ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 350/2025

Ședința publică din data de 11 februarie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A., prin reprezentant B. S.A., a chemat în judecată pe pârâta C. S.A., prin care a solicitat să se dispună: anularea înregistrării mărcii D. nr. x pentru clasele de produse și servicii 5 și 35 și radierea acesteia din Registrul National al Mărcilor existent la O.S.I.M; încetarea imediată a activităților de vânzare, publicitate sau a oricăror alte activități de comercializare a produselor purtând marca D. și retragerea imediată a acestora de pe piață; distrugerea, pe cheltuiala acesteia, a tuturor produselor ce poartă semne similare mărcii E. aparținând reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, art. 6 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din același act normativ, C. proc. civ. precum și O.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 215/16.02.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. S.A.. cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 23.979,38 RON reprezentând onorariu avocat.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 132A/01.02.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată către intimată în sumă de 17.582,98 RON.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile menționate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, că decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la similaritatea și riscul de confuzie, respectiv de asociere și cele privind marca de renume, dispoziții conținute de Legea nr. 84/1998, Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului european și al Consiliului din 14 iunie 2017 și Ghidul de Examinare al EUIPO.

Recurenta-reclamantă a precizat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că mărcile în cauză prezintă un grad redus de similaritate și, infirmând gradul de distinctivitate dobândit, dovedit cu un întreg set de dovezi, inclusiv cu decizii anterioare, reținând chiar o cotă de piață semnificativă a produselor E., a considerat că nu există risc de confuzie în acest caz.

Pornind de la anterioritatea drepturilor sale, recurenta-reclamantă a susținut că, în ciuda unui set semnificativ de dovezi (studii de piață, facturi, situații vânzări, spoturi publicitare, TV, advertising, extrase din diverse publicații, broșuri, reviste, decizii anterioare, favorabile), punctând chiar o cotă de piață semnificativă a produselor "E.", instanța de apel nu a reținut renumele acestora și nu a considerat aplicabil temeiul de drept invocat de recurentă considerând ca nu s-a făcut dovada parazitării mărcii anterioare de către intimata -pârâtă.

Invocând incidența prevederilor art. 56 alin. (1) (fostul art. 47 alin. (11) coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 recurenta a susținut că este titulară a numeroase mărci E., printre care și EUTM nr. x și IR nr. x/05.04.1971, mărci înregistrate care se bucură de protecție pe teritoriul Uniunii Europene (așadar și în România), motiv pentru care consideră că riscul de confuzie și de asociere pentru consumatori cu privire la mărcile în conflict este în prezent rezultat din similaritatea vizuală și fonetică a semnelor - mărcile beneficiind de cinci litere în comun - elementul comun și dominant "E.". Adăugarea elementului descriptiv nu face din marca ulterioară una nouă, distinctivă, iar în condițiile în care produsele se suprapun, mărcile vor fi ușor de confundat/asociat. De asemenea, riscul de confuzie rezultă din identitatea/similaritatea produselor și serviciilor în clasele 05 și 35 și strânsa legătură dintre acestea - prezente pe aceeași piață și adresându-se acelorași consumatori.

Recurenta a menționat că potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, riscul de confuzie dintre două mărci trebuie apreciat în mod global, luând în considerare circumstanțele specifice fiecărui caz în parte. Aprecierea globală a riscului de confuzie implică astfel o anumită interdependență a factorilor relevanți și în mod particular a similarității semnelor și a produselor sau serviciilor. Astfel, un grad de similaritate mai mic între produse sau servicii poate fi compensat de un grad de similaritate mai mare între mărci și invers ("Canon", alin. (17) și "F.", alin. (19). Conceptul de similaritate trebuie interpretat în legătură cu riscul de confuzie, a cărui apreciere depinde printre altele de recunoașterea mărcii pe piață și de gradul de similaritate a mărcii cu semnul și a produselor sau serviciilor identificate.

Totodată, percepția de către consumatorul mediu a mărcilor produselor sau serviciilor în discuție joacă un rol decisiv în aprecierea riscului de confuzie.

Referitor la elementul distinctiv și dominant al mărcilor analizate, recurenta a precizat că acesta este elementul "E." termen pe care cu siguranță publicul larg, cu un nivel de atenție mediu, fără cunoștințe de specialitate (cumpărătorul produselor E./D. eliberate în farmacie fără prescripție medicală sub formă de săruri la plic cu acțiune antidiareică), nu îl va percepe ca provenind de la substanța activă disomectită ce ar reprezenta un silicat natural de aluminiu și magneziu, astfel cum s-a invocat de către intimata-pârâtă și s-a reținut ca atare de către instanța de apel.

În ceea ce privește produsele și serviciile mărcilor aflate în conflict, recurenta a menționat că acestea sunt parțial identice, similare și în strânsă legătură.

În lumina principiului statuat de jurisprudența menționată prin memoriul de recurs, similaritatea semnelor, atât în ceea ce privește modul de înregistrare, cât și modul de utilizare efectivă pe piață (cu elementul "E." evidențiat separat - diferit față de marca înregistrată), este de natură a compensa o similaritate poate ușor mai redusă pentru o parte a produselor/serviciilor analizate, iar riscul de confuzie pentru consumator este unul evident.

Mai mult decât atât, potrivit prevederilor legale invocate, riscul de confuzie include și riscul de asociere în sensul că publicul consumator, dacă nu va confunda efectiv semnele în mod direct, va crede cu siguranță că acestea provin de la aceeași întreprindere, ca un nou sortiment, sau de la întreprinderi înrudite din punct de vedere economic.

Recurenta a susținut, de asemenea și aplicabilitatea prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 privind marca de renume, context în care a arătat că renumele mărcii E. pe teritoriul Uniunii Europene este o consecință firească a utilizării ei intensive și coerente, respectiv a promovării în teritoriul menționat.

