ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1197/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 11 martie 2019, sub nr. dosar x/2019, reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu B. S.R.L, a solicitat obligarea pârâtei la încetarea folosirii denumirii B., care conține marca B. și parte din marca B. licențiate acesteia în cadrul activității sale comerciale, prin utilizarea acesteia în scopuri de marketing și publicitate a serviciilor de vânzare pe care le oferă; încetarea folosirii în toate formele existente și pe toate canalele de difuzare, anume reclame TV, radio, internet, materiale printate, denumirea magazinelor fizice etc. încetarea folosirii denumirii B. în cadrul numelui de domeniu care conține marca B. și parte din marca B. licențiate acesteia, prin anularea numelui de domeniu, încetarea folosirii denumirii B. din cadrul denumirii comerciale a pârâtei, B. S.R.L., care conține marca B. și parte din marca B. licențiate acesteia, prin obligarea pârâtei la schimbarea denumirii comerciale care să excludă B., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor estimate provizoriu, de 50.000 euro cu titlul de despăgubiri materiale și de 10.000 euro cu titlul de despăgubiri morale, sumă ce va fi definitivată în urma administrării probatoriului, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 913 din 26 februarie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar D., în contradictoriu cu pârâta E. S.R.L.; a obligat pe pârâtă la plata sumei de 500.000 RON despăgubiri, 10.000 RON și 8.605 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 638 din 05 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri formulate de apelanta-pârâtă F. S.R.L. (fosta E. S.R.L.) împotriva sentinței civile nr. 913 din 26 mai 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 638 din 05 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta F. S.R.L. (fosta E. S.R.L.).

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 09 ianuarie 2025, sub nr. x/2019, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 15 ianuarie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 raportat la art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-pârâtă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 4.302,5 RON.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă F. S.R.L. (fostă E. S.R.L.) a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, raportându-se la dispozițiile art. 8 din Convenția de la Paris, a arătat că numele comercial beneficiază de o protecție specială și nu poate fi confundat cu o marcă, întrucât are rolul de a diferenția comercianții între ei, iar nu de a distinge produsele și/sau serviciile acestora. Folosirea firmei comerciale cu nerespectarea prevederilor art. 43 alin. (2) si (3) din Legea nr. 26/1990, republicată, modificată și completată, nu poate constitui în sine un act de contrafacere a mărcii identice/similare. Doar folosirea semnului, identic/similar firmei comerciale, ca semn distinctiv pentru produsele și serviciile comercializate de către titularul emblemei, poate fi în conflict cu o marcă identică sau similară anterioară, pentru produse/servicii identice/similare, iar nu ca firmă, semn de identificare a comerciantului, chiar dacă nu se respectă prevederile art. 43 alin. (2) și (3) din Legea nr. 26/1990, republicată.

În speță, sub aspectul modului de folosire a firmei comerciale, reclamanta nu a invocat faptul că pârâta ar folosi un semn, identic/similar firmei comerciale, ca semn distinctiv pentru produsele și serviciile pe care le comercializează ca titular al emblemei, semn identic/similar mărcii sale.

Astfel, temeiul de drept a fost greșit interpretat și aplicat eronat, întrucât nu există o contrafacere marcă, ci este vorba de un nume comercial, reclamanta nu este titularul mărcii, ci doar licențiată și poate solicita acoperirea prejudiciului suferit prin cerere de intervenție, licențiatul din prezenta cauză nu deținea acte legale care să îi justifice calitatea procesuală activă.

Cu trimitere la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată, recurenta-pârâtă a susținut că marca este doar un semn distinctiv, opțional, iar reclamanta nu a probat cerințele de admisibilitate a acțiunii în contrafacere a unui semn identic folosit pe vreun produs, ci doar o parte din numele firmei, din moment ce prin acțiunea inițială reclamanta a interzis pârâtei să mai folosească cuvântul de B. din numele firmei, aspect ce denotă faptul că este vorba de o acțiune împotriva unui nume comercial.

De asemenea, reclamanta nu a administrat probe care să indice vreun prejudiciu din cauza unui atribut al firmei pârâtei, motiv pe care și-a justificat acțiunea, deoarece B. este unul din atributele firmei pârâtei, respectiv B. S.R.L., încadrarea făcându-se într-un temei de drept interpretat greșit.

A precizat că probele ce privesc așa-zisa "confuzie" sunt din 2019, după data când recurenta avea deja marca înregistrată și când începuse să comercializeze și alte produse în afară de creme și suc de aloe vera așa cum comercializase în anii 2017-2018.

A susținut că reclamanta nu este titulara mărcilor B. sau B. din moment ce nu a avut înregistrate contractele de licență în perioada pentru care cere despăgubiri, iar unul dintre cele două contracte pe care a încearcat să le invoce, sub semnătură privată, nu este apt să producă consecințe juridice câtă vreme nu conține și pagina cu semnăturile.

