ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2063/2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea – Secția Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal la 09.08.2022 sub nr. x/88/2022, reclamanta S.C. A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B S.R.L. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezoluțiunea contractului nr. 1/03.03.2022 cu consecința repunerii părților în situația anterioară întocmirii acestuia, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 700.000 lei, actualizată cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare de la data introducerii acțiunii până la achitarea integrală a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1.549 alin. (1), art. 1.516 alin. (2) pct. 1, art. 1.531, art. 1.535 C.civ., art. 3 alin. (2 ind.1) din O.G. nr. 13/2011.

La 24.03.2023, pârâta S.C. B S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat repunerea în termenul de depunere a întâmpinării și a cererii reconvenționale, respingerea cererii privind rezoluțiunea contractului, admiterea cererii reconvenționale și obligarea reclamantei la plata sumei de 2.322.240 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor contractuale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a depus, la 25.04.2023, întâmpinare și răspuns la întâmpinare, prin care, cu privire la cererea de repunere în termen, a invocat excepția tardivității acesteia, iar pe fond a solicitat respingerea ca nefondată. Totodată, cu referire la întâmpinarea și cererea reconvențională, în temeiul art. 208 alin. (2) și art. 209 alin. (4) C. proc. civ., a solicitat decăderea pârâtei din dreptul de a mai propune probe și de a mai invoca excepții, respectiv decăderea pârâtei din dreptul de a formula cerere reconvențională și a invocat excepția netimbrării cererii reconvenționale.

De asemenea, în raport de susținerile pârâtei din întâmpinare, în temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta a solicitat să se ia act de faptul că își diminuează cuantumul obiectului cererii, în sensul că solicită rezoluțiunea parțială a contractului și obligarea pârâtei la plata sumei de 241.243,635 lei, actualizată cu rata inflației și dobânda legală de la data înregistrării cererii de chemare în judecată până la data achitării integrale a debitului.

Prin încheierea de ședință din 26.10.2023, instanța a decăzut pârâta din dreptul de a mai propune probe, de a formula excepții și cerere reconvențională și a respins cererea de repunere în termen.

Prin sentința civilă nr. 1320/17.11.2023, Tribunalul Tulcea – Secția Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal a admis cererea în parte, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 241.635 lei actualizată cu rata inflației și cu dobânda legală calculată de la 10.10.2022 și până la plata efectivă a sumei principale, precum și a sumei de 5.938 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, a respins cererea de rezoluțiune ca nefondată.

Împotriva sentinței civile a declarat apel S.C. B S.R.L., prin care a solicitat în principal, schimbarea în parte a hotărârii în sensul respingerii și celui de-al doilea capăt de cerere privind repunerea părților în situația anterioară și obligarea sa la plata sumei de 264.635 lei, iar în subsidiar, schimbarea acesteia în parte, în sensul obligării sale doar la plata sumei de 183.754,40 lei, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 95/LP/03.04.2024, Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva deciziei civile menționate a formulat recurs S.C. B S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării fondului, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Din perspectiva primului motiv de recurs invocat, recurenta a afirmat că instanța de apel a încălcat prevederile legale ale judecății în apel, respectiv art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, deși prin al doilea motiv de apel a criticat cuantumul la care prima instanță a obligat-o ca urmare a admiterii capătului de cerere relativ la restituirea părții din avans corespunzătoare mărfii nevândute, a reținut în mod eronat că această apărare ar reprezenta de fapt o cerere în sensul obligării sale la plata unei sume de bani. Or, chestiunea invocată în apel nu a reprezentat decât un motiv pentru care se dorea reformarea hotărârii primei instanțe, iar nu o cerere nouă în sensul avut în vedere de instanță.

A arătat că problema diminuării prețului la care să fie obligată în final a fost invocată într-o apărare subsidiară, cu scopul de a justifica instanței că acordul contractual a prevăzut ca eventualele pierderi rezultate din fluctuațiile pieței vor fi suportate de ambele părți și nu ca vreo pretenție față de intimată, în sensul art. 30 C. proc. civ., ci a formulat apărări față de cererea intimatei-reclamante, conform art. 31 din același cod.

Potrivit recurentei, această calificarea greșită a motivului de apel secundar i-a provocat o vătămare, întrucât apărările sale nu au făcut obiectul unei analize judicioase.