În determinarea caracterului și gradului de distinctivitate al mărcii este necesar să se facă o evaluare generală a capacității mărcii de a se identifica cu produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată ca venind de o anume întreprindere și, prin urmare, de a se distinge acele produse/servicii de cele ale unei alte întreprinderi. Cu cât este mai distinctivă marca anterioară, cu atât mai mare este riscul de confuzie.

În ceea ce privește marca care și-a dobândit o bună reputație în timp, recurenta a susținut că aceasta este diluată de folosirea mărcii de renume într-un mod identic sau similar în legătură cu alte produse și servicii iar o asemenea utilizare neautorizată tinde sa slăbească gradul de distinctivitate al mărcii de renume, scăzând în mod evident valoarea acesteia din urmă.

Totodată a invocat și faptul că mărcile cu un grad înalt de distinctivitate datorată reputației/renume se bucură de o protecție mai extinsă decât mărcile cu un caracter mai restrâns de distinctivitate în contextul în care protecția nu este limitată la principiul specialității și al similitudinii produselor/serviciilor, urmărindu-se împiedicarea a tot ceea ce ar putea deprecia marca și ar conduce la o diminuare a notorietății mărcii anterioare și, evident, la o diluare a acesteia.

Față de aceste considerente, recurenta a învederat faptul că înregistrarea unei mărci identice/similare, mai ales pentru produse sau servicii identice/similare/aflate în strânsa legătură, ar fi înșelătoare pentru publicul consumator, ar duce la o diminuare, scădere sau diluare a caracterului distinctiv al mărcilor recurentei și ar reprezenta pentru solicitant o sursă de beneficii nemeritate și de profit necuvenit, existând inclusiv posibilitatea creării de prejudicii pentru subscrisa titulara de drepturi anterioare.

Conform jurisprudenței constante a Tribunalului UE, nu este necesară existență concretă a unui prejudiciu sau a unui avantaj necuvenit, ci este suficient să se arate un potențial prejudiciu sau avantaj necuvenit.

În plus, conceptul de avantaj necuvenit (spre deosebire de cel de diluție) nu se referă la prejudiciul cauzat mărcii de renume, ci mai degrabă la avantajul potențial de care poate beneficia titularul mărcii mai tinere prin asocierea cu marca de renume anterioară.

Prin urmare, în speță, nu este necesară dovedirea unui prejudiciu real adus mărcii recurentei însă menținerea mărcii D. ar prejudicia interesele recurentei prin confuzia/asocierea pe care consumatorul o va face și, mai mult decât atât, s-ar profita de caracterul distinctiv și de renumele mărcilor anterioare, constituind o sursă de beneficii nemeritate pentru intimată. Atât doctrina, cât și jurisprudența, apreciază că riscul de confuzie în rândul publicului este mai ridicat cu cât o marcă este mai distinctivă, iar notorietatea trebuie să profite doar titularului, care a făcut investiții în marca devenită notorie prin efortul său exclusiv.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului și excepția inadmisibilității parțiale ale acestuia iar pe fond solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea inadmisibilității parțiale a căii de atac recurenta a susținut faptul că recurenta a invocat temeiuri de drept noi, direct în calea de atac extraordinară a recursului iar, pe de altă parte, a criticat modalitatea în care instanța de apel a analizat și a apreciat probele administrate în cauză din perspectiva renumelui mărcilor anterioare E. ce nu poate fi supusă controlului judiciar a instanței de recurs.

A mai susținut intimata faptul că cererea de recurs formulată în prezenta cauză se întemeiază parțial pe încercarea recurentei de a forța încadrarea criticilor sale în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta criticând practic modalitatea în care instanța de apel a analizat situația de fapt și probele încuviințate spre administrare în ceea ce privește renumele mărcilor anterioare opuse, fără însă ca aceste argumente să fie concepute în raport de exigențele prevederilor art. 488 C. proc. civ., astfel încât să poată fi subsumate unor eventuale motive de nelegalitate, motiv pentru care, în opinia sa este întemeiată excepția invocată.

În combaterea motivelor de recurs intimata-pârâtă a susținut că, în cauză, nu a fost efectuată dovada îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de motivele relative de anulare invocate în speță, astfel încât instanța de apel a menținut, în mod corect, soluția de respinge a cererii de anulare formulată de recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește similaritatea/identitatea semnelor aflate în conflict, procedând la analiza acestora din punct de vedere vizual, auditiv și conceptual, intimata-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel, în mod corect, a reținut că mărcile în conflict sunt diferite din punct de vedere vizual și fonetic, în timp ce, deși similaritatea conceptuală este ridicată, în raport de toate circumstanțele cauzei, nu este suficient de determinantă pentru a conduce la apariția riscului de confuzie.

Referitor la similaritatea produselor/serviciilor protejate și a inexistenței riscului de confuzie intimata-pârâtă a susținut în ceea ce privește serviciile din clasa 35 că, în mod corect, instanța de apel a reținut că serviciile protejate prin marca pârâtei în clasa 35 nu au un corespondent în protecția obținută prin mărcile recurentei astfel încât, în raport de acestea, nu se poate reține ca fiind îndeplinit criteriul similarității cerut de cea de-a doua condiție cumulativă prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. b) din legea mărcilor.

În ceea ce privește produsele din clasa 05 intimata a reiterat apărările din fața primei instanțe susținând faptul că gradul de similaritate este redus și nu poate conduce la apariția riscului de confuzie sau de asociere cu mărcile anterioare opuse, deoarece nivelul de atenție al publicului țintă este unul ridicat, fiind vorba despre aspecte ce țin de sănătatea consumatorului.