A mai arătat că nu s-au administrat probe care să dovedească că a existat o contrafacere, ba mai mult, la data introducerii acțiunii, pârâta avea marca B. protejată, fiind înregistrată la OSIM din 11 ianuarie 2019, și nici nu există o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Recurenta-pârâta a menționat că, în perioada 2017-2019, firma acesteia a folosit denumirea B., înregistrată legal la ONRC, și a folosit acest nume doar în scopul și în limitele prevăzute de Legea nr. 31/1990, respectiv acela de a se deosebi de o altă firmă, nu a vândut vreun produs cu această denumire și nu a creat vreun produs cu acest nume, iar pentru perioada 2027-2018, pentru care a solicitat despăgubiri, cererea nu este întemeiată, reclamanta putând avea pretenții doar după ianuarie 2019, neexistând certitudinea încheierii contractului de licență în anul 2011.

A mai susținut că respingerea cererii de înscriere în fals asupra contractului de licență al reclamantei, pe motiv că a intervenit decăderea ca urmare a faptului că nu a făcut-o la primul termen de judecată, nu dovedește că acel contract este real și nu a fost încheiat cu scopul inițierii acțiunii în anul 2018, când a fost înregistrat la OSIM, având în vedere ca ambele firme au același administrator și niciunul dintre contracte nu are vreun număr de înregistrare intern din registrul de intrări și ieșiri pe care îl deține obligatoriu orice firmă.

A precizat că reclamanta putea solicita daune începând cu 28 decembrie 2018, când contractul de licență a fost înscris la OSIM și publicat în Monitorul Oficial și putea fi opus terților după 28 ianuarie 2019, neexistând probe că acesta ar fi fost încheiat din anul 2011, pentru perioada anterioară înscrierii contractului de licență la OSIM reclamanta neavând calitate procesuală activă pentru a deschide o astfel de acțiune, ci doar în calitate de intervenient în acțiunile deschise de titular.

Contractul de licență neexclusivă este doar un act de administrare care îi dă dreptul doar să folosească marca în scopul pentru care a fost împrumutată, iar reclamanta nu a folosit niciodată mențiunea "sub licență", după cum prevede art. 43 în Capitolul "obligații ale licențiatului".

Recurenta-pârâtă a mai menționat că simplul fapt că în contractul de licență, încheiat sub semnătură privată, între cele două părți reprezentate de același administrator, prevede la pct. 5 un capitol din care rezultă că licențiatorul îi dă dreptul licențiatului de a promova o acțiune în contrafacere, nu îi conferă beneficiarului folosința licenței, respectiv licențiatul, să inițieze o astfel de acțiune. Astfel, prin introducerea acestui articol titularul mărcii, având același reprezentat ca și beneficiarul mărcii, nu îndeplinește condițiile de a deveni reclamant într- o acțiune de contrafacere, cum greșit au interpretat și încadrat instanțele.

A mai arătat că art. 4 și art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, indicat ca temeiul legal al acțiunii, precizează că daunele se plătesc titularilor drepturilor, însă contractele de licență de marcă încheiate sub semnătură privată între cele două firme sunt valabile doar între ele și nu pot fi opuse terților până la momentul publicării în Monitorul Oficial, făcând trimitere la art. 38 din Legea nr. 84/1998.

A precizat că nu a fost încălcată marca B., aceasta aparține recurentei-pârâte; nu a solicitat obținerea mărcii de la OSIM după introducerea acțiunii de către reclamantă, ci cu mult înainte, chiar de notificare, iar ulterior acesteia din urmă și-a schimbat denumirea paginii web, chiar dacă avea marca înregistrată la OSIM; s-a creat o confuzie între titularul mărcii și cel licențiat al mărcii, cu drept de folosință neexclusivă, acordu-i-se reclamantei pe tot parcursul procesului calitatea de titular, cu atribuirea drepturilor aferente, ceea ce a dus la o hotărâre neîntemeiată.

O altă confuzie pe care a făcut-o instanța de fond constă în faptul că la momentul la care recurenta-pârâtă s-a înființat, A. se afla în insolvență. B. nu este inventat de reclamantă din moment ce în România mai sunt un număr foarte mare de firme, în funcțiune, chiar și o televiziune, înființate înaintea firmei reclamantei, iar faptul că a existat un dosar prin care s-a solicitat anularea mărcii recurentei-pârâte, nu are nici o legătură cu acest dosar deoarece reclamanta nu este titulara mărcilor.

De asemenea, a arătat că instanța de fond a interpretat și încadrat greșit și riscul de confuzie, fără a lua în considerare faptul că reclamațiile de la clienți ce vizau confuzia dintre firme sunt din anul 2019 și nu din perioada 2018, când vindea doar suc de aloe vera, fiind probe preconstituite situate în afara perioadei pentru care reclamanta s-a considerat prejudiciată.

În mod greșit s-a făcut confuzie și între numele firmei și marcă din moment ce recurenta-pârâtă nu vinde un produs numit B., ci numele firmei sale avea în componență B., denumirea firmei, ca atribut al acesteia, a fost rezervată legal la ONRC, fiind depuse la dosarul de fond o rezevare cu același nume și dovada că există firme înregistrate cu numele B. care funcționează și în prezent.

