ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 54/2026

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2026

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 18 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., pentru ca instanța să dispună obligarea acesteia la încetarea prestării serviciilor de sănătate și înfrumusețare sub denumirea comercială "B.", sub sancțiunea unor daune cominatorii în cuantum de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, de la data introducerii cererii de chemare în judecată; obligarea la încetarea oricărei forme de publicitate, promovare și a oricărui alt act de folosire neautorizată a denumirii, pe piața românească, în cadrul activității comerciale a pârâtei; eliminarea din cuprinsul numelui comercial al pârâtei a denumirii "B." sub sancțiunea unor daune cominatorii în cuantum de 5.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești; obligarea pârâtei, pe cheltuiala sa, la publicarea în presă a dispozitivului hotărârii judecătorești pronunțate în cauză, în termen de maxim 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, în două cotidiene de circulație națională; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale și de imagine, în valoare de 10.000 Euro (echivalent la un curs de 4.76 RON, cursul BNR la data redactării acțiunii); cu cheltuieli de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă

Prin sentința nr. 1008 din data de 22 iulie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă: a admis în parte cererea; a obligat-o pe pârâtă să înceteze prestarea serviciilor de sănătate și înfrumusețare sub denumirea comercială de "B." și să întreprindă demersuri în vederea schimbării denumirii sale comerciale, astfel încât aceasta să nu mai cuprindă particula "B."; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

I.3. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin încheierea nr. 31A din data de 10 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția necompetenței materiale procesuale a acestei secții și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a IV-a civile a Curții de Apel București

I.4. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 688A din data de 4 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1008 din data de 22 iulie 2020, date de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

I.5. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 512 din data de 28 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 688A din data de 4 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.6. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1344A din data de 18 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1008 din data de 22 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

A schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că:

A respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 1344A din data de 18 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs reclamanta A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 21 august 2025, sub nr. x/2021* și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar, în rejudecarea apelului formulat de pârâtă, respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței tribunalului ca legală și temeinică.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-o primă critică, formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998.

Astfel, a arătat că instanța de apel a încălcat normele de drept material referitoare la protecția denumirii comerciale, acordând protecție unei denumiri comerciale fără a verifica folosirea efectivă și loială a acesteia, anterioară depunerii cererii sale de marcă (26 septembrie 2018), deși probele administrate - email-ul transmis din eroare de C. către B. S.R.L., deși avea ca destinatar B. S.R.L., facturi și livrările ajunse greșit la sediul B. S.R.L, deși erau destinate B. S.R.L. - demonstrează confuzia generată de similitudinea denumirilor și nu dovedesc nicidecum folosirea efectivă anterioară a semnului de către pârâtă.

Recurenta-reclamantă a invocat jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene - cauza C-17/06 Céline și cauza C-l 12/21 X BV - din care rezultă că protecția unui semn anterior este condiționată de utilizarea efectivă și loială și a susținut că lipsa unei asemenea analize, în speță, reprezintă aplicarea greșită a legii.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, întrucât nu a realizat analiza globală a riscului de confuzie, impusă de lege și de jurisprudența CJUE, sens în care a făcut trimitere la cauza C-251/95 Sabel v. Puma în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că analiza trebuie să fie globală, incluzând riscul de asociere economică.

În concret, a arătat că instanța de apel a reținut că nu există risc de confuzie, ignorând identitatea serviciilor și similaritatea fonetică, vizuală și conceptuală dintre "B." și "B. CENTRUL DERMATOESTETIC".

În opinia recurentei-reclamante, în analiza gradului foarte ridicat de similaritate a denumirii mărcii și a numelui comercial, precum și a riscului crescut de confuzie între acestea, era imperios necesar a fi avute în vedere atât mesajele pe care le-a primit și pe care le-a atașat cererii de chemare în judecată (Anexele 6A și 66), cât și cel mai nou incident, la nivel oficial, și anume expedierea de către C. pe adresa x@x.ro a unui email intitulat "Acord rate - B. S.R.L.", ce conținea detalii bancare din cadrul relației comerciale "B." și nicidecum "B." (Anexa 1), precum și împrejurarea că la sediul B. au fost primite facturi și mărfuri destinate B. (anexate motivelor de recurs - anexele 2 și 3).

Totodată, a menționat că doctrina confirmă faptul că riscul de asociere este suficient pentru a constata contrafacerea, iar, în cauză, elementul dominant "B." este comun, probele demonstrând o confuzie efectivă.

Din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia curții de apel afirmând că nu a fost analizat caracterul distinctiv dobândit prin folosire.

Sub acest aspect, a învederat că, în cauza C-353/03 Nestlé, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că utilizarea intensă poate conferi caracter distinctiv unui semn lipsit inițial de distinctivitate.

A învederat că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 prevede că marca poate dobândi caracter distinctiv prin utilizare, iar, în speță, a dovedit folosirea intensă, din 2014, prin B. și B. (campanii media, publicitate outdoor, contracte), însă instanța de apel a omis analiza acestui probatoriu.