Referitor la susținerile recurentei potrivit cărora marca intimatei ar crea, prin simpla sa existență, în percepția publicului un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu mărcile anterioare opuse, în acord cu dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, intimata a susținut faptul că, în prezenta cauză, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, respectiv: (i) îndeplinirea condiției similitudinii dintre semne, (îi) îndeplinirea condiției similitudinii dintre produse/servicii și (iii) riscul de confuzie ipotetic ce ar putea fi generat întocmai prin prisma acestor similitudini.

În ceea ce privește susținerile recurentei ce fac referire la renumele și reputația mărcilor E. intimata-pârâtă a susținut că recurenta nu a făcut dovada reputației mărcilor sale, materialele stocate pe suport optic depuse la dosarul cauzei nefiind apte să ateste reputația invocată.

Intimata-pârâtă a precizat că nu beneficiază și nici nu a beneficiat vreodată de reputația mărcilor anterioare opuse de recurentă, în speță nefiind îndeplinite cauzele de anulare prevăzute de art. 6 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 84/1998. Totodată, a susținut că recurenta trebuia să facă dovada unui eventual prejudiciu creat ca urmare a înregistrării de către intimată a mărcii solicitate spre anulare, nefiind suficient să se arate un potențial prejudiciu sau avantaj necuvenit.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza că, prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului, față de invocarea unor temeiuri de drept noi, direct în calea de atac extraordinară a recursului, respectiv pentru criticarea modalității în care instanța de apel a analizat și a apreciat probele administrate.

La termenul de judecată din 11 februarie 2025, Înalta Curte a recalificat excepția invocată ca fiind excepția nulității parțiale a recursului, pe care a respins-o, pentru motivele expuse în încheierea de ședință de la acea dată, arătând că urmează a se verifica în concret, cu ocazia soluționării căii de atac, în ce măsură criticile formulate au fost eventual formulate omisso medio, respectiv dacă se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege.

Din această perspectivă, se reține că recurenta-reclamantă a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la similaritatea și riscul de confuzie, respectiv de asociere și cele privind marca de renume, din Legea nr. 84/1998, Regulamentul (UE) 2017/1001 privind marca Uniunii Europene și Ghidul de Examinare al EUIPO.

În ce privește dispozițiile Legii nr. 84/1998, contrar susținerilor intimatei-pârâte, anularea mărcii naționale verbale D. nr. x, cu dată de depozit 24.07.2019 a fost solicitată în considerarea mărcilor anterioare E. aparținând reclamantei, pe temeiul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, cu referire nu numai la motivul de nulitate prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b), dar) și la) cel din art. 6 alin. (3) din aceeași lege.

De altfel, instanța de apel, evocând fondul raportului juridic dintre părți, a analizat și motivul de nulitate reglementat de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, fără ca pârâta C. S.A. să formuleze recurs împotriva acestor considerente ale deciziei de apel.

Prin urmare, nu este fondată și va fi respinsă apărarea intimatei-pârâte conform căreia dispozițiile din legea națională referitoare la riscul de asociere și renumele mărcii sunt invocate omisso medio.

Art. 8 alin. (1) și art. 60 din Regulamentul (UE) 2017/1001 privind marca Uniunii Europene, indicate prin motivele de recurs, nu au incidență în cauză, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, care nu vizează anularea unei mărci a Uniunii Europene, ci anularea unei mărci naționale, pentru care sunt aplicabile exclusiv prevederile Legii nr. 84/1998, motiv pentru care este nerelevantă invocarea Regulamentului prin motivele de recurs, apărarea intimatei pe acest aspect neavând vreo finalitate.

Această concluzie nu este infirmată de faptul că Regulamentul mărcii Uniunii Europene are același obiectiv ca Directiva de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, transpusă prin Legea nr. 84/1998, anume instituirea și funcționarea pieței interne. Necesitatea unei interacțiuni armonizate a celor două sisteme de mărci UE și naționale, la care a făcut referire recurenta-reclamantă cu ocazia dezbaterilor de la termenul de judecată din 11 februarie 2025, implică interpretarea legii naționale de către judecătorul cauzei de o manieră conformă cu obiectivele și finalitatea urmărite de Directivă, ceea ce nu înseamnă că însuși Regulamentul este aplicabil în privința unei mărci naționale, chiar dacă prevederi echivalente din cele două acte ale Uniunii Europene au fost interpretate în același mod de către CJUE, iar dezlegările se impun și în interpretarea legii naționale.

Cât privește Ghidul de Examinare al EUIPO, în mod evident, acesta nu are vreo forță juridică, astfel încât nu se poate considera că invocarea sa prin motivele de casare echivalează cu adăugarea unei cauze juridice în recurs, nepermisă de art. 478 alin. (3) coroborat cu art. 494 C. proc. civ.

În consecință, apărarea intimatei-pârâte va fi respinsă și pe acest aspect.

Analizând criticile recurentei-reclamante privind încălcarea ori aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 84/1998, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit considerentelor ce succed.

În ceea ce privește nulitatea înregistrării mărcii pe temeiul art. 6 alin. (1) lit. b) din lege, se reține că, pornind de la premisa corectă - de altfel, necontestată- conform căreia percepția pe care publicul relevant o are asupra mărcilor are un rol determinant în aprecierea globală a riscului de confuzie, instanța de apel și-a propus prioritar compararea bunurilor și serviciilor acoperite de mărcile în discuție, precum și stabilirea publicului țintă și a nivelului său de atenție, preocupându-se subsecvent de compararea semnelor și evaluarea distinctivității mărcii anterioare și ajungând la concluzia inexistenței riscului de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere între mărci.

Prin motivele de recurs, reclamanta A. a susținut ignorarea sau, după caz, aprecierea greșită de către instanța de apel a unor factori relevanți în evaluarea globală a riscului de confuzie, respectiv: distinctivitatea intrinsecă și cea dobândită prin utilizare, în raport de percepția publicului larg, cu un nivel de atenție mediu, fără cunoștințe de specialitate și, pe cale de consecință, a interdependenței dintre factorii relevanți, cu atât mai mult în contextul identității parțiale a produselor.