În considerarea celui de-al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C.proc.civ., recurenta a afirmat că au fost aplicate greșit art. 1.516, art. 1.549, art. 1.551, art. 1.266, art. 1.270 C.civ., art. 9 și art. 22 C. proc. civ.

După evocarea textelor de lege menționate, a susținut că instanța de apel nu putea să aprecieze că judecătorul fondului, în baza rolului activ, avea posibilitatea să stabilească de la sine putere care este pretenția dedusă judecății, peste ceea ce reclamanta a solicitat în fapt prin cererea de chemare în judecată.

A evidențiat că art. 1.516 C. civ. permite creditorului să aleagă una dintre remediile puse la dispoziție de legiuitor în ipoteza neexecutării obligațiilor de către debitor, or prin acțiune reclamanta a înțeles/a ales să solicite rezoluțiunea contractului de vânzare, precum și plata unei sume de bani constând în restituirea unei diferențe de avans, potrivit art. 4 paragraful 3 din contract.

Acest ultim capăt de cerere, a afirmat recurenta, nu viza o problemă de executare a unei obligații contractuale, ci o clauză care reglementa soarta sumelor achitate cu titlu de avans în cazul încetării contractului din motivul neexecutării obligației de vânzare a cantității de deșeuri menționate în contract. Aceasta fiind calificarea corectă a cererii de chemare în judecată, a precizat că soluția capătului doi de cerere depindea de soluția pronunțată asupra primului capăt, privind rezoluțiunea.

Cum prima instanță a apreciat că rezoluțiunea nu se impunea și a respins acest capăt de cerere, a susținut că tribunalul nu putea să modifice cauza acțiunii convertind cererea privind restituirea avansului ca urmare a constatării rezoluțiunii, într-una care să vizeze executarea directă a vreunei obligații contractuale.

A arătat că, deși art. 4 paragraful 3 din contract prevede sancțiunea care intervine în cazul nepredării întregii cantități ce fusese acoperită valoric prin plata avansului, nereprezentând o obligație de executat a vânzătorului, acest argument nu a fost avut în vedere de instanța de apel, care a aplicat principiul disponibilității în mod eronat, în speță fiind clar că limitele pe care instanța de fond ar fi trebuit să le respecte au fost depășite, aceasta neputând să se pronunțe decât pe ceea ce părțile au înțeles să formuleze și să invoce în fața acesteia.

A mai susținut că au fost ignorate total dispozițiile art. 1.551 C. civ., potrivit cărora creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, întrucât chiar reclamanta, înainte de ultimul termen de judecată de la fond, a arătat că înțelege să diminueze cuantumul acțiunii introductive și să solicite o rezoluțiune parțială a contractului, pentru diferența nelivrată, deci nu o executare directă a vreunei obligații contractuale.

Pe calea întâmpinării, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Astfel, a învederat că instanța de apel a efectuat o aplicare corectă a dispozițiilor art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ. și a procedat la analiza problemelor de fapt și de drept ce au fost dezbătute la prima instanță, dar și a ambelor motive de apel. Relativ la vătămarea invocată ca urmare a neanalizării apărărilor, intimata-reclamantă a afirmat că pârâta a omis să menționeze faptul că presupusa vătămare a fost pricinuită chiar de aceasta, care nu a solicitat în mod procedural diminuarea pretențiilor. Referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv la încălcarea principiului disponibilității raportat la faptul că acțiunea nu a fost calificată în mod corect, a susținut că instanța de apel a efectuat o aplicare judicioasă a art. 9 și art. 22 C. proc. civ., în sensul că a constatat că judecătorul fondului, în virtutea rolului activ, a verificat raporturile juridice dintre părți raportat la temeiurile din cererea de chemare în judecată și a soluționat cauza cu respectarea limitelor învestirii, precum și că recurenta nu a adus nicio critică aspectelor reținute de instanța de apel cu privire la faptul că motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată și scopul urmărit sunt cele care duc la calificarea acțiunii și nu natura termenilor folosiți de reclamant, iar în condițiile în care recurenta a formulat apărări cu privire la cererea reclamantei de restituire a unei părți din avans în temeiul art. 4 paragraful 3 din contract, susținerile acesteia nu pot fi reținute.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 01.10.2024 s-a fixat termen la 06.11.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin intermediul primului motiv de recurs, recurenta-pârâtă afirmă că instanța de apel, cu încălcarea art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în mod greșit a calificat motivul de apel secundar invocat, referitor la diminuarea prețului la care aceasta să fie obligată, ca reprezentând o cerere nouă în apel, în condițiile în care a reținut faptul că încă din faza procesuală a fondului, partea a invocat art. 4 paragraful 8 din contract cu referire la reducerea sumelor ce trebuie restituite în situația prevăzută la art. 4 paragraful 3.