Subsumat unei alte critici, recurenta reclamantă a invocat nemotivarea caracterului loial al folosirii semnului de către intimata-pârâtă susținând că instanța de apel nu a prezentat argumentele pentru care a reținut loialitatea folosirii semnului "B." de către intimata-pârâtă, deși probele indicau intenția de a profita de notorietatea sa.

Făcând trimitere la cauza C-104/01 Libertel, a menționat că instanța europeană a precizat că buna-credință este esențială pentru protecția semnelor neînregistrate și că folosirea în scop de parazitare lipsește de protecție.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a reținut anterioritatea denumirii intimatei-pârâte fără a analiza: dacă folosirea era efectivă și continuă anterior înregistrării mărcii sale; dacă exista intenția de apropiere de semnul său; dacă era conformă bunelor practici comerciale.

Totodată, a menționat că, atașate cererii de chemare în judecată au fost depuse două înscrisuri din care reiese caracterul neloial al folosirii de către partea adversă a denumirii "B.": anexa nr. 1, ce reprezintă somația de încetare a folosirii numelui (care a fost expediată în data de 25 iunie 2019, iar după nici o lună, în data de 23 iulie 2019, a fost depus depozit la O.S.I.M. de către B. S.R.L., pentru înregistrarea mărcii); anexa nr. 8, ce reprezintă mesajul trimis de către d-na D., soția administratorului B. S.R.L. (care nu a fost avut în vedere de către instanțele de judecată).

A precizat că instanța de casare și apoi, prin preluare, instanța de apel din al doilea ciclu procesual au reținut că "dispozițiile art. 39 alin. (1) și (2) din lege reglementează cazuri de limitare a efectelor unei mărci înregistrate, respectiv a dreptului exclusiv al titularului asupra mărcii, în virtutea căruia acesta poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească în activitatea lor comercială, fără consimțământul lor, un semn identic sau similar cu marca, în condițiile prevăzute în mod expres și limitativ de art. 36 alin. (2) din aceeași lege".

Față de aceste considerente, recurenta-reclamantă a apreciat că, dacă se dovedește că terțul respectiv nu a folosit numele/denumirea sau marca sa conform bunelor practici din domeniul industrial ori comercial, titularul mărcii înregistrate poate solicita terțului să nu mai folosească denumirea în activitatea sa comercială.

Din această perspectivă, a susținut că niciuna dintre instanțele de judecată nu a analizat dacă intimata-pârâtă a folosit denumirea sa comercială conform bunelor practici raportat la art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, limitându-se doar la a preciza că titularul mărcii poate interzice folosirea de către terț a denumirii sale doar dacă acesta folosește practici neloiale.

Ca atare, a subliniat că o analiză a anexelor cererii de chemare în judecată ar fi fost suport pentru instanțe în a pronunța o hotărâre legală, iar o motivare formală, în contradicție cu probele și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, echivalează cu nemotivare efectivă.

Prin ultima critică, recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocând nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor obligatorii ale deciziei nr. 512/2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus în mod expres analizarea caracterului loial al folosirii și a efectului utilizării efective a mărcii.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

În termen legal, intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei pronunțate de către curtea de apel.

Astfel, susținând că este nefondată critica prin care recurenta-reclamantă a afirmat greșita aplicare a art. 39 din Legea nr. 84/1998, a arătat că instanța de apel, în limitele trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție, a analizat dreptul la nume comercial al intimatei pârâte raportat la marca deținută de recurenta-reclamantă și a dat efecte art. 6 din Directiva 2008/95/CE.

A subliniat că, așa cum rezultă din textul de lege reținut și aplicat în cauză, nu se impune analiza și constatarea îndeplinirii condițiilor pe care le indică recurenta-reclamantă în calea de atac pe care a promovat-o, dreptul său la utilizarea numelui fiind recunoscut de legea română [art. 6 alin. (3) lit. e), fost art. 6 alin. (4) lit. c)], aceasta condiționând dreptul la marca.

În ceea ce privește a doua critică adusă hotărârii recurate, a apreciat că, deși este întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privește temeinicia hotărârii instanței de apel, aspect inadmisibil.

A precizat că recurenta-reclamantă a invocat faptul că, în cadrul hotărârii recurate, instanța "a respins riscul de confuzie, ignorând identitatea serviciilor și similaritatea vizuală", chestiuni ce țin de aprecierea asupra probelor și nu afectează legalitatea unei hotărâri.

Totodată, a menționat și că, de altfel, instanța de apel, având în vedere anterioritatea dreptului său, dar și caracterul descriptiv al componentelor particulei "B.", a pronunțat o hotărâre nu doar legală, ci și temeinică.

Cu referire la cea de-a treia critică formulată prin cererea de recurs, intimata-pârâtă a susținut că recurenta-reclamantă a ignorat faptul că nu ea, ci alte persoane pot pretinde drepturi din folosirea denumirii "B." și "B.", încercând să supună atenției o împrejurare cu care nici nu a investit instanța prin cererea sa de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă a apreciat că, în ceea ce privește cea de-a patra critică formulată de partea adversă, aceasta nu este încadrată corect, fiind eronat redat conținutul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. în loc de cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și că, oricum, nici în raport cu acest din urmă text lega critica nu este admisibilă întrucât recurenta-reclamantă extinde nepermis limitele judecății, aducând în discuție aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii instanței de apel.