A precizat că denumirea firmei o avea de la înființare, din luna august 2017, iar la momentul depunerii cererii de domeniu, reclamanta nu avea acest nume de site, iar într-o căutare pe google apare telestartv, o televiziune care funcționează încă din anii 2000 și este înscrisă în lista must carry la poziția 28 în prezent, reclamanta avea alte site-uri, cu nume de produse și era în stare de insolvență.

Instanța, în mod greșit, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, mai ales în ceea ce privește existența vinovăției. De asemenea, în mod greșit, instanța s-a raportat la o speță în legătură cu contrafacerea unui produs, aspect ce conturează ideea că hotărârea a fost dată urmare a confuziei create între marcă și similitudinea unui semn în condițiile în care, în speță, este vorba de o marcă și denumirea unei firme și nu de un produs cu aceeași denumire care trebuie analizat diferit, niciuna dintre firmele B. S.R.L. și B. S.R.L. nu comercializează produse cu denumirea de B..

Tot în mod greșit instanța a reținut că anularea mărcii înscrisă la OSIM dispusă în dosarul nr. x/2019 are legătura cu acest dosar din moment ce în acea cauză a fost anulată marca nu și denumirea firmei B. S.R.L., marca fiind înregistrată la OSIM după 2 ani de la obținerea denumirii de la ONRC și nu a fost folosită pentru niciun produs.

Recurenta-pârâtă a menționat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, precizând că a făcut dovada faptului că, după schimbarea denumirii și a numelui paginii web, s-au dublat vânzările, nu prezintă relevanță numele unei firme la comercializarea unui produs, produsele vânzându-se în funcție de cerere raportată la nevoi și de publicitate; nu a comercializat vreun produs ca cel al reclamantei, iar în anul 2018 a vândut exclusiv suc de aloe, achiziționat de la o firmă din Grecia, pentru care are distribuție exclusivă pe România, migrarea clienților de la o firmă la alta fiind pur ipotetică, fiecare parte având alt segment de clienți și produsele altă utilizare.

A mai arătat că, în mod greșit, instanța de fond a concluzionat că denumirea firmei a obținut-o ulterior obținerii mărcii din moment ce obținerea denumirii firmei a avut loc în anul 2017, când a realizat și site-ul web.

Numele comercial beneficiază de o protecție specială și nu poate fi confundat cu o marcă deoarece are rolul de a diferenția comercianții între ei, iar nu de a distinge produsele și/sau serviciile acestora. Atunci când numele comercial este înregistrat la Registrul Comerțului, titularul mărcii este obligat să ceară mai întâi anularea înregistrării în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990. Reclamanta nu a făcut dovada că recurenta-pârâtă a folosit vreodată numele firmei în așa fel încât să se creeze confuzie în rândul clienților cu firma reclamantei, ba mai mult firma reclamantei se numește A., iar firma pârâtei B..

A menționat că reclamanta a solicitat despăgubiri materiale și morale în contextul inexistenței vreunei contrafaceri și a unui prejudiciu cert creat cu intenție de către pârâtă, condiții esențiale cerute într-o astfel de acțiune, făcând trimitere în acest sens la conținutul art. 36 alin. (1)-(3) din Legea nr. 84/1998 și cel al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, la faptul că doar titularul mărcii în materie civilă și penală are posibilitatea de a formula pretenții, la definiția dată infracțiunii de contraface, subiecții acesteia, elementul material ce îl conține, urmarea imediată, legătura de cauzalitate și elementul subiectiv concretizat în intenția directă.

Nu au existat consecințe negative din cauza faptului că în numele său comercial, respectiv denumirea firmei, este și B., nu a produs nici un prejudiciu moral, conform graficelor cu cifrele de afaceri, reclamanta a fost în creștere în anul 2017 față de 2016 și în creștere cu 30% în anul 2018, față de anul 2018.

A atașat cererii de recurs dovada de pe site-ul reclamantei, de unde rezultă că publicitatea se face pentru produse, care provin de la diverși producători și au diverse denumiri, nici un produs nu se numește B., iar investițiile despre care a făcut vorbire reclamanta (publicitatea) nu au fost dovedite, A. nefiind producătoare a aunui anumit produs, clienții nu o caută după brand sau după denumirea firmei, ci pentru fiecare produs în parte, de aceea și publicitatea se face pentru fiecare produs în parte, (tigăi, aparat de ras, ochelari).

A precizat că titulara mărcii a înregistrat numele de B. pentru desfășurarea a trei activități, pe o perioadă limitată de timp, nu există nicio similaritate între numele firmei reclamante A. S.R.L. și a pârâtei B. S.R.L. și nici între numele titularului mărcii și al recurentei-pârâte B. și B. S.R.L.

A menționat că toate înscrisurile, indicate ca și dovezi pentru așa-zisă confuzie între cele două firme, sunt din anul 2019, după perioada în care aceasta solicită despăgubiri, făcând trimitere la fila x, în care se observă că reclamanta se recomandă clienților ca fiind firma B. nicidecum A., la fila x, unde se observă că înscrierea și acordul la platforma google a făcut-o proprietarul mărcii comerciale B. S.R.L. și nu A., care s-a și comportat ca titular în relațiile cu toate celelalte părți, mai puțin în situația de față, iar la fila x s-a făcut vorbire de licența deținută de A., după înregistrarea la OSIM. A. nu avea nici un semn că ar folosi numele de B., sub licență, așa cum impune legea.