În acest cadru, se impune a se observa că, în privința produselor și a serviciilor acoperite de mărcile în conflict, instanța de apel a considerat că sunt identice sau similare în ceea ce privește clasa 5 de produse și diferite în ceea ce privește clasa 35 de servicii.

Această apreciere - necontestată ca atare prin motivele de recurs, reclamanta reproșând doar nevalorificarea identității sau a similarității produselor ca factor relevant în evaluarea globală a riscului de confuzie - conducea în mod logic la examinarea tuturor celorlalte aspecte care depindeau de natura produselor găsite identice sau similare prin raportare la toate acestea, iar nu numai la o parte dintre ele, în absența unui motiv justificat de limitare a analizei globale a riscului de confuzie între mărcile în conflict.

Potrivit situației de fapt reținute prin decizia recurată, reclamanta este titulara mărcii verbale europene E. nr. x, cu dată de depozit 22.04.2015, înregistrată pentru următoarele produse din Clasa 5 din Clasificarea de la Nisa: preparate farmaceutice; veterinare (produse -); alimente dietetice de uz medical; dietetice (substanțe - de uz medical); alimente pentru bebeluși; suplimente alimentare; alimente și suplimente nutritive; preparate bacteriene prebiotice de uz medical; plasturi; materiale pentru pansamente.

Produsele din clasa 5 pentru care a fost înregistrată marca verbală națională D. nr. x de către intimata-pârâtă C. S.A. sunt următoarele: produse farmaceutice și veterinare; suplimente alimentare și nutritive; dispozitive medicale; produse igienice pentru medicină; substanțe dietetice de uz medical, alimente pentru sugari; plasturi și materiale pentru pansamente; materiale pentru plombarea dinților și pentru mulaje dentare; dezinfectante.

Poate fi precizat în acest context și faptul că, prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, pe lângă marca UE menționată, anterioritatea a fost invocată și față de marca internațională E. nr. x, cu dată de protecție 5.04.1971, România figurând printre țările desemnate pentru protecția juridică a mărcii. Reclamanta a arătat, de altfel, și faptul că este titulara unei familii de mărci E. (mărci naționale, internaționale și mărci UE - acestea din urmă în număr de 55).

Or, instanța de apel, cu toate că s-a referit în analiza comparativă la produsele din clasa 5 vizate, pe de o parte, de marca anterioară, iar pe de altă parte, de marca a cărei anulare se solicită, reținând identitatea sau similaritatea lor, a apreciat global riscul de confuzie generat de impresia de ansamblu a mărcilor numai pentru o parte dintre produsele acoperite de mărcile E. și D., strict pentru produse farmaceutice care conțin, potrivit celor reținute în decizie, substanța activă "diosmectită" sau "smectită dioctahedrală", o argilă naturală, un silicat natural de aluminiu și magneziu, folosit ca tratament pentru anumite afecțiuni gastrointestinale.

Astfel, similaritatea semnelor și distinctivitatea intrinsecă au fost apreciate în funcție de prezența elementului "E." evocator al substanței active, iar din același motiv, iar riscul de confuzie a fost exclus în considerarea acelorași medicamente, deoarece consumatorii sunt obișnuiți ca denumirile medicamentelor să conțină o parte din denumirea substanței active folosite în preparat, cum este și cazul în speță, dobândind aptitudinile necesare în a distinge originea comercială a produselor prin dezvoltarea unei nivel de atenție sporit, în discuție fiind sănătatea lor.

Procedându-se în acest fel, nu a fost efectuată, prin urmare, aprecierea globală a riscului de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere între semne, nici măcar prin raportare la produse sau preparate farmaceutice în general, adică și la cele care nu au în compoziție substanța activă respectivă, cu atât mai puțin raportat la celelalte produse vizate de mărcile înregistrate.

Înalta Curte constată că această modalitate de evaluare a riscului de confuzie prin care, pe de o parte, sunt supuse comparării produsele pentru care a fost înregistrată fiecare marcă în parte, pe baza mențiunilor din certificatele de înregistrare, iar toate acestea sunt apreciate ca fiind identice sau similare, dar pe de altă parte, examinarea are loc în mod efectiv numai pentru unele dintre acestea, fără a se înfățișa vreun argument pentru atare analiză, este de natură să denatureze rezultatul examinării.

După cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, aprecierea globală a riscului de confuzie se realizează prin luarea în considerare a tuturor factorilor relevanți în speță, în categoria cărora se încadrează identitatea ori similaritatea mărcilor și cea a produselor sau a serviciilor desemnate, ce reprezintă cerințe prevăzute în mod expres de art. 6 alin. (1) lit. b) din lege, precum și gradul de similaritate al acestora.

Mai mult decât atât, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, trebuie să se țină cont de interdependența factorilor relevanți, în sensul că un grad mai scăzut de similaritate între produse/servicii poatre fi compensat de un grad mai ridicat al similarității mărcilor și invers (hotărârea din cauza C-39/97 Canon, pct. 19 și hotărârea din cauza C-342/97, F., pct. 19).

Or, acest principiu de evaluare globală a riscului de confuzie nu este respectat dacă toate produsele comparate sunt considerate identice sau similare, reținându-se, așadar, identitatea ori similaritatea produselor ca fapt relevant, dar ceilalți factori a căror evaluare depinde de acesta, sunt examinați doar pentru o parte dintre produse și, totodată, interdependența nu are în vedere factorii considerați relevanți. Nu mai puțin, este alterată și percepția asupra mărcilor pe care o are publicul, din moment ce acesta este identificat în funcție de produsele sau serviciile pentru care mărcile au fost înregistrate.

