ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1522/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 18 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună decăderea pârâtei B. S.R.L. din drepturile conferite de marca națională nr. x din data de 2 iulie 2012 "C." pe fondul nefolosirii efective pe teritoriul României într-o perioada neîntreruptă de 5 ani raportată la data introducerii acțiunii, obligarea pârâtului Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci la radierea mărcii nr. x din data de 2 iulie 2012 din Registrul Mărcilor și publicarea mențiunii radierii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, precum și obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 2624 din data de 20 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea și a obligat-o pe reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecata, constând în onorariu de avocat. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 1064A din data de 1 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2624 din data de 20 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la 5.000 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 430 din data de 1 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1064A din data de 1 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1717A din data de 16 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2624 din data de 20 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. A schimbat în tot sentința, în sensul că: A admis în parte cererea. A dispus decăderea pârâtei din drepturile conferite de marca nr. x din data de 2 iulie 2012 "C." cu privire la produsele încadrate în clasele 31, 32 și 43, ca urmare a neutilizării pe o perioadă mai mare de 5 ani raportată la data cererii de chemare în judecată. A obligat pe pârâta B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 10.683,44 RON cheltuieli de judecata în prima instanță. A obligat pe intimata-pârâtă B. S.R.L. la plata către apelanta-reclamanta a sumei de 5.241,32 RON cheltuieli de judecată apel și recurs. II. Calea de atac formulată în cauză II.1. Cererea de recurs Împotriva deciziei civile nr. 1717A din data de 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs pârâta B. S.R.L. II.2. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 6 aprilie 2023 și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. II.3. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluția din data de 23 mai 2023, în temeiul art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 10 octombrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.4. Motivele de recurs Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și respingerea cheltuielilor de judecată, cu cheltuieli de judecata pentru acest ciclul procesual, constând în taxa de timbru și onorariul de avocat, pentru prezentul recurs. Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea, dispunând decăderea pentru clasele 31, 32 și 43, astfel că, în opinia sa, nu puteau fi acordate în totalitate cheltuielile de judecată. A arătat că instanța de apel a făcut referire la sediul procesual ales al apelantei-reclamante A. S.R.L. la D., însă la dosar nu există dovada mandatului dat acesteia, atât în recurs, cât și în apel. A precizat că, în cele două faze procesuale menționate, partea adversă a fost reprezentată de domnii avocați E. și F. și nu de D.. Recurenta-pârâtă a subliniat că, în fazele procesuale amintite anterior, avocații intimatei-reclamante nu au solicitat cheltuieli de judecată, astfel că nu se justifică dispoziția instanței de apel cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel și în recurs. A considerat că, în condițiile în care cheltuielile de judecată nu au fost cerute, nici chiar existența la dosar a dovezilor efectuării acestora nu justifică acordarea lor, cu atât mai mult cu cât acest aspect nu a fost pus în discuția părților. În opinia recurentei-pârâte, dispoziția instanței este nelegală, cu atât mai mult, cu cât în fazele recursului și a apelului, în rejudecare, nu au fost cerute cheltuieli de judecată și nici nu au fost depuse dovezi privind efectuarea lor. Față de cele arătate în cuprinsul deciziile pronunțate în cauză în recurs și în apelul după rejudecare, respectiv concluziile părților, a susținut că se impune casare hotărârii atacate, în ceea ce privește cheltuielile acordate pentru apel și recurs. Recurenta-pârâtă a criticat și dispoziția instanței de apel privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din prima instanță de 10.683,44 RON, arătând că nu cunoaște cuantumul acestora întrucât acest aspect nu a fost discutat în ședință publică și nici nu i-a fost comunicat de către partea adversă. A mai arătat recurenta-pârâtă și că instanța nu a procedat la o apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată prin raportare la munca depusă de avocat și la celelalte criterii prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, atât timp cât acțiunea a fost admisă în parte, curtea de apel era obligată să facă și ajustarea acestora proporțional cu admiterea acțiunii și nu să le acorde în integralitate. Totodată, a invocat faptul că instanța de apel s-a pronunțat asupra unui aspect necerut de către părți - părțile solicitând cheltuieli de judecată pe cale separată - și fără a crea spațiul procesual al discutării în contradictoriu a acestui aspect. În susținerea recursului promovat, recurenta-pârâtă a făcut referire și la decizia nr. 76 din data de 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, arătând că prin aceasta s-a reținut că: «96. Nu este lipsit de relevanță a menționa că însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, în timp, decizii de speță prin care a dat dezlegare acestei chestiuni de drept. Cu titlu de exemplu, prin Decizia nr. 1.286 din 10 iunie 2021 pronunțată de secția I civilă, nepublicată, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamant și intervenienți, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În considerentele deciziei s-a statuat, cu privire la cererea recurenților de a le fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, că " … atâta vreme cât, ca o consecință a admiterii recursurilor, soluția pronunțată este aceea de casare a deciziei atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel, soluționarea în recurs a cererilor recurenților privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi analizate și soluționate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest moment procesual se va putea cunoaște pe deplin măsura în care pârâtul (...9 a căzut în pretenții, putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale și, deci, întinderea obligației sale de a suporta cheltuielile de judecată". Ar rezulta, așadar, că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluționare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepții procesuale, însă nu și în etapele intermediare ale judecății în care, prin raportare la specificul soluției pronunțate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câștigat procesul, litigiul nefiind încă tranșat.» II.5. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. la D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă. Cu privire la motivul de recurs prin care recurenta-pârâtă a susținut că deși pe fond acțiunea a fost admisă în parte, instanța a obligat-o la plata integrală a cheltuielilor de judecată, a arătat că judecătorul nu este obligat în toate cazurile să acorde doar o parte din cheltuielile de judecată efectuate de partea căreia i s-a admis acțiunea în parte. A apreciat că, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul cauzei are un drept de apreciere asupra cuantumului cheltuielilor de judecată la care obligă adversarul celui căruia i s-a admis în parte acțiunea, astfel, dacă pentru partea din acțiune care nu a fost admisă nu au fost necesare cheltuieli distincte (fie și numai pentru taxa de timbru), precum în cauza de față, nu este obligatorie acordarea doar a unei părți din cheltuielile efectuate. În plus, a arătat că acțiunea nu a avut capete de cerere distincte, cu posibilitatea identificării cheltuielilor de judecată pentru soluționarea fiecărui capăt de cerere, ci a avut ca obiect decăderea recurentei-pârâte din dreptul de a folosi o marcă, decădere care s-a pronunțat pentru cvasitotalitatea claselor pentru care fusese înregistrată, ceea ce face, practic, imposibilă determinarea părții din cheltuieli care ar fi trebuit să nu fie acordată. Cu privire la critica prin care s-a susținut că nu ar fi fost solicitate cheltuielile de judecată, prioritar, a apreciat că aceasta nu se poate încadra în punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a susținut caracterul nefondat al acesteia, precizând că a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în toate etapele judecății, iar cu privire la cheltuielile constând în onorariile avocaților care au reprezentat-o la judecata în primul recurs și la rejudecarea apelului s-a precizat în dezbateri că acestea vor fi solicitate pe cale separată. Intimata-reclamantă a arătat că nu se verifică nici susținerea părții adverse potrivit căreia nu au fost depuse dovezile cheltuielilor de judecată în apel și în recurs și indică punctual care sunt înscrisurile care vin în dovedirea acestora. Totodată, a subliniat și că recurenta-pârâtă a avut posibilitatea de a lua cunoștință de cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță, în contextul în care nimic nu a împiedicat-o pe aceasta să studieze dosarul și să ia cunoștință de conținutul înscrisurilor care certifică efectuarea acestora. Intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci nu a depus întâmpinare. Recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză, astfel cum a precizat și recurenta-pârâtă, vizează doar soluția prin care aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată - fond, apel și recurs - și nu și soluția de admitere a apelului și de schimbare a sentinței tribunalului, aceasta din urmă intrând sub autoritate de lucru judecat. Totodată, reține că, deși recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea argumentelor aduse în susținerea căii de atac, în realitate, nu a invocat aplicarea greșită a unor norme de drept material, ci a celor de procedură privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de părți, la obligația instanței de a nu acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut și la principiul contradictorialități ce guvernează procesului civil, împrejurare față de care, analiza ce urmează a fi efectuată se va realiza din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte mai arată și că nu vor face obiectul analizei prezentei instanțe de recurs criticile recurentei-pârâte prin care aceasta a susținut că, în speță, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către curtea de apel pentru judecata desfășurată în primă instanță nu este proporțional cu munca desfășurată de către avocatul părții adverse, cu valoarea și complexitatea cauzei, întrucât aceste susțineri nu reprezintă critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, ci de netemeinicie a acesteia, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 3 din data de 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 181 din data de 5 martie 2020. Astfel, prin decizia menționată, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., instanța supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, stabilit că: "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." Or, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Ca atare, analiza instanței de recurs poate fi determinată doar de invocarea, în condițiile legii, a unor critici ce tind a susține nelegalitatea hotărârii atacate, încadrabile în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar susținerea recurentei-pârâte, prin care se pretinde lipsa proporționalității cuantumului cheltuielilor de judecată acordate pentru judecata în primă instanță cu activitatea avocatului intimatei-reclamante, cu valoare și complexitatea cauzei, nu este aptă de o asemenea încadrare. Analizând motivele de recurs, invocate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că partea a criticat soluția instanței de apel în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, atât în primă instanță, cât și în apel și recurs. În ceea ce privește cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă în primă instanță, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, curtea de apel, a schimbat sentința și în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 