Cu referire la ultima critică, încadrată de recurenta-reclamanta în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata-pârâtă a susținut că, în mod neconform cu realitatea, partea adversă a pretins că Înalta Curte de Casație și Justiție "a dispus în mod expres, prin decizia nr. 512/2023, analizarea caracterului loial al folosirii și al efectului utilizării efective a mărcii".

Contrar acestei susțineri, a subliniat că, în respectiva hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în virtutea efectului util al oricărei directive, pe care este chemată să-l asigure instanța națională investită cu aplicarea unei norme de drept intern prin care directiva este transpusă, trebuie constatat că, în interpretarea și aplicarea art. 39 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998, toate cerințele de aplicare a acestei norme vizează conflictul dintre marcă și un nume comercial dobândit ulterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, iar nu conflictul dintre marcă și un nume comercial anterior, în privința căruia nu trebuie verificată, astfel, condiția folosirii loiale prevăzute de art. 39 din lege.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

În termen legal, recurenta-reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinare solicitând respingerea apărărilor formulate de către partea adversă și admiterea recursului.

În esență, recurenta-reclamantă a arătat că aplicarea art. 39 din Legea nr. 84/1998 fără verificarea caracterului efectiv, anterior și loial al folosirii denumirii comerciale de către intimata-pârâtă reprezintă o interpretare greșită a legii, iar dreptul anterior invocat nu este dovedit, conduita intimatei-pârâte contravenind practicilor oneste consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu privire la calitatea sa și folosirea prin societățile B. S.R.L. și B. S.R.L., a menționat că este asociat unic, deci beneficiar real, și administrator în cele două societăți care utilizează "B." din 2014, iar marca "B. CENTRUL DERMATOESTETIC" este pe numele său.

A subliniat că art. 18 alin. (2) din Regulamentul (UE) 2017/1001 (EUTMR) consacră regula potrivit căreia folosirea cu consimțământul titularului se consideră folosire de către titular, iar Curtea de Justiție Uniunii Europene, în cauza C-12/12, Colloseum v. Levi Strauss (par. 31-34), a confirmat faptul că utilizarea mărcii în cadrul economic controlat de titular echivalează cu folosirea de către acesta.

De asemenea, a relevat faptul că instanța europeană a considerat că, pentru a fi acoperită de noțiunea de "genuine use", în sensul art. 15 (1) din Regulamentul 40/94, marca - chiar dacă este folosită doar ca parte integrantă a unei mărci compuse sau în conjuncție cu altă marcă - trebuie să fie percepută totuși ca indicator de origine a bunurilor sau serviciilor.

Totodată, a arătat că, mai mult, Curtea a afirmat că cerințele privind utilizarea reală (genuine use) sunt "analogous" cu cele privind dobândirea caracterului distinctiv prin utilizare în scopul art. 7 (3) al Regulamentului - deci o formulare de utilizare care era acceptată pentru dobândirea caracterului distinctiv poate fi compatibilă și cu menținerea drepturilor sub sancțiunea pentru neutilizare.

Prin urmare, a subliniat că s-a confirmat de către Curtea de Justiție a Uniunii europene că "utilizarea mărcii în cadrul economic controlat de titular" (adică prin intermediul unei mărci compuse sau al unei utilizări sub delegare/în conjuncție) poate echivala cu folosirea de către titular, cu condiția ca publicul relevant să continue să perceapă marca (sau componenta) ca indicator de origine.

În concluzie, a arătat că existența denumirilor comerciale la nivelul societăților nu slăbește, ci consolidează protecția mărcii sale, folosirea fiind imputabilă titularului.

Recurenta-reclamantă a învederat și că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, riscul de confuzie se apreciază global, ținând cont de toți factorii relevanți ai cauzei; în cauza C-251/95, Sabel v. Puma, par. 22-24, Curtea a statuat că: analiza trebuie să fie una globală; riscul de confuzie include și riscul de asociere; simpla asociere nu este însă suficientă, fiind necesar ca publicul să fie expus unei confuzii reale sau unui risc real de confuzie.

Din această perspectivă, a arătat că, în speță, probele administrate demonstrează că nu este vorba despre un risc abstract, teoretic, ci despre confuzii efective, repetate, produse în circuitul comercial, existând dovezi clare că publicul și actorii comerciali fac în mod repetat confuzie intre cele două entități.

În consecință, a susținut că standardul jurisprudențial stabilit de Curtea de Justiție a Uniunii Europene sub acest aspect este nu doar îndeplinit, ci chiar depășit, întrucât confuzia a fost probată concret, nu doar prezumată, această realitate prevalând asupra oricăror argumente teoretice și justificând în mod evident constatarea încălcării drepturilor asupra mărcii.