Această critică a recurentei-pârâte, prin care se pretinde încălcarea de către instanța de apel a prevederilor legale ale judecății în apel, susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”, este nefondată pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., „apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept”.

Regula instituită de art. 476 alin. (1) C. proc. civ. constă în aceea că instanța de apel are prerogativa de a realiza o nouă judecată în întregime asupra fondului.

Din dispozițiile art. 477 C. proc. civ. rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, respectiv la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum; aceasta semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 477 C. proc. civ. reprezintă o aplicare particulară în apel a principiului disponibilității părților în procesul civil, reglementat, între altele, și prin prevederile art. 9 și 22 C. proc. civ.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că instanța de apel, învestită fiind cu calea de atac îndreptată împotriva sentinței tribunalului, a soluționat cauza în raport de limitele și cu observarea criticilor deduse judecății de către pârâtă, ținând seama și de considerentele reținute de prima instanță în fundamentarea dată hotărârii pronunțate.

Examinarea deciziei recurate relevă, contrar susținerilor recurentei, analiza de către instanța devolutivă de control judiciar a motivului secundar de apel și respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Astfel, cu privire la cererea de diminuare a prețului și suportarea pierderii de către părți în mod egal, instanța de apel a arătat că, atât timp cât o astfel de solicitare nu a fost formulată în mod legal și procedural în fața primei instanțe – care nu s-a pronunțat asupra cererii, urmare a decăderii pârâtei din dreptul de a depune întâmpinare și cerere reconvențională –, aceasta nu o poate analiza pentru prima dată în calea de atac. Totodată, a reținut că, fiind o pretenție proprie a pârâtei față de reclamantă era necesar ca solicitarea să fie inclusă în cererea reconvențională, însă pe această cale pârâta a solicitat doar obligarea reclamantei la plata prejudiciului creat ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 5 din contract, respectiv faptul că nici prin întâmpinare nu a formulat o astfel de cerere, motivul fiind invocat ca argument în susținerea apărării potrivit căreia anterior restituirii avansului era necesară emiterea unei facturi.

A statuat, pe de altă parte, că susținerea nu este nici dovedită în contextul în care asupra aspectului referitor la prețul fluctuant al deșeurilor nu au fost administrate probe, iar pârâta a semnat devizele aferente lunilor aprilie și mai în care erau menționate cantitățile livrate și valoarea acestora. Totodată, în urma analizei susținerilor apelantei și a datelor înscrise în tabelul inserat în cuprinsul cererii de apel, instanța a constatat că acestea nu corespund situației de fapt rezultată din probele administrate, în contextul în care în perioada august-decembrie 2022 nu au existat livrări de deșeuri către reclamantă, iar sumele la care pârâta se raportează nu rezultă din probe, fiind menționate aleatoriu. A conchis în sensul că, potrivit dispozițiilor contractuale, prețul se putea modifica doar pe bază de act adițional, astfel că era necesară o învoială a părților în acest sens.

Înalta Curte constată că menționatele considerente ale deciziei recurate relevă evaluarea, de către instanța de apel, a argumentelor pe care pârâta a înțeles să le utilizeze în fundamentarea motivului secundar de apel, iar o atare evaluare ilustrează, de asemenea, o corectă raportare la limitele devoluțiunii.

În egală măsură, reține că instanța de apel a apreciat în mod judicios solicitarea ca reprezentând o pretenție proprie a pârâtei și a învederat că, pentru a putea fi analizată, era necesar a fi formulată pe cale reconvențională, în mod legal și procedural în fața primei instanțe, având în vedere faptul că prin cererea de diminuare a prețului și suportarea pierderii în mod egal de către părțile litigante, pârâta urmărește să obțină obligarea la plată și a reclamantei, deci a unui avantaj, iar nu simpla respingere a cererii deduse judecății, or soluționarea unei asemenea pretenții presupunea o judecată efectivă, câtă vreme ceea ce se solicita, în realitate, era o adaptare a contractului, acest aspect depășind limitele unei simple apărări. O atare soluție se impune cu atât mai mult cu cât această susținere a pârâtei-recurente a fost cuprinsă în cererea reconvențională depusă în fața primei instanțe, cerere cu privire la care s-a constatat tardivitatea depunerii ei și nu a mai fost soluționată pe fond.