Concluzionând, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile acordării despăgubirilor, nu există nicio faptă ilicită și nicio formă de vinovăție, cu atât mai mult cea a intenției directe.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 06 martie 2025, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la excepția nulității recursului, prin raportare la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intimata-reclamantă a arătat că recursul formulat în cauză reprezintă o înșiruire a tuturor aspectelor invocate în fața instanțelor de fond, a probelor administrate, a argumentelor părții recurente cu privire la situația de fapt, necuprinzând nicio critică adusă raționamentului instanței de apel exprimat prin decizia atacată, indicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind formală.

În subsidiar, a considerat că decizia atacată este legală în limitele respingerii apelului principal, recurenta neînțelegând să aducă nicio critică în recurs cu privire la modalitatea de soluționare a excepției tardivității cererii precizatoare, a excepției lipsei calității procesuale active a intimatei și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de aceasta în etapa apelului.

Astfel, în mod corect, instanța de apel a reținut că elementele contrafacerii, anume similaritatea mărcilor încălcate ale intimatei cu însemnul recurentei, similaritatea serviciilor, precum și riscul de confuzie au fost stabilite cu putere de lucru judecat în dosarul ce s-a derulat între aceleași părți, nr. x/2019 al Tribunalului București, ca instanță de fond, prin care s-a anulat definitiv marca B. a recurentei.

În ceea ce privește reținerea instanței de apel privind folosirea de către recurentă a denumirii B. cu titlul de marcă, iar nu doar de denumire comercială, deși corectă, a considerat că ține de temeinicia hotărârii, nu de legalitatea acesteia. În mod corect instanța de apel a reținut că instanța de fond sancționase recurenta-pârâtă pentru folosirea semnului B. nu ca parte a denumirii sale comerciale, ci pentru folosirea acestuia cu funcția specifică a mărcii de indicare a originii serviciilor.

Cu privire la aspectul despăgubirilor datorate intimatei, instanța de apel în mod corect a respins susținerile recurentei în sensul caracterului exagerat al sumei de 500.000 RON, față de evoluția financiară a intimatei, această dezlegare a instanței de apel ținând tot de temeinicia hotărârii, nu de legalitatea acesteia.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 24 martie 2025, prin poștă electronică, recurenta-pârâtă F. S.R.L. (fosta E. S.R.L.) a solicitat respingerea excepția nulității recursului invocată de intimată, întrucât cererea se referă strict la decizia atacată care nu respectă cerințele legale în vigoare, făcând trimitere la art. 8 din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 1883, cu modificările ulterioare, la faptul că numele comercial beneficiază de o protecție specială și nu poate fi confundat cu o marcă, întrucât are rolul de a diferenția comercianții între ei, iar nu de a distinge produsele și/sau serviciile acestora, aspect ne luat în seamă de instanța de apel.

De asemenea, a mai susținut că nu este titularul mărcii clamate de către intimată, nu a făcut nici o contrafacere de marca, ci este vorba doar despre numele comercial al firmei, care este total diferit de cel al intimatei, acțiunea nu se încadrează in temeiurile de drept care au fost invocate (pct. 3 din acțiunea inițială), nici măcar reclamanta nu este titularul mărcii, este doar licențiată și nu poatesolicita acoperirea prejudiciului suferit, doar prin cerere de intervenient.

A mai arătat că doar titularul mărcii este cel care poate să introducă o acțiune în contrafacere deoarece titularul decide și cu cât închiriază marca sau o vinde, licențiatul din prezenta cauză nu deținea acte legale care să îi justifice calitatea procesuală activă.

A învederat că intimata-reclamantă nu a făcut dovada că a comercializat aceleași produse astfel încât nu există nici un fel de suprapunere cauzatoare de prejudiciu, iar în susținerile formulate a inclus nulitatea cu inadmisibilitatea acțiunii, fără o motivație adecvată, context în care a solicitat a fi respinsă.

A considerat că instanțele de fond și apel au apreciat greșit faptul că a încălcat mărcile naționale B. și B., fără să analizeze în concret lipsa proprietății mărcilor în favoarea reclamantei.

În subsidiar, a solicitat să se constate că decizia atacată nu respectă normele legale în vigoare și prin respingerea apelului nu s-a pronunțat în concret asupra tuturor motivelor invocate de către pârâtă. Astfel, temeiul de drept a fost greșit interpretat și aplicat eronat. Nu există nici o contrafacere marcă, ci este vorba despre nume comercial, nu a fost creat nici un prejudiciu pentru care intimata-reclamană să fie despăgubită.

Nu se poate confunda firma comercială, semn distinctiv al activității comerciale, respectiv semn de identificare a comerciantului, cu marca, semn distinctiv pentru produsele/serviciile comercializate de către acesta, ce disting produsele/serviciile sub aspectul provenienței lor, făcând trimitere la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată.