Recurenta-reclamantă a menționat și că, potrivit art. 5 alin. (2) și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, caracterul distinctiv al unei mărci poate fi dobândit și ulterior înregistrării, prin utilizarea intensă și continuă a semnului în comerț, norma transpunând dispozițiile art. 3 alin. (3) din Directiva 89/104/CEE și ale art. 7 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 [în prezent art. 7 alin. (3) Regulamentul 2017/1001], asigurând conformitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii Europene.

A mai arătat și că, în cauza C-353/03, Néstle S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat (par. 26-33) că: un semn lipsit inițial de distinctivitate, inclusiv unul cu caracter descriptiv, poate dobândi distinctivitate prin utilizarea intensă și continuă; condiția esențială este ca, prin utilizare, semnul să Fie perceput de către publicul relevant ca indicând originea comercială a produselor sau serviciilor; evaluarea se face în raport cu ansamblul teritoriului pentru care se solicită protecția, luând în considerare toate probele disponibile (publicitate, campanii media, volume de vânzări, contracte etc).

Față de situația concretă a speței și de probele administrate în cauză, în raport cu cele anterior arătate, recurenta-reclamantă a apreciat că ignorarea caracterului distinctiv dobândit de semnul "B." prin utilizare intensă și continuă echivalează cu o aplicare greșită a legii naționale (Legea nr. 84/1998) și o nesocotire a jurisprudenței obligatorii a Curți de Justiție a Uniunii Europene.

Făcând referire la cauza C-17/06, Céline S.A.R.L. v. Céline S.A., a menționat că instanța europeană a statuat că titularul unui nume comercial anterior poate invoca acest drept doar dacă utilizarea este conformă cu practicile oneste în domeniul comercial sau industrial, iar Invocarea unui drept anterior nu poate legitima o conduită parazitară ori de confuzie intenționată.

Sub acest aspect, a susținut că, în speță, prezumția de loialitate de care ar putea beneficia intimata-pârâtă este răsturnată prin probele aflate la dosar, utilizarea semnului de către aceasta nerespectând practicile oneste și, dimpotrivă, se circumscrie unui comportament neloial și parazitar, contrar art. 14 și art. 35 din Legea nr. 84/1998 și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește nerespectarea dezlegărilor obligatorii date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 512 din data de 28 martie 2023, a afirmat că instanța de apel a nesocotit statuările instanței supreme și nu a evaluat loialitatea folosirii semnului de către intimata-pârâtă și nici efectele utilizării efective și continue a mărcii sale.

Ca atare, a apreciat că această omisiune constituie o încălcare directă a dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce atrage în mod inevitabil casarea hotărârii recurate.

II.3. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 6 octombrie 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 471

1

alin. (5) din același act normativ, a fixat termen de judecată, cu citarea părților, în ședință publică la data de 27 ianuarie 2026, când a reținut cauza în pronunțare.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 84/1998, precum și încălcarea jurisprudenței obligatorii a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, susținând că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanța de apel nu a verificat folosirea efectivă și loială de către pârâtă a semnului în litigiu, anterioară depunerii cererii sale de marcă (26 septembrie 2018), nu a realizat analiza globală a riscului de confuzie, ignorând identitatea serviciilor și similaritatea fonetică, vizuală și conceptuală dintre marca a cărei titulară este și denumirea comercială folosită de pârâtă, nu a analizat caracterul distinctiv al mărcii sale, dobândit prin folosire și nu a motivat caracterul loial al folosirii semnului de către pârâtă, ignorând dezlegările obligatorii din cuprinsul deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus în mod expres analizarea caracterului loial al folosirii și a efectului utilizării efective a mărcii.

Deși, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea pot fi încadrate exclusiv în motivele de casare reglementate la pct. 5, 6 și 8 ale art. 488.

Nu poate fi reținută incidența ipotezei legale descrise la pct. 4 (când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești), întrucât criticile ce susțin omisiunea instanței de apel de a realiza o analiză globală a riscului de confuzie și de a motiva caracterul loial al folosirii semnului de către pârâtă, subsumate de recurentă acestui motiv de casare, se circumscriu, în realitate, motivului reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în raport cu care urmează a fi analizate.

Pe de altă parte, se constată că, deși se invocă nemotivarea sau motivarea formală a deciziei pe aceste aspecte, susținerile recurentei reclamante tind să releve, în realitate, omisiunea analizării cauzei sub toate aspectele pe care le presupune aplicarea corespunzătoare a criteriilor ce rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, punând, practic, în discuție aplicarea eronată a normelor de drept material referitoare la conflictul dintre o marcă și denumirea comercială și la aprecierea riscului de confuzie

Astfel formulate, criticile recurentei reclamante tind a avea ca finalitate verificarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel, validarea ori infirmarea susținerilor referitoare la criteriile de analiză greșit aplicate ori ignorate în cauză echivalând, de fapt, cu o apreciere chiar asupra modului de argumentare a deciziei recurate.

Din acest motiv, dată fiind unicitatea raționamentului juridic ce stă la baza soluției ce urmează a fi adoptată, criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. vor fi analizate alături de cele ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să se verifice dacă instanța devolutivă a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză și dacă a indicat argumentele de fapt și de drept ce susțin soluția adoptată.