Este de precizat, în același timp, că publicul relevant se stabilește în raport de produsele descrise în lista din certificatele de înregistrare ale mărcilor în conflict, iar nu în raport de produsele pentru care mărcile sunt efectiv utilizate (de exemplu, hotărârea din 9.04.2014 pronunțată în cauza T-501/12 Octasa, pct. 42).

Faptul că titularul mărcii anterioare invocă dobândirea prin utilizare a unui caracter puternic distinctiv nu infirmă constatarea anterioară. În această situație, o eventuală constatare de către instanță a utilizării doar a unora dintre produsele desemnate prin înregistrarea mărcii prezintă relevanță în determinarea gradului de distinctivitate al mărcii în ansamblu, așadar, a aptitudinii semnului de a identifica originea comercială a produselor ca provenind de la o anumită întreprindere, fără ca aceasta să însemne, însă, ignorarea percepției consumatorului produselor ce nu au fost utilizate de către titularul mărcii anterioare, care interesează distinctivitatea intrinsecă. Or, distinctivitatea crescută a mărcii prin utilizare nu ar putea fi reținută fără evaluarea distinctivității intrinseci. De asemenea, în evaluarea interdependenței factorilor relevanți, este valorificată aprecierea referitoare la identitatea sau similaritatea produselor, fie că acestea au fost sau nu utilizate.

Față de cele expuse, se constată că sunt fondate susținerile referitoare la modul de aplicare a criteriului interdependenței factorilor relevanți, în condițiile în care nu a fost stabilită pe deplin situația de fapt în privința acestor factori, în raport de produsele care nu conțin smectita ca substanță activă.

Această concluzie se referă și la gradul de distinctivitate al mărcii anterioare, intrinsecă și dobândită prin folosință, de vreme ce, prin decizia recurată, s-a considerat că marca este slab distinctivă pentru "medicamente" tocmai din motivul încorporării denumirii substanței active, iar prin probele administrate pe aspectul utilizării mărcii, nu s-a dovedit că marca este înțeleasă de consumatori ca indicând medicamente produse de societatea reclamantă.

Totodată, Înalta Curte constată că este fondată și critica vizând neanalizarea de către instanța de apel a criteriilor relevante referitoare la gradul de distinctivitate dobândit prin utilizare, cu excepția cotei de piață, din care instanța a dedus, în mod favorabil reclamantei, prezența sa puternică pe piața medicamentelor, astfel cum s-a subliniat prin motivele de recurs.

Astfel, s-a făcut referire în mod generic la înscrisurile și mijloacele materiale de probă depuse la dosar pe suport optic, fără nicio analiză ori cel puțin precizarea conținutului acestora sau a informațiilor relevate, fiind cert doar faptul că nu ar fi vorba despre date neesențiale, din moment ce cota de piață a fost extrasă chiar din aceste înscrisuri.

Pe de altă parte, s-a considerat că instanța de judecată a fost învestită în cauză cu analiza distinctivității dobândite prin folosință, deoarece a fost invocat renumele mărcii anterioare, dar s-a făcut aplicarea normei ce reglementează dobândirea prin folosință a caracterului distinctiv până la data cererii în anularea înregistrării mărcii, din moment ce instanța de apel a citat hotărâri pronunțate de CJUE în interpretarea art. 3 alin. 3 din directiva de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, normă căreia îi corespunde actualul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Or, în cauză nu se pune problema dobândirii prin folosință a înseși distinctivității mărcii anterioare, întrucât nu s-a cerut anularea acesteia, pentru a se verifica dacă marca anterioară, nedistinctivă fiind, ar fi dobândit caracter distinctiv ca urmare a utilizării, înainte de data depunerii cererii de anulare a sa, astfel cum prevede Regulamentul mărcii UE sau, după caz, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 (în funcție de întinderea teritorială a protecției, respectiv dacă se cere anularea unei mărci UE sau a uneia naționale).

Prin invocarea renumelui mărcii anterioare împotriva altei mărci înregistrate a fost invocat nu însuși caracterul distinctiv dobândit, ci un grad ridicat de distinctivitate, dobândit prin folosirea mărcii anterioare până la data cererii de anulare a mărcii posterioare, ținându-se cont de faptul că dovedirea unei largi cunoașteri a semnului de către public, ca urmare a folosirii mărcii, semnifică aptitudinea crescută a mărcii de a identifica produsele sau serviciile pentru care este înregistrată ca provenind dintr-o anumită întreprindere, așadar un caracter distinctiv ridicat ori puternic.

Mărcile cu caracter puternic distinctiv, fie în mod intrinsec, fie datorită renumelui lor pe piață, se bucură de o protecție mai extinsă decât cele care au un caracter mai puțin distinctiv, astfel încât, în ceea ce privește riscul de confuzie, acesta poate exista, în pofida unui grad scăzut de similaritate între semne, atunci când similaritatea între produse sau servicii este mare, iar caracterul distinctiv al mărcii anterioare este unul puternic (hotărârea CJUE din cauza C-39/97 Canon, pct. 18 și 19).

Pentru aprecierea gradului de distinctivitate, trebuie să se ia în considerare în special calitățile intrinseci ale mărcii, inclusiv prezența ori absența oricărui element descriptiv al produselor/serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, cota de piață, intensitatea, întinderea geografică și durata folosirii mărcii, importanța investițiilor efectuate de întreprindere pentru a o promova, proporția mediilor interesate care, datorită mărcii, identifică produsele sau serviciile ca provenind de la o întreprindere determinată (hotărârea din cauza C-342/97 F., pct. 23).