Nu în ultimul rând, observă că instanța de apel a procedat, în subsidiar, la analiza acestei cereri a pârâtei, reiterată prin memoriul de apel, concluzia acesteia fiind în sensul că susținerile părții nu au corespondent în realitate, în condițiile în care sumele precizate în cuprinsul tabelului inserat în cuprinsul cererii de apel nu au corespondent în situația de fapt rezultată din probele administrate.

Răspunzând în mod pertinent criticilor formulate de pârâtă prin cererea de apel la punctul III, Înalta Curte reține că instanța devolutivă de control judiciar a pronunțat soluția în limitele efectului devolutiv al apelului reglementat de dispozițiile art. 477 C. proc. civ., procedând la analiza problemelor de fapt și de drept care au fost dezbătute în prima instanță dar și a motivelor de apel, astfel că acest motiv de recurs urmează a fi înlăturat, ca nefondat.

În considerarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă afirmă greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 1.516, art. 1.549, art. 1.551, art. 1.266, respectiv art. 1.270 C. civ. și susține încălcarea dispozițiilor art. 9 și art. 22 C. proc. civ., reproșând instanței de apel aprecierea greșită a faptului că judecătorul fondului, în baza rolului activ, avea posibilitatea să stabilească de la sine putere care este pretenția dedusă judecății, peste ceea ce reclamanta a solicitat în fapt prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată, așadar, că recurenta aduce în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.

În acest stadiu al analizei, se reține că, deși recurenta a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilității, astfel că acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de punctul 5 al art. menționat, a cărui incidență nu se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Înalta Curte notează că acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Neregularitatea invocată de recurenta-pârâtă presupune încălcarea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva acestor dispoziții, regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție.

Potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și alin. (4) al aceluiași art., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4) C. proc. civ.

În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile.

Instanța de apel, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C.proc.civ., este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție. De asemenea, pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C.proc.civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe.

În cauza de față, curtea de apel, ca instanță devolutivă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță, în raport de care a constatat că în mod corect a apreciat instanța de fond faptul că a fost învestită cu o cerere de rezoluțiune, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale, dar și cu o cerere de obligare a pârâtei la respectarea dispozițiilor contractuale cuprinse la art. 4 paragraful 3 din contract, având în vedere că această cerere de executare directă a obligației contractuale a fost dedusă judecății prin chiar cererea inițială, prin care s-au menționat prevederile art. 1.516 alin. (2) pct. 1 C. civ. și a fost precizată sub aspectul cuantumului anterior primului termen de judecată, astfel că soluția tribunalului respectă dispozițiile art. 9 și art. 22 C. proc. civ., în ceea ce privește principiul disponibilității.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat în cauză.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel cum aceasta a fost precizată, privește rezoluțiunea parțială a contractului încheiat între părți cu consecința repunerii părților în situația anterioară acestuia, respectiv cu obligarea pârâtei la plata sumei de 241.243,635 lei, actualizată cu rata inflației și dobânda legală de la data înregistrării cererii până la achitarea integrală a debitului, reprezentând diferența dintre suma remisă drept avans și cantitatea de deșeuri livrate până în luna decembrie a anului 2022.

În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat atât dispozițiile art. 1.549 alin. (1) C. civ., cât și cele ale art. 1.516 alin. (2) pct. 1 C. civ., respectiv pe cele ale art. 1.531 și art. 1.535 C. civ., precum și pe cele ale art. 3 alin. (2) ind. 1 din O.G. nr. 13/2011.

Relativ la temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea demersului său judiciar dar și de scopul urmărit prin promovarea acțiunii în justiție, acela de recuperare a unei părți din avansul plătit în raport de conținutul clauzelor contractuale asumate de părți, Înalta Curte constată că aceasta, deși a invocat art. 1.549 alin. (1) C.civ. – ce reglementează dreptul la rezoluțiune sau reziliere –, în același timp, a indicat și norma materială cuprinsă în art. 1.516 alin. (2) pct. 1 C.civ. – ce reglementează dreptul creditorului ca, atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, să aleagă, fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, între a cere executarea sau a trece la executarea silită a obligației – și a afirmat că sunt îndeplinite condițiile reglementate de aceste norme materiale, în condițiile în care pârâta, deși a încasat avansul în valoare de 700.000 lei, nu și-a executat obligația de a-i vinde deșeurile până la concurența acestei sume, blocându-i accesul la punctul de lucru prevăzut în contract.