Totodată, raportat la conținutul concret al deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual, urmează să se verifice dacă susținerile recurentei referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor obligatorii ale acesteia și, implicit, a limitelor rejudecării trasate prin aceasta, justifică incidența cazului de casare reglementat de punctul 5 al art. 488 alin. (1), din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că verificarea legalității deciziei recurate, din perspectiva aplicării normelor de drept substanțial incidente, presupune determinarea corectei raportări a analizei efectuate la criteriile sau regulile desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, conturată în interpretarea normelor de drept european transpuse prin legea națională și al căror efect util trebuie asigurat de către instanța de judecată într-un litigiu în care se pune problema aplicării dispozițiilor de drept intern.

O asemenea verificare nu include, însă, reaprecierea situației de fapt stabilite de către instanța de apel, chiar dacă aplicarea corespunzătoare a legii se raportează la circumstanțele particulare ale speței, întrucât atribuțiile instanței de control judiciar sunt circumscrise aprecierii legalității, iar nu și a temeiniciei deciziei recurate, aceasta din urmă nefiind vizată de motivele de casare descrise în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Limitele judecății în recurs rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același Cod, în conformitate cu care "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)".

Ca urmare, susținerile recurentei reclamante cu privire la situația de fapt și la probele administrate precum și la modalitatea în care instanța de apel le-a evaluat sau ar fi trebuit să le evalueze nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, motivele de recurs urmând a fi analizate în raport cu situația de fapt reținută de către instanța de apel și care nu mai poate fi schimbată.

Prima critică de nelegalitate, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., se referă la greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, recurenta susținând că s-a acordat protecție unei denumiri comerciale fără a se verifica folosirea efectivă și loială a acesteia, anterioară depunerii cererii sale de marcă (26.09.2018). Corelativ, subsumat motivului de recurs prevăzut de punctul 6 al art. 488, recurenta invocă nemotivarea hotărârii din perspectiva omisiunii instanței de apel de a prezenta argumentele privind loialitatea folosirii semnului de către pârâtă, susținând, totodată, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca urmare a nerespectării de către instanța de apel a dispozițiilor obligatorii ale deciziei nr. 512/2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi dispus, în mod expres, analizarea caracterului loial al folosirii și a efectului utilizării efective a mărcii.

Criticile sunt neîntemeiate.

Preliminar, Înalta Curte reține că litigiul de față are ca obiect conflictul dintre marca al cărei titular este reclamanta și denumirea folosită de pârâtă, denumire în legătură cu care reclamanta susține că, fiind similară mărcii sale, îi încalcă drepturile pe care le deține asupra acesteia. Astfel, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în contrafacere, solicitând să i se interzică pârâtei folosirea denumirii care îi încalcă drepturile asupra mărcii pe care o deține.

Deși nu s-a precizat în mod expres în cererea de chemare în judecată, pretențiile reclamantei se întemeiază pe dispozițiile art. 39 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998.

Potrivit art. 39 din Legea nr. 84/1998 (în forma din anul 2019, când a fost formulată cererea de chemare în judecată), "(1) Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terț să folosească în activitatea sa comercială: a) numele/denumirea sau adresa/sediul titularului (...). (2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile cu condiția ca folosirea de către un terț a elementelor prevăzute la lit. a) și c) să fie conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial".

Textul legal citat reglementează cazuri de limitare a efectelor unei mărci înregistrate, respectiv a dreptului exclusiv al titularului asupra mărcii, în virtutea căruia acesta poate cere instanței de judecată competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, un semn identic sau similar cu marca, în condițiile prevăzute în mod expres și limitativ de art. 36 alin. (2) din aceeași lege.

Ele constituie excepții de la exercitarea dreptului exclusiv la marcă, titularul mărcii neputând interzice terțului utilizarea unui semn identic sau similar cu marca, în măsura în care sunt îndeplinite toate condițiile indicate de norma derogatorie de la art. 39 din Legea nr. 84/1998, și chiar dacă ar fi întrunite condițiile de aplicare a art. 36 alin. (2), în oricare dintre ipotezele legale.

Art. 39 (în forma din anul 2019) are un conținut echivalent celui al art. 6 alin. (1) din Directiva 89/104, respectiv, Directiva 2008/95, din jurisprudența CJUE formată în aplicarea acestuia din urmă, în special din hotărârea pronunțată în cauza C-17/06 Celine, rezultând că el are în vedere exclusiv un nume comercial dobândit ulterior înregistrării mărcii (și pe care titularul mărcii îl poate interzice, în condițiile expres prevăzute). Prin urmare, în temeiul art. 6 alin. (1) din directivă, titularul unei mărci înregistrate poate interzice terțului folosirea numelui său comercial ce este identic sau similar cu marca sa, dacă numele comercial este dobândit ulterior cererii de înregistrare a mărcii, și numai dacă utilizarea de către terț a denumirii sale sociale sau a numelui său comercial nu este conformă practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial, ceea ce înseamnă că, dacă numele comercial este dobândit anterior, exercitarea dreptului la marcă pe temeiul art. 5 din directivă este limitată, titularul mărcii neputând interzice folosirea numelui comercial de către terț.