Practic, aceleași criterii și aceleași mijloace de probă sunt utile pentru dovedirea renumelui și al caracterului distinctiv puternic al mărcii anterioare (în privința renumelui, este relevantă hotărârea CJUE din cauza C-375/97 General Motors, pct. 26-27). Criterii asemănătoare de apreciere a renumelui sau a notorietății în cazul unei mărci înregistrate în România sunt prevăzute de art. 23 din Legea nr. 84/1998, înscrisurile doveditoare fiind enumerate exemplificativ în art. 19 din H.G. nr. 1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1197/2022.

Din această perspectivă, trimiterea la un singur element relevant, și acela favorabil titularului, anume cota de piață, nu epuizează analiza ce trebuie efectuată în contextul invocării renumelui și a caracterului distinctiv puternic al mărcii anterioare, astfel încât se constată insuficienta stabilire a situației de fapt pe acest aspect, nefiind posibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs în privința aplicării criteriilor relevante referitoare la gradul de distinctivitate dobândit prin utilizare.

Recurenta-reclamantă a formulat și o critică referitoare la percepția publicului relevant asupra elementului distinctiv și dominant "E.", în sensul că publicul larg, cu un nivel de atenție mediu și fără cunoștințe de specialitate, nu îl va percepe ca provenind de la substanța activă diosmectită.

Înalta Curte constată că evaluarea instanței de apel și în privința acestei chestiuni vizează exclusiv medicamente ce conțin substanța activă diosmectită, lipsind, așadar, o analiză a percepției publicului relevant pentru toate produsele pentru care mărcile au fost înregistrate, cu toate că atare analiză era necesară, dat fiind rolul esențial al acestei receptări în aprecierea globală a riscului de confuzie.

Întrucât o parte dintre produsele pentru care au fost înregistrate mărcile conțin, totuși, în mod necontestat, substanța activă menționată, iar evaluarea instanței de apel a fost realizată din această perspectivă, pot fi cercetate susținerile recurentei pe acest aspect, urmând a se ține seama de considerentele prezentei decizii cu ocazia rejudecării.

Din decizia recurată, reiese că instanța de apel a apreciat publicul relevant ca fiind reprezentat de consumatorul mediu, rezonabil informat, însă cu un nivel de atenție mai sporit, iar atare apreciere a avut un impact semnificativ pentru constatarea unei similarități reduse între semne, a unui caracter slab distinctiv intrinsec al mărcii anterioare, precum și al inexistenței unui risc de confuzie între mărci, luându-se în considerare și metoda specifică de achiziție, în sensul că, de regulă, consumatorul este îndrumat sau asistat de către personalul de specialitate.

S-a considerat, așadar, că, independent de eventuala includere a profesioniștilor din domeniu în categoria publicului relevant, percepția consumatorilor finali este ceea ce interesează riscul de confuzie între mărci, iar această apreciere nu a fost criticată ca atare în recurs.

Cât privește nivelul de atenție, reiese din jurisprudența constantă a CJUE faptul că, în cazul produselor farmaceutice în general, care interesează starea de sănătate a consumatorilor, aceștia dau dovadă de o atenție sporită față de cea pe care o acordă altor produse, astfel încât sunt mai puțin supuși unui risc de confuzie între diferitele versiuni ale acelorași produse farmaceutice, indiferent că sunt accesibile la vânzare liberă ori pe baza unei prescripții medicale (de exemplu, hotărârile din cauzele T-331/09 Tolposan, pct. 26; T-435/22 Pascelmo, pct. 34). Cu toate acestea, un grad ridicat de atenție nu exclude ipso facto riscul de confuzie, dată fiind interdependența factorilor relevanți, atare risc putând fi creat de identitatea/similaritatea mărcilor ori produselor sau de caracterul distinctiv puternic al mărcii anterioare.

Înalta Curte constată că, din acest punct de vedere, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a legii, apreciind că nivelul de atenție al publicului în cazul produselor farmaceutice, inclusiv al celor care conțin substanța activă în discuție, este unul peste medie.

În schimb, aprecierea potrivit căreia publicul consumator va percepe mărcile ca referindu-se la medicamente bazate pe argila "smectită" și utile în cazul unor afecțiuni gastrointestinale pornește de la o premisă greșită, aceea că prezența unui cuvânt în lexicul limbii române implică o cunoaștere a semnificației sale de către toate persoanele care alcătuiesc publicul relevant.

O asemenea prezumție ar putea fi reținută, eventual, în cazul cuvintelor din limbajul uzual, folosite în mod obișnuit cu o anumită semnificație, general cunoscută, și pe care publicul o percepe ca atare atunci când se confruntă cu o denumire ce conține cuvântul respectiv. În situațiile în care cuvântul face parte, însă, din lexicul științific, nu se poate presupune pur și simplu că publicul larg discerne în mod automat semnificația acestuia, deoarece nu toate persoanele ce îl compun au cunoștințe de specialitate, care îi permit să înțeleagă, fără vreo explicație, conținutul semantic al noțiunii științifice.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește cuvântul "smectită", în Dicționarul explicativ al limbii române se regăsește doar adjectivul "smectic", definit ca "proprietate (a substanțelor) de a scoate grăsimile", fără a se face vreo legătură cu argila "smectită", ceea ce înseamnă, cel mult, recunoașterea de către public a acestei semnificații, cu toate că această concluzie este ea însăși discutabilă prin simpla prezență a cuvântului în dicționar, iar nu în vocabularul uzual al limbii române.

Prin urmare, constatarea prin decizia recurată a identificării imediate de către public, chiar și de către persoanele fără cunoștințe tehnice, a particulei "E." ca provenind din argila smectită, nu relevă percepția publicului, de vreme ce aceasta fiind stabilită în mod arbitrar.

Cât privește caracterul descriptiv al elementului "E." față de substanța activă "diosmectită", trebuie reamintit că poate fi considerat astfel un semn care prezintă cu produsele sau serviciile în cauză un raport suficient de direct și de concret, de natură a permite publicului relevant să perceapă imediat și fără vreo reflecție o descriere a produselor sau serviciilor ori o caracteristică a acestora (de exemplu, hotărârea din cauza T-19/04 Paperlab, pct. 25).