Totodată, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a susținut că deși pârâta a realizat lucrări de dezmembrare, curățare, tăiere, manipulare a deșeurilor, astfel cum rezultă din devizele din lunile mai și iunie a anului 2022, semnate de pârâtă, aceasta nu i-a mai vândut deșeurile, contrar înțelegerii avute.

Înalta Curte constată, așadar, că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acțiunii nu a fost rezoluțiunea contractului, conform art. 1.549 alin. (1) C. civ., ci obligarea pârâtei la respectarea clauzei contractuale cuprinse în art. 4 paragraful 3, potrivit căreia, în cazul în care estimarea de 500 de tone nu este corect făcută de vânzător, acesta se obligă să returneze cumpărătorului parte din avans în termen de 5 zile de la emiterea ultimei facturi, această cerere alternativă fiind dedusă judecății prin chiar cererea introductivă.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantei, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat, dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Or, în cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă fără putință de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost obligarea pârâtei la executarea obligației contractuale cuprinse în art. 4 paragraful 3, respectiv la obligarea acestei părți la restituirea sumei primite în plus față de cantitatea de deșeuri feroase vândută.

Contrar susținerilor recurentei, nu se poate reține existența vreunei modificări a cauzei acțiunii reclamantei, concluzia care se desprinde cu claritate din lecturarea în mod complet și logic a considerentelor hotărârii recurate fiind aceea că s-a statuat în sensul că este vorba despre o cerere de executare directă a obligației contractuale prevăzută la art. 4 paragraful 3 din contract, formulată expres de parte. Consecința dedusă din această constatare a fost aceea că „fiind vorba despre plata unei sume de bani, mai exact de restituirea unei sume primite în plus, modalitatea de a cere executarea este aceea de formulare a unei acțiuni în vederea obligării la plata sumei respective”, or această cerere, alternativă, a fost dedusă judecății de către reclamantă prin chiar acțiunea ce face obiectul dosarului.

Este de principiu că obligația ce rezidă din cuprinsul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii fundamentale ale procesului civil, respectiv al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Deși este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, cu toate acestea instanța are obligația de a clarifica acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată.

Or, în cauză, astfel cum judicios a reținut instanța de apel, judecătorul fondului, în raport de situația de fapt din cererea de chemare în judecată și de temeiurile de drept invocate, a solicitat reclamantei precizări, care au fost formulate atât sub aspectul sumei solicitate, cât și al obligațiilor executate, au fost puse în discuția părților, iar pârâta a formulat apărări asupra cererii de restituire a unei părți din avansul încasat, invocând lipsa unei facturi emise de reclamantă, apărarea fiind analizată și apoi respinsă de instanță.

Concluzionând că judecătorul cauzei, având în vedere importanța aspectului referitor la existența obligației de restituire a unei părți din avans în situația în care nu a fost vândută întreaga cantitate de 500 de tone de deșeuri convenită, în soluționarea dosarului a verificat raportul juridic dintre părți prin raportare la cererea introductivă și a soluționat cauza cu respectarea limitelor învestirii, pronunțându-se asupra cererii de executare directă a obligației contractuale prevăzută la art. 4 paragraful 3 din contract, formulată expres de parte, se reține că instanța de apel a analizat izvorul pretențiilor reclamantei, dând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

În consecință, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greșita aplicare a principiului disponibilității, cu consecințe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenției reclamantei și, în continuare, asupra admiterii cererii de executare a obligației contractuale, se vădesc a fi neîntemeiate.

În ceea ce privește evocarea dispozițiilor art. 1.516, art. 1.549, art. 1.551, art. 1.266 și art. 1.270 C. civ., Înalta Curte arată că acestea nu au valențele unor critici de nelegalitate apte a servi la evaluarea legalității deciziei împotriva căreia s-a exercitat recursul pendinte, citarea acestora fiind făcută pur formal.

Având în vedere considerentele reținute și dispozițiile legale menționate, se constată că niciuna dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă nu relevă incidența motivelor de nelegalitate invocate ori a unui alt motiv dintre cele conținute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C.proc.civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 95/LP/03.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 95/LP/03.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2024.