În condițiile în care art. 39 din Legea nr. 84/1998, ce constituie temeiul de drept al pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, reprezintă transpunerea în dreptul național a art. 6 alin. (1) din directivă, problema care se pune în cauză, raportat la criticile ce vizează omisiunea instanței de apel de a verifica și a motiva folosirea efectivă și loială a numelui comercial de către pârâtă, anterioară depunerii cererii de marcă, este aceea de a determina domeniul de aplicare a acestui text legal, în sensul de a se stabili dacă cerințele de aplicare ale acestei norme vizează conflictul dintre o marcă și un nume comercial indiferent de data dobândirii acestuia din urmă, ulterioară sau anterioară depunerii cererii de înregistrare a mărcii, sau doar conflictului dintre o marcă și un nume comercial dobândit ulterior (adică, la fel ca în cazul directivei), nu și conflictul dintre marcă și un nume comercial anterior, în privința căruia nu ar mai trebui verificată, astfel, condiția folosirii loiale prevăzute de art. 39 din lege.

Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că, inițial, acțiunea reclamantei a fost admisă, instanța de fond reținând că, deși pârâta folosește denumirea comercială de B. din octombrie 2017, iar reclamanta și-a înregistrat marca figurativă "B. CENTRUL DERMATOESTETIC" ulterior, respectiv, la data de 26.09.2018, totuși aceasta din urmă este titularul originar al semnului B., având, deci, un drept anterior celui invocat de pârâtă, întrucât, anterior înregistrării mărcii, în anul 2014, aceasta și-a înmatriculat în registrul comerțului două societăți, B. S.R.L. și B. S.R.L., al căror administrator și asociat este.

Procedând la analiza globală a denumirii comerciale a pârâtei, prima instanță a reținut că particula B. este cvasiidentică cu elementul dominant al mărcii reclamantei, B., singurele diferențe, apreciate ca nesemnificative, constând în elementul verbal adăugat "SPA" și spațiul liber care separă particulele B. și B.. Instanța a apreciat că o asemănare atât de puternică între cele două expresii determină existența unei cvasiidentități, iar nu doar a unei simple similarități, cu atât mai mult cu cât marca reclamantei este înregistrată, printre altele, pentru aceeași clasă de servicii 44, servicii de igienă și frumusețe pentru oameni, pe care pârâta le prestează, la rândul ei, în propria activitate, ceea ce face ca în beneficiul reclamantei, ca titular al mărcii înregistrate anterior, să funcționează o prezumție relativă în sensul existenței unui risc de confuzie.

Instanța de apel a menținut soluția Tribunalului, apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut atât caracterul anterior al utilizării semnului de către reclamantă, dată fiind existența particulei B. în cuprinsul denumirii celor două societăți comerciale ale acesteia, înregistrate din anul 2014, cât și caracterul cvasiidentic al denumirii utilizate de pârâtă (B.) și al mărcii aparținând reclamantei (particula B.), întrucât, în ciuda existenței, în forma scrisă, a spațiului dintre componentele B. și B., în cadrul denumirii pârâtei, în realitate, în exprimarea verbală (și, uneori, chiar și în cea scrisă) particula B. este una percepută în mod unitar de către consumatorul mediu, aceasta sugerând prestarea de servicii specializate dermatologice, servicii pe care atât reclamanta cât și pârâta le oferă. Mai mult, având în vedere că publicul țintă al acestor servicii este, de regulă, un public obișnuit cu noțiunile la care se referă sintagma (cuprinse în particulele B. și B.), cu atât mai mult imaginea creată este una de similaritate până la identitate a acestor servicii.

Dată fiind grafica aproape identică a elementului central (B.), precum și faptul că acest semn este cel asupra căruia este focalizată atenția consumatorului, instanța de apel a considerat că există un risc cert de asociere între semnul utilizat de pârâtă și marca reclamantei, fiind întrunite condițiile legale pentru a se acorda protecție acesteia din urmă.

Prin decizia civilă nr. 512/28.03.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtă și a casat hotărârea instanței de apel, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a constatat că în mod greșit au reținut instanțele de fond anterioritatea dreptului la marcă al reclamantei, câtă vreme, în mod necontestat, numele comercial al pârâtei a fost dobândit în anul 2017, în timp ce marca înregistrată de către reclamantă este protejată cu începere din data de 26.09.2018, împrejurarea că reclamanta a folosit semnul disputat B., în cuprinsul denumirii celor două societăți comerciale pe care le deținea încă din anul 2014, fiind apreciată ca lipsită de relevanță în condițiile în care titular al numelor comerciale B. și B., existente din anul 2014, nu este persoana fizică (reclamanta, ca titular al dreptului la marcă), ci înseși societățile cu aceste nume, constituite ca societăți cu răspundere limitată în condițiile legii, pentru care denumirea reprezintă un atribut de identificare a persoanei juridice (numele comercial fiind integrat în denumire, care cuprinde și particula vizând felul societății) și care dispun de remedii procesuale adecvate pentru apărarea dreptului la nume.