Pentru stabilirea unei asemenea asocieri de către consumatorul fără cunoștințe de specialitate, chiar cu un nivel de atenție peste medie, ar trebui să se probeze că publicul larg a fost expus unei folosiri intensive și extinse a particulei "E." ca referindu-se la diosmectită și, deci, ca desemnând natura, destinația sau caracteristicile produselor farmaceutice care conțin această substanță activă (în același sens, pentru elementul "hyal" în raport cu acidul hialuronic, a se vedea hotărârile din cauzele T-333/20 și T-497/23, în care titularul mărcii anterioare HYAL s-a opus înregistrării mărcilor HYALERA, respectiv HYALO). De asemenea, nu poate fi exclus ca o atare expunere a publicului să se datoreze chiar folosirii pe o scară largă a mărcii anterioare.

Or, instanța de apel nu a analizat prin prisma acestui criteriu probatoriul administrat, considerând că nivelul de atenție ridicat al publicului este suficient pentru ca acesta să identifice fără ezitare ingredientul diosmectită în particula "E.".

Gradul ridicat de atenție nu înseamnă, însă, în mod necesar că un consumator al produsului farmaceutic nu ar putea confunda proveniența acestuia, direct sau indirect, într-o ipoteză precum cea din cauză, atunci când nu are cunoștințe de specialitate și chiar dacă, de regulă, este îndrumat sau asistat de către personalul de specialitate, astfel cum a reținut instanța de apel.

După cum s-a statuat de către CJUE, faptul că intermediarii, precum profesioniștii din domeniul sănătății, pot să influențeze și chiar să determine alegerea consumatorilor finali nu este, în sine, de natură să excludă orice risc de confuzie în ceea ce privește proveniența produselor în cauză, atunci când acestea sunt vândute consumatorilor finali în farmacii, riscul de confuzie putând exista în cursul unor operațiuni de cumpărare care au loc pentru fiecare din produsele arătate, considerate în mod individual, în momente diferite (hotărârea din 26.04.2007 din cauza C-412/05 Travatan, pct. 57 și 58).

Pe de altă parte, asistența de specialitate nu implică informarea consumatorului cu privire la substanța activă, atenția acestuia în vederea unei alegeri a produsului fiind îndreptată către un produs eficace și, eventual, asupra costului său.

Există, în mod evident, o diferență între situația în care marca evocă elementele pe care le conține produsul farmaceutic și cea în care marca evocă afecțiunea medicală de care suferă consumatorul, deoarece consumatorul mediu, rezonabil informat, dar fără cunoștințe de specialitate, nu este înclinat să se familiarizeze cu compoziția produsului la momentul achiziționării, fiind interesat de eficacitatea sa, dar în mod cert cunoaște denumirea patologiei și caută medicamentul adecvat (posibil să fie avizat chiar în privința denumirii științifice a patologiei - hotărârea din 16.12.2010 din cauza T-286/08 Hallux, pct. 48 și 49).

În același timp, chiar dacă s-ar accepta, astfel cum a procedat instanța de apel, existența unei practici larg răspândite pe piața medicamentelor de a utiliza ca semne distinctive elemente verbale care conțin o parte din denumirea substanței active folosite în preparat, aceasta nu presupune ca de fiecare dată să se procedează astfel, pentru ca publicul, chiar dacă nu cunoaște/recunoaște substanța activă în denumirea mărcii, să nu aibă vreun dubiu că este vorba despre ingrediente ale produsului și să nu existe un risc de a se înșela în privința originii comerciale. Titularul unei mărci farmaceutice are deplină libertate de a alege ca marcă o asemenea denumire, o denumire fantezistă sau una ce evocă fie afecțiunea medicală pe care produsul o tratează, fie o parte a corpului uman ori efectul curativ al produsului, în condițiile în care pe piața medicamentelor există și aceste practici, nu numai cea reținută prin decizia recurată.

Ca argument jurisprudențial, poate fi menționat faptul că un complet din cadrul Diviziei de opoziții EUIPO a apreciat că termenul "E.", ce constituie o altă marcă verbală A., înregistrată în România, este fantezist pentru preparate farmaceutice din clasa 5 din perspectiva consumatorului român mediu, în pofida unui grad crescut de atenție al acestuia și a anulat înregistrarea mărcii "E." (decizia din 12.06.2018, opoziția nr. B 2 744 525). Nu mai puțin, chiar termenul "E.", reprezentând tot o marcă verbală A., înregistrată în Franța, a fost considerat ca lipsit de orice semnificație pentru publicul larg francez, marca având un caracter distinctiv normal, astfel încât a fost anulată înregistrarea mărcii posterioare "Triosmectan" nr. x (decizia EUIPO 14 613 C din 8.04.2019).

Față de cele ce preced, dat fiind că instanța de apel nu a cercetat, pe de o parte, dacă publicul larg a fost sau nu a fost expus unei folosiri intensive și extinse a particulei "E." ca referindu-se la diosmectită iar pe de altă parte, dacă eventuala expunere a publicului se datorează folosirii pe o scară largă a mărcii anterioare, ținându-se cont și de faptul că prin prezenta decizie a fost admisă critica privind nemotivarea hotărârii recurate pe aspectul gradului de distinctivitate al mărcii anterioare, dobândit prin folosință -, Înalta Curte constată că situația de fapt nu a fost stabilită cu certitudine, în sensul dacă elementul "E." este fantezist pentru publicul larg, nespecializat și, ca atare, marca anterioară posedă un caracter distinctiv intrinsec cel puțin normal ori dacă este, într-adevăr, evocator și, deci, marca anterioară este slab distinctivă.