O altă confuzie pe care a făcut-o instanța de fond, este aceea că, deși A. a fost înființată din 2006, intimata se afla în insolvență, în cauză este vorba de o marcă și denumirea unei firme și nu despre un produs cu aceeași denumire, care trebuie analizat în mod diferit, titularul mărcii are denumirea cu B. nu și reclamanta.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 11 martie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 21 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la 03 iunie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.4.1. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. (fostă E. S.R.L.), invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 483 și următoarele din C. proc. civ., recursul constituie o cale extraordinară de atac, pusă la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 488 C. proc. civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță.

Includerea recursului în sfera căilor extraordinare de atac, aspect care interesează în analiza prezentei cauze, exclude caracterul devolutiv al acesteia, adică o analiză a hotărârii atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, cu aplicarea dispozițiile legale incidente. Această cale de atac implică un control asupra hotărârii atacate, fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Ca atare, controlul judiciar în recurs se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță, consecința fiind aceea că instanța de recurs nu poate proceda la o reexaminare a situației de fapt și la rediscutarea probatoriului administrat în faza procesuală anterioară, legalitatea hotărârii atacate urmând a fi verificată doar prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe calea recursului, recurenta-pârâtă a înțeles să critice atât raționamentul instanței de apel legat de modul de soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și a inadmisibilității acțiunii de către prima instanță, cât și soluția adoptată pe fondul pretențiilor deduse judecății în apel.

Astfel, cu referire la calitatea procesuală activă a reclamantei, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., art. 4 și art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, art. 37 și art. 38 din Legea nr. 84/1998, în privința excepției inadmisibilității acțiunii, partea a susținut încălcarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) - (3) din Legea nr. 84/1998 și art. 14 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 100/2005, iar, pe fond, cu privire la despăgubirile acordate reclamantei, a pretins încălcarea dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Deși este real că, în mare parte, susțineri similare au fost făcute și în etapa procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenta-pârâtă s-au raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceasta tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția, de respingere a apelului promovat de aceeași parte împotriva hotărârii primei instanțe.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cea dedusă judecății conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, iar nu doar reiterarea susținerilor pârâtei din etapele procesuale anterioare, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a prezentei instanțe cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exceptând pe cele prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

În considerarea acestor aspecte, constatând că, în cuprinsul cererii de recurs, se regăsesc critici ce se subsumează motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâtă, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză, reținând că această sancțiune este incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin demersul judiciar inițiat nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se identifică în speță.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, față de argumentele inserate în motivele de recurs, dar și în răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte va proceda la analiza acelor critici care, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., tind a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate și își găsesc corespondent în aspectele invocate prin cererea de recurs inițială, fără a putea formula aprecieri cu privire la valoarea dată de către instanța de apel probelor administrate în cauză sau să stabilească o situație contrară celei statuate în etapa procesuală anterioară, întrucât o atare verificare s-ar circumscrie temeiniciei soluției adoptate, nepermisă în etapa procesuală a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Mai întâi, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva menținerii soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei pronunțate de prima instanță, prin raportare la dispozițiile art. 4 și art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, art. 36 teza I C. proc. civ., art. 37 și art. 38 din Legea nr. 84/1998, arătând că reclamanta deține o licență neexclusivă care nu îi conferă dreptul de a introduce o acțiune în justiție prin care să ceară pârâtei să nu folosească denumirea de B. sau despăgubiri pentru folosirea denumirii obținută în baza art. 30 din Legea nr. 26/1990, ci doar posibilitatea de a interveni în calitate de intervenient în acțiunile deschise de către titularul mărcii pentru a solicita daune în cazul în care este prejudiciată.

Simplul fapt că, în contractele de licență încheiate între cele două părți, există un capitol prin care licențiatorul îi dă dreptul licențiatului de a promova o acțiune în contrafacere, în opinia recurentei-pârâte, nu îi conferă beneficiarului folosinței licenței să inițieze o astfel de acțiune, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel, câtă vreme respectivele contracte produc efecte doar între părțile semnatare și nu pot fi opuse terților până la publicarea în Monitorul Oficial.

Înalta Curte constată că instanța anterioară, în evaluarea caracterului nefondat al motivului de apel cu același obiect, a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale a căror incidență a fost invocată în cauză de către recurenta-pârâtă.

Astfel, curtea de apel a apreciat că reclamanta justifică calitate procesuală activă din moment ce legea prevede drept condiție necesară pentru introducerea acțiunii deduse judecății doar acordul titularului mărcii, acest acord reieșind din clauza inserată la art. 5 în contractele de licență încheiate între B. și A., publicate în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Cadrul general în privința persoanelor cărora le este recunoscută prerogativa formulării unor cereri în justiție pentru apărarea drepturilor referitoare la marcă, este stabilit de dispozițiile art. 4 lit. a) și b) din O.U.G. nr. 100/2005, care conferă legitimare procesuală activă, atât titularului dreptului la marcă, cât și oricărei persoane autorizate să utilizeze drepturile cu privire la marcă, în special beneficiarii de licențe.