În continuare, reținând că pârâta B. S.R.L. are un drept anterior față de dreptul la marcă al reclamantei, instanța de recurs a analizat, în raport cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE, normă transpusă în dreptul intern prin art. 39 din Legea nr. 84/1998, și cu jurisprudența CJUE formată în aplicarea acestora, condițiile în care titularul mărcii înregistrate poate interzice terțului folosirea numelui său comercial ce este identic sau similar cu marca, reținând că, în interpretarea și aplicarea art. 39 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998, toate cerințele de aplicare ale acestei norme vizează conflictul dintre o marcă și un nume comercial dobândit ulterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, iar nu și conflictul dintre marcă și un nume comercial anterior, în privința căruia nu trebuie verificată, astfel, condiția folosirii loiale prevăzute de art. 39 din lege.

În consecință, constatând că în mod nelegal instanța de apel a ignorat efectele juridice ale deținerii numelui comercial de către pârâtă, în sensul limitării exercitării dreptului exclusiv la marcă al reclamantei, pe temeiul art. 39 din Legea nr. 84/1998, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță, în vederea rejudecării apelului conform dezlegărilor date chestiunilor anterior prezentate.

Rejudecând cauza, în limitele trasate prin decizia de casare, Curtea de apel a constatat că dezlegările instanței de recurs cu privire la anterioritatea dreptului pârâtei la numele comercial, precum și cele referitoare la condițiile în care titularul unei mărci similare, înregistrate ulterior, poate beneficia de protecția instituită de art. 39 din Legea nr. 84/1998, se impun cu caracter obligatoriu, în raport cu prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., redând, în cuprinsul deciziei pronunțate, considerentele relevante care conțin aceste statuări și care au constituit premisa analizei ulterioare pe care a făcut-o asupra criticilor deduse judecății prin motivele de apel.

În concret, au fost avute în vedere considerentele prin care instanța de recurs a relevat jurisprudența CJUE formată în aplicarea art. 6 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE, în special cauza C-17/06 Celine, în care s-a statuat că titularul mărcii înregistrate poate interzice terțului folosirea numelui său comercial ce este identic sau similar cu marca doar dacă numele comercial este dobândit ulterior cererii de înregistrare a mărcii, și numai dacă utilizarea de către terț a denumirii sale sociale sau a numelui său comercial nu este conformă practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial. A fortiori, dacă numele comercial este dobândit anterior, exercitarea dreptului la marcă pe temeiul art. 36 din Legea nr. 84/1998 (ce corespunde art. 5 din directivă) este limitată, în sensul că titularul mărcii nu poate interzice folosirea numelui comercial de către terț. În acest caz, folosirea numelui conformă practicilor comerciale oneste este prezumată de către legiuitor, întrucât este vorba despre o folosire legitimă a semnului de către terț, în temeiul unui drept dobândit anterior înregistrării mărcii și care, din acest motiv, nu poate aduce atingere funcțiilor mărcii și, în special, funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.

Or, având în vedere că art. 39 din Legea nr. 84/1998 reprezintă transpunerea întocmai în dreptul intern a art. 6 alin. (1) din directivă, în virtutea efectului util al oricărei directive, pe care este chemată să-1 asigure instanța națională învestită cu aplicarea unei norme de drept intern prin care directiva este transpusă, trebuie constatat că, în interpretarea și aplicarea art. 39 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998, toate cerințele de aplicare ale acestei norme vizează conflictul dintre o marcă și un nume comercial dobândit ulterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, iar nu și conflictul dintre marcă și un nume comercial anterior, în privința căruia nu trebuie verificată, astfel, condiția folosirii loiale prevăzute de art. 39 din lege.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt vădit neîntemeiate criticile din memoriul de recurs ce susțin nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva omisiunii de a se analiza folosirea efectivă și loială a numelui comercial, anterior depunerii cererii de marcă, acestea ignorând cadrul procesual determinat prin decizia de casare, care, urmare dezlegărilor date de instanța de control judiciar în recurs chestiunilor ce vizau anterioritatea dreptului la nume al pârâtei și condițiile de aplicare a art. 39, nu mai permitea nicio altă analiză cu privire la modul de interpretare și aplicare a acestui text legal, acesta fiind tranșat în mod definitiv.

Astfel, în condițiile în care, potrivit celor anterior arătate, în urma propriei analize efectuate asupra normelor de drept material incidente, însăși instanța de control judiciar a statuat cu privire la faptul că numele comercial al pârâtei reprezintă un drept de proprietate intelectuală pe care titularul mărcii înregistrate, cu aceeași denumire, respectiv reclamanta, nu îl poate interzice, dată fiind anterioritatea dreptului pârâtei, și că, în acest caz, condiția folosirii loiale, conformă practicilor comerciale oneste nu trebuie verificată, aceasta fiind prezumată de lege, în mod corect instanța de apel, dând eficiență caracterului obligatoriu al acestor dezlegări, în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., a analizat pretențiile reclamantei referitoare la folosirea semnului B. în limitele casării trasate prin decizia Înaltei Curți, posibilitatea legală de a verifica condiția respectivă fiind exclusă câtă vreme aceasta a fost în mod expres înlăturată din sfera cercetării judiciare prin dezlegarea dată de instanța de recurs cu privire la modul de interpretare a art. 39.