Pe cale de consecință, se impune reevaluarea tuturor chestiunilor ce depind de această constatare în aprecierea globală a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere între mărci, pentru stabilirea corespunzătoare a întrunirii condițiilor de aplicare din art. 6 alin. (1) lit. b) al Legii nr. 84/1998.

Astfel, Înalta Curte va admite criticile vizând motivul de nulitate a înregistrării mărcii pe temeiul art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, astfel încât va admite recursul, iar în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În ceea ce privește criticile referitoare la soluția de respingere a cererii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, se reține că soluția a fost confirmată prin decizia recurată cu motivarea că nu a fost dovedită cunoașterea mărcii anterioare de către un segment semnificativ al publicului interesat de bunurile sau serviciile acoperite. S-a apreciat, totodată, că, și în prezența unei mărci de renume, nu se poate constata în cauză parazitarea acesteia.

Criticile formulate au vizat și modul de apreciere a renumelui mărcii, în sensul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, deoarece au fost ignorate dovezile depuse la dosar, cu atât mai mult cu cât a fost subliniată cota de piață semnificativă a produselor E..

De asemenea, a fost ignorată diluarea mărcii anterioare și a fost interpretată în mod greșit noțiunea de parazitism, care presupune indicarea unui avantaj potențial, prin asocierea cu marca de renume anterioară, iar nu dovedirea unui avantaj concret obținut sau prejudiciu efectiv cauzat.

Criticile formulate sunt fondate, potrivit considerentelor ce succed.

Instanța de apel a cercetat întrunirea condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, în forma de la data cererii de chemare în judecată - 17.03.2021, în conformitate cu care "O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă:

a) este identică sau similară în raport cu o marcă anterioară înregistrată în România, sau în Uniunea Europeană, în sensul prevederilor alin. (2), indiferent dacă produsele sau serviciile pentru care aceasta este solicitată sau înregistrată sunt identice, similare sau nu sunt similare cu cele pentru care marca anterioară este înregistrată, atunci când marca anterioară se bucură de un renume în România, sau, în cazul mărcii Uniunii Europene, se bucură de renume în Uniunea Europeană și dacă utilizarea mărcii ulterioare ar duce fără motiv justificat la obținerea unor foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau ar aduce atingere acestora; (...)".

Spre deosebire de art. 6 alin. (1) din lege, art. 6 alin. (3) lit. a) nu impune dovedirea existenței unui risc de confuzie între mărcile în conflict, incluzând și riscul de asociere între acestea, chiar dacă este vorba despre mărci identice sau similare, destinate unor produse/servicii identice sau similare - la fel ca în cazul art. 6 alin. (1). Mai mult, norma se aplică și atunci când produsele/serviciile sunt diferite.

În schimb, este necesară întrunirea unor condiții specifice, anume: renumele mărcii anterioare, precum și condiția ca utilizarea mărcii ulterioare să ducă fără motiv justificat la obținerea unor foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau să aducă atingere acestora.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la neanalizarea de către instanța de apel a renumelui mărcii anterioare, se constată că acesta coincide, în esență, celui deja analizat prin prezenta decizie, vizând dobândirea prin folosință a unui caracter distinctiv puternic, iar considerentele expuse cu acea ocazie sunt valabile și în contextul criticii de față, drept pentru care aceasta urmează a fi admisă.

Cât privește celelalte condiții, se constată că niciuna dintre ele nu a fost în mod efectiv analizată.

Instanța de apel s-a raportat la hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-323/09 Interflora, în care este definită noțiunea de "profit necuvenit obținut din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii" sau parazitism, fără a face nicio referire la cea de-a doua ipoteză din art. 6 alin. (3) lit. a) al Legii nr. 84/1998, ce privește atingerea adusă caracterului distinctiv al unei mărci de renume, ce corespunde, potrivit aceleiași hotărâri Interflora, diluării mărcii și care semnifică reducerea capacității acestei mărci de a distinge produsele sau serviciile titularului mărcii de cele care au o altă origine.

Totodată, în ce privește parazitismul, se constată ca fiind corectă susținerea recurentei-reclamante conform căreia acest concept nu presupune în mod necesar un rezultat păgubitor concret al utilizării mărcii de către terț, fiind suficientă stabilirea unui potențial profit necuvenit pe care terțul l-ar putea obține prin utilizarea mărcii.

Interpretarea gramaticală a art. 6 alin. (3) lit. a) din lege conduce la această concluzie, legiuitorul referindu-se la o utilizare a mărcii anterioare care "ar duce" la obținerea unor foloase necuvenite. Mai mult decât atât, în hotărârea pronunțată în cauza C-252/07 Intel Corporation, CJUE a statuat că norma din directiva de apropiere a legislațiilor referitoare la mărci, căreia îi corespunde art. 6 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 84/1998, trebuie interpretată "în sensul că existența unei utilizări a mărcii ulterioare, prin care se obțin sau s-ar obține foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare ori se aduce sau s-ar aduce atingere acestora, trebuie apreciată în mod global, ținând seama de toți factorii pertinenți din cauză."

Or, excluzând incidența unui act de parazitism, în ipoteza unei mărci de renume, instanța de apel nu a cercetat dacă reclamanta a invocat existența unei utilizări a mărcii sale de către pârâtă și dacă, în circumstanțele speței, utilizarea este susceptibilă de a conduce la obținerea unor foloase necuvenite.

Singurul considerent redat în decizia recurată rezidă în caracterul slab distinctiv al mărcii reclamantei, cu puternice elemente descriptive.

Or, pe lângă contradicția cu considerentul prin care instanța de apel a enunțat premisa de analiză ca fiind aceea a probării unei mărci de renume, inserarea acestui unic argument nu relevă stabilirea în fapt și în drept a incidenței art. 6 alin. (3) lit. a) din Le