Conform dispozițiilor art. 50 alin. (1) și (5) din Legea nr. 84/1998, republicată, privind mărcile și indicațiile geografice:

"(1) Dacă în contractul de licență nu este stipulat altfel, licențiatul nu poate introduce în justiție o acțiune în contrafacere fără consimțământul titularului mărcii. (...) (5) Înscrierea licenței nu este o condiție pentru ca folosirea unei mărci de beneficiarul licenței să poată fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, în cadrul procedurilor referitoare la dobândirea, menținerea validității ori la apărarea drepturilor cu privire la acea marcă. (...)".

Potrivit art. 5 Dreptul licențiatului de a promova acțiunea în contrafacere, prevăzut în contractele de licență în discuție, "5.1. Licențiatorul conferă în mod expres Licențiatului dreptul de a acționa pentru protejarea Mărcii Licențiate împotriva oricăror forme de încălcare a acesteia, prin folosire neautorizată, apropriere, diluare sau orice alte forme.

5.2. Licențiatorul acordă Licențiatului dreptul de a urma toate procedurile necesare, administrative sau judiciare, pentru protejarea Mărcii Licențiate, niciun alt acord ulterior prezentului contract nemaifiind necesar din partea Licențiatorului".

Prin urmare, din coroborarea textelor legale enunțate, rezultă că reclamanta, fiind beneficiara unei licențe neexclusive, este îndreptățită să promoveze acțiunea dedusă judecății în baza acordului titularului mărcii conferit în mod expres prin clauza contractelor de licență încheiate între acesta și reclamantă, iar înscrierea licenței în Registrul Mărcilor și efectele acestei înscrieri nu sunt în măsură să afecteze această calitate, câtă vreme opozabilitatea privește terții și nu operează față de părțile contractante, cărora li se aplică clauza contractelor de licență, iar singura condiție necesară și suficientă prevăzută de legiuitor pentru introducerea acțiunii este consimțământul titularului mărcii.

Împrejurarea că, atașat acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a pretins că în mod greșit s-au luat în considerare contractele încheiate sub semnătură privată în anul 2011, având în vedere că acestea pot fi opozabile doar din decembrie 2018, prin reiterarea argumentelor ce țin de data publicării contractelor în Monitorul Oficial și soluția de respingere a cererii de denunțare a acestora ca false, nu reflectă o situație de interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor legale evocate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci doar nemulțumirea părții în legătură cu modalitatea de determinare concretă a valorii înscrisurilor administrate în cauză, o atare expunere tizând, în realitate, la reaprecierea situației de fapt cu privire la aspectele criticate și reanalizarea probatoriului conform viziunii proprii asupra chestiunii litigioase, însă o atare expunere nu poate face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, întrucât constituie un motiv de netemeinicie a deciziei atacate și nu de nelegalitate, care excedează cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi judecat recursul.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar orice susținere care relevă erori ale instanței de apel comise în cadrul acestei operațiuni se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale și probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte în etapa anterioară nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor legale evocate sub aspectul soluției date motivului de apel ce a privit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei prin raportare la calitatea acesteia de licențiată a titularului mărcii dedusă din conținutul contractelor de licență și nici nu confirmă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva celor relevate de recurenta-pârâtă, astfel că susținerile acesteia pe aceste aspecte sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.

Caracterul nefondat se reține și în privința criticii subsumate aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu legalitatea soluției date motivului de apel relativ la respingerea de către prima instanță a excepției inadmisibilității acțiunii formulate de reclamantă, prin prisma dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 și a celor ale art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, susținându-se că demersul judiciar inițiat de reclamantă vizează un nume comercial și nu o marcă, iar la data introducerii acțiunii pârâta avea înregistrată marca B. la OSIM, astfel că pretențiile deduse judecății nu puteau viza perioada 2017-2018, ci perioada după 28 ianuarie 2019, când au intrat în vigoare contractele de licență.

Înalta Curte constată că instanța de apel, în evaluarea acestor susțineri, a apreciat în mod corect că acțiunea promovată de reclamantă, pe temeiul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, este admisibilă, având în vedere că prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din 19 septembrie 2019, în fața primei instanțe, partea a precizat că își restrânge pretențiile ce fac obiectul acțiunii la plata despăgubirilor pe perioada anului 2018, când pârâta nu avea înregistrată marca B., aceasta dobândind protecție ulterior momentului formulării acțiunii.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs susceptibil de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care recurenta-pârâtă a pretins o reținere eronată a puterii de lucru judecat în legătură cu dosarul nr. x/2019, în ceea ce privește anularea mărcii B. și a numelui comercial, deși, în opinia părții, numele comercial nu a fost anulat, acesta reprezentând un drept al acesteia obținut anterior înregistrării mărcii în discuție.