Rejudecarea cauzei, după casarea cu trimitere, nu poate constitui prilej de reconsiderare a chestiunilor dezlegate cu caracter obligatoriu, ci exclusiv de aplicare a acestora în soluționarea fondului cauzei. Or, instanța de apel a procedat în deplină conformitate cu exigențele art. 501 C. proc. civ., dând eficiență dezlegărilor instanței de recurs iar nu omițând analiza vreunui element relevant, cum în mod neîntemeiat susține recurenta.

Prin urmare, nu i se poate reproșa instanței de apel că nu a verificat folosirea efectivă și loială a numelui comercial, anterior cererii reclamantei de înregistrare a mărcii, câtă vreme instanța de recurs a stabilit în mod explicit că, în interpretarea și aplicarea art. 39 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998, toate cerințele de aplicare ale acestei norme vizează conflictul dintre o marcă și un nume comercial dobândit ulterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, iar nu și conflictul dintre marcă și un nume comercial anterior, cum este cazul din speța dedusă judecății, în privința căruia nu trebuie verificată, astfel, condiția folosirii loiale prevăzute de art. 39 din lege.

Decizia pronunțată în rejudecare relevă, astfel, nu doar corecta raportare a instanței de apel la dispozițiile art. 501 C. proc. civ., ci și corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material, neputând fi reținută, din această perspectivă, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. și, cu atât mai puțin, a celui reglementat de punctul 6 al art. 488, în raport cu care recurenta a invocat omisiunea instanței de apel de a prezenta argumentele privind loialitatea folosirii semnului de către pârâtă.

Înalta Curte constată, totodată, că, raportat la considerentele explicite ale deciziei de casare, mai sus expuse, susținerea recurentei potrivit căreia instanța de recurs ar fi dispus în mod expres, prin decizia nr. 512/2023, analizarea caracterului loial al folosirii și a efectului utilizării efective a mărcii nu au corespondent în realitate, nefiind identificat, în conținutul deciziei, niciun considerent care să fundamenteze o astfel de afirmație. Dimpotrivă, întreaga argumentație a instanței de recurs, cu referire la domeniul și condițiile de aplicare a alin. (1) al art. 6 din Directiva 2008/95/CE, care este transpus în legea națională a mărcilor, prin art. 39 (în forma legii din anul 2019), conduce la concluzia clar exprimată, în sensul că, în conflictul dintre o marcă și numele comercial dobândit anterior cererii de înregistrare a mărcii, condiția folosirii loiale prevăzute de art. 39 nu trebuie verificată, împrejurare în raport cu care susținerea referitoare la pretinsa încălcare a de către instanța de rejudecare a dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ. apare ca fiind vădit nefondată.

Prin urmare, nu se poate pune problema incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., criticile subsumate acestui motiv de recurs urmând a fi înlăturate.

Nici criticile ce susțin greșita aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 nu pot fi primite.

În esență, subsumat acestora, recurenta-reclamantă susține că instanța de nu a realizat analiza globală a riscului de confuzie, impusă de lege și de jurisprudența CJUE, sens în care a făcut trimitere la cauza C-251/95 Sabel v. Puma, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că analiza trebuie să fie globală, incluzând riscul de asociere economică.

În concret, aceasta consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu există risc de confuzie, date fiind identitatea serviciilor și similaritatea fonetică, vizuală și conceptuală dintre "B." și "B. CENTRUL DERMATOESTETIC", elementul dominant "B." fiind comun, și că simpla existență a riscului de asociere este suficientă pentru a constata contrafacerea.

Totodată, subsumat motivelor de casare reglementate de punctele 6 și 8 ale art. 488, susține că nu a fost analizat caracterul distinctiv al mărcii, dobândit prin folosire, invocând, în acest sens, cauza C-353/03 Nestlé în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că utilizarea intensă poate conferi caracter distinctiv unui semn lipsit inițial de distinctivitate, precum și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 care prevăd că marca poate dobândi caracter distinctiv prin utilizare, or, în speță, s-a dovedit folosirea intensă, din 2014, prin B. și B. (campanii media, publicitate outdoor, contracte), însă instanța de apel a omis analiza acestui probatoriu.

Susținerile recurentei sunt nefondate.

Potrivit jurisprudenței CJUE, riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere, se apreciază global, ținând cont de toți factorii pertinenți, în special de gradul de cunoaștere a mărcii pe piață, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat, de gradul de similaritate dintre cele două semne, precum și între produsele sau serviciile marcate prin acestea (Hotărârea CJUE în cauza C-251/95 Sabel și în cauza C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd).

În ceea ce privește aprecierea asupra similarității, aceasta trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de cele două semne în percepția consumatorului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot și nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă. Din această perspectivă, determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ținând cont de toți factorii relevanți din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcilor și a ponderii lor în percepția publicului vizat (C - 591/12 Bimbo, paragra