Înalta Curte reține că, în cadrul dosarului nr. x/2019, prin sentința civilă nr. 623 din 16 iunie 2020, rămasă definitivă în urma respingerii apelului și recursului declarate de pârâta E. S.R.L., a cărei denumire s-a schimbat ulterior în F. S.R.L., Tribunalul București, secția a III-a civilă, reținând incidența ipotezei art. 47 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, a constatat întrunite condițiile similiarității mărcilor și produselor și, implicit, riscul de confuzie între marca pârâtei "B." și marca reclamantei "B.", apreciind că semnul înregistrat de pârâtă este apt să determine confuzia cu mărcile reclamantei pentru care a fost licențiată, marca pârâtei fiind, astfel, anulată.

Astfel, dând eficiență puterii de lucru judecat a acestor dezlegări juridicționale, care se opun recurentei-pârâte și îi înterzic de a readuce în atenția instanței de judecată chestiunile legate de distinctivitatea produselor și serviciilor în raport de aceeași clasă de produse, deja tranșate în mod definitiv de către o altă instanță, întrucât acestea nu mai pot fi evaluate în mod nemijlocit, cu atât mai mult, nu mai pot fi contrazise de instanța următoare, având în vedere că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul judiciar și are valența unui mijloc de probă, în ansamblul probelor cauzei ulterioare, ceea ce reclamă valorificarea corectă a efectului pozitiv al lucrului judecat atașat acestei hotărâri de către curtea de apel, în concordanță cu dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Este nefondată și susținerea recurente-pârâte, în același cadru, sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 legat de folosirea semnului în legătură cu denumirea sa comercială, care beneficiază, în opinia părții, de o protecție specială și nu poate fi confundat cu o marcă, având rolul de a diferenția comercianții între ei, iar nu de a distinge produsele și/sau serviciile acestora, iar în cazul numelui comercial înregistrat la Registrul Comerțului, titularul mărcii este obligat să ceară mai întâi anularea înregistrării în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, reclamanta nefăcând dovada că pârâta a folosit vreodată numele firmei în așa fel încât să se creeze confuzie în rândul clienților cu firma reclamantei, ba mai mult firma reclamantei se numește A., iar firma pârâtei B..

Înalta Curte reține că, de principiu, conflictul dintre o marcă și numele comercial intervine atunci când există o marcă anterioară înregistrată și un nume comercial înregistrat ulterior, pentru același domeniu de activitate pentru care marca este înregistrată.

Disputa dintre marcă și numele comercial există doar în ipoteza în care denumirea care constituie nume comercial este folosită asemenea unei mărci. Atunci când utilizarea denumirii unei societăți, a unui nume comercial sua a unei emble se limitează la identificarea unei persoane juridice, ea nu poate fi considerată ca având loc "pentru produse sau servicii". Nu însăși înregistrarea denumirii este de natură să aducă atingere drepturilor dobândite asupra unei mărci, ci modul de utilizare a acesteia, numele comercial intrând în conflict cu marca doar atunci când este folosită de titularul său într-un alt mod decât cel prevăzut de lege.

Într-adevăr, recurenta-pârâtă este persoană juridică, cu scop patrimonial, înregistrată în registrul comerțului, al cărui regim juridic este stabilit prin Legea nr. 26/1990, însă numele său comercial reprezintă un "semn" în sensul art. 36 din Legea nr. 84/1998 care poate intra în conflict cu o marcă înregistrată și a cărui folosire poate fi interzisă de către titularul mărcii atunci când sunt îndeplinite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 36 din lege.

Prin urmare, modul de analiză a cererii în contrafacere este același în situația oricărui "nume" ori "denumire", în măsura în care acesta constituie "semn" utilizat de terți cu funcția de marcă.

Cererea prin care reclamanta a invocat încălcarea dreptului său asupra mărcii este întemeiată pe dispozițiile art. 36 alin. (1) lit. b), alin. (2) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998.

Prevederile art. 36 alin. (1) - (3) din Legea nr. 84/1998 reprezintă transpunerea în dreptul intern a prevederilor art. 5 din Directiva 2008/95/CE, astfel că incidența acestora presupune aplicarea principiilor stabilite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene formată în interpretarea art. 5 din Directivă, în special în hotărârea pronunțată în cauza C-17/06 Céline.

Potrivit Curții, titularul unei mărci înregistrate poate cere a se interzice utilizarea de către un terț a unui semn identic cu marca sa dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ patru condiții: utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului; utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii; utilizarea semnului identic sau similar cu marca să aibă loc pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul; utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcției esențiale a mărcii, anume de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.

În aplicarea regulilor de interpretare din cauza C-17/06 Céline, instanța de apel a reținut că denumirea socială are ca obiect identificarea unei societăți, în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerț, funcția legală a numelui comercial este aceea de a desemna un fond de comerț, pe când funcția esențială a mărcii este aceea de a garanta consumatorilor proveniența de la o anumită întreprindere a produselor sau a serviciilor pe care le desemnează.

De asemenea, a arătat că denumirea societății, un nume comercial sau o emblemă nu au, în sine, funcția de a distinge produse sau servicii.

Pornind de la aceste premise, Înalta Curte constată că instanța de apel, validând hotărârea primei instanțe, a apreciat în mod corect că nu poate fi exclus de plano un conflict între o marcă și un semn identic sau similar folosit de un terț comerciant, altul decât o marcă înregistrată, doar pentru motivul că semnul terțului are ca funcție specifică identificarea persoanei comerciantului și nu a provenienței produselor puntru care este utilizat semnul sau a serviciilor prestate sub acel semn.

Utilizarea de către terț a propriului nume comercial "pentru produse sau servicii", așadar cu funcția de marcă, deschide posibilitatea încălcării dreptului la marcă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în ipotezele reglementate.

Așadar, verificând modalitatea efectivă de utilizare a semnul "B." de către apelanta-pârâtă, în baza probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că semnul în discuție nu a fost folosit ca parte a numelui comercial pentru propria sa individualizare între ceilalți comercianți, ci cu funcția specifică mărcii, de comunicare și publicitate, prin intermediul reclamelor TV, pe website-ul apelantei-pârâte și pe rețelele de socializare, în scopul identificării și promovării produselor sale pe același segment de piață, sub semnul de B..

În plus, a constatat, în acord cu cele stabilite în aceeași cauză Céline, că apare un conflict între o marcă și un nume comercial ori o denumire socială sau emblemă, chiar în lipsa aplicării semnului, în ipoteza în care terțul folosește semnul respectiv într-o manieră care stabilește o legătură între semnul care constituie denumirea socială, numele comercial sau emblema terțului și produsele pe care le comercializează sau serviciile pe care le furnizează, întrucât, în acest caz, are loc o utilizare "pentru produse".

Situația de fapt deplin stabilită în cauză nu poate fi reapreciată de către instanța de recurs, întrucât cercetarea temeiniciei soluției adoptate și statuarea în fapt pe baza probelor administrate excedează atribuțiile acestei instanțe de control judiciar, care sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității deciziei recurate, în raport de cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, argumentele părții vizând situația de fapt nici nu conțin vreo referire la aprecierile instanței de apel pe acest aspect, ci reprezintă o reiterare a apărărilor formulate în cursul procesului cu trimitere la dublarea vânzărilor produselor proprii comercializate după schimbarea denumirii și a numelui paginii web, cu o altă utilizare decât cea a produselor reclamantei ce provin de la diverși producători și au diferite denumiri, precum și la segmentul diferit de clienți pentru ambele părți, migrarea acestora fiind doar ipotetică, susțineri analizate per ansamblu chiar de către instanța de apel, după cum s-a relevat în cele ce preced.

Nu este fondat nici motivul de recurs referitor la aplicarea eronată a dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în cadrul căruia recurenta-pârâtă a reiterat critica din apel cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către prima instanță, contestând existența și cuantumul prejudiciului în contextul evoluției financiare a reclamantei în anii 2016-2018, neanalizată cu atenție de către instanța de apel.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs prin activitatea de contrafacere, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, care reprezintă transpunerea în drept intern a Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, hotărârea recurată conținând argumentele referitoare la existența și întinderea prejudiciului material în circumstanțele specifice speței, a căror reevaluare nu mai este posibilă în recurs.

Astfel, la calcularea daunelor-interese pentru încălcarea dreptului la marcă al reclamantei, curtea de apel s-a raportat, în acord cu prima instanță, dintre criteriile prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, la beneficiul realizat în mod injust de către pârâtă, potrivit opțiunii reclamantei din cererea introductivă, în respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.

Pe baza raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că suma de 8.708.192 RON reprezintă beneficiul pârâtei, calculat ca diferență dintre veniturile obținute de aceasta în cursul anului 2018 din serviciul de vânzare a mărfurilor sub marca B., în cuantum de 11.889.360,36 RON, și costurile aferente acestei activități.

Însă a apreciat că, la nivelul anului 2018, semnul folosit de reclamantă era încă activ ceea ce putea determina schimbul clientelei între cei doi comercianți, astfel că alegerea produselor pârâtei nu poate fi considerată determinată exclusiv de semnul care trimite la marca reclamantei.

Astfel, constatând că o cuantificare exactă a prejudiciului nu este posibilă câtă vreme reclamanta nu a probat faptul că alegerea produselor a fost determinată, într-un procent ridicat, de gradul de cunoaștere pe piața relevanță a mărcii sale, în considerarea cerinței prevăzută de art. 3 alin. (2) al O.U.G. nr. 100/2005, potrivit căreia repararea daunelor trebuie să fie efectivă, proporțională cu drepturile încălcate, descurajatoare, în mod judicios, curtea de apel a apreciat că suma de 500.000 RON, acordată de prima instanță, cu titlu de daune materiale, reprezintă o despăgubire rezonabilă, de natură a contura, într-o modalitate estimativă, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, prejudiciul real încercat de titluarul mărcii ce face obiectul contrafacerii.

O reevaluare a situației de fapt deplin conturată în baza probatoriului administrat în cauză spre a ajunge la o concluzie contrară instanței anterioare în sensul reclamat de recurenta-pârât nu mai este posibilă în etapa procesuală a re