10.683,44 RON cheltuieli de judecata în prima instanță, potrivit dovezilor aflate la filele x din volumul III al dosarului tribunalului și taxa de timbru. Criticile recurentei-pârâte cu privire la această soluție, se fundamentează, în esență, pe trei argumente: instanța de apel nu a procedat la o ajustare a cuantumului cheltuielilor de judecată în raport de soluția pronunțată pe fondul cauzei, respectiv aceea de admitere în parte a cererii; instanța de apel s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut, având în vedere că partea adversă a arătat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată; instanța de apel nu a respectat principiul contradictorialității, neasigurând cadrul procesual pentru dezbaterea acestui aspect. Este nefondată critica recurentei-pârâte prin care aceasta a susținut că instanța de apel a nesocotit art. 453 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia: "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată." În speță, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat decăderea pârâtei B. S.R.L. din drepturile conferite de marca națională nr. x din data de 2 iulie 2012 "C.", pe fondul nefolosirii efective pe teritoriul României într-o perioada neîntreruptă de 5 ani raportată la data introducerii acțiunii, iar instanța de apel a dispus decăderea cu privire la produsele încadrate în clasele 31, 32 și 43, păstrând drepturile recurentei-pârâte pentru clasele 29 și 30. Ca atare, în acord cu cele arătate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, curtea de apel, admițând apelul, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a dispus decăderea recurentei-pârâte din drepturile conferite de marca în litigiu cu privire la produsele încadrate în clasele 31, 32 și 43, însă, contrar susținerilor formulate prin cererea de recurs, această împrejurare nu este de natură a determina în mod implicit obligația judecătorului de a diminua cuantumul cheltuielilor de judecată acordate părții care a câștigat procesul. Ceea ce trebuie să urmărească judecătorul în aplicarea textului de lege menționat este păstrarea unui just echilibru între părți în suportarea cheltuielilor de judecată, în considerarea faptului că prejudiciul părții care a câștigat procesul trebuie să fie cauzat de culpa procesuală a celeilalte părți, raportul cauzal necesar antrenării răspunderii subzistând doar în măsura în care prejudiciul pretins are un caracter necesar și rezonabil. În cazul unei admiteri parțiale, dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care vizează exact criteriul soluției pronunțate ca factor al stabilirii cuantumului redus al cheltuielilor de judecată, prevăd că îi revine judecătorului cauzei atribuția de a stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata acestora, dar aprecierea instanței asupra a acestui cuantum nu poate fi cenzurată în recurs. În plus, deși cererea intimatei-reclamantei a fost admisă în parte, toate cheltuielile făcute de aceasta puteau fi acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, fără a fi reduse. Astfel, taxa judiciară de timbru achitată de intimata-reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru este în cuantum de 300 RON, indiferent dacă, în final, se va dispune sau nu decăderea din drepturile conferite de marcă, pentru toate clasele în care se încadrează produsele recurentei-pârâte sau doar pentru unele dintre acestea, iar cheltuielile privind onorariul de avocat pentru asigurarea unei demers judiciar calificat pot fi reduse decât în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., menținerea drepturilor intimatei-pârâte cu privire la produsele din clasele 29 și 30 putând a fi apreciată de către instanța de apel a nu fi de natură a modifica măsură în care părțile suportă cheltuielile de judecată, acest din urmă aspect neintrând în competența de analiză a prezentei instanțe de recurs, după cum s-a mai arătat. De altfel, cererea de chemare în judecată a avut un singur capăt principal de cerere, respectiv acela prin care s-a solicitat decăderea recurentei-pârâte din drepturile conferite de marcă, plata taxei judiciare de timbru și activitatea avocatului având drept scop admiterea acestuia, iar împrejurarea că acțiunea a fost admisă doar cu privire la produsele și serviciile din anumite clase, conform Clasificării Nisa, este rezultatul analizei realizate de către instanța de apel și a constatării împrejurării că, în cauză, se face dovada utilizării concrete, efective și autentice doar cu privire la produsele recurentei-pârâte înregistrate pentru clasele 29 și 30, nefiind vorba despre respingerea unui capăt distinct de cerere. În ceea ce privește pretinsa pronunțare a instanței de apel cu privire la ceea ce nu s-a cerut, Înalta Curte constată că această critică a recurentei-pârâte este infirmată de cele menționate în cuprinsul încheierii din data de 6 noiembrie 2019, pronunțate în cauză de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în care s-a menționat că reclamanta "Solicită admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată, conform dovezilor pe care le depune la dosar, comunicând și pârâtei un exemplar". Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând-o pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă în contextul în care a reținut că acestea sunt dovedite - aspect ce nu poate fi reapreciat de către instanța de recurs -, iar o atare solicitare a fost formulată de partea care a câștigat procesul. Nefondată este și critica recurentei-pârâte prin care aceasta afirmă nesocotirea principiului contradictorialității, în contextul în care, a fost prezentă la termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2019, când au fost solicitate cheltuielile de judecată de către intimata-reclamantă și nu a înțeles să formuleze nicio solicitare cu privire la acestea. Or, contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt și de drept al procesului civil, iar în speță, recurenta-pârâtă a avut posibilitatea expunerii punctului de vedere cu privire la cheltuielile de judecată cerute de partea adversă, în contextul în care, așa cum s-a arătat, a fost prezentă, prin avocat, la termenul la care cererea de acordare a fost formulată, fiindu-i comunicat un exemplar al înscrisurilor depuse la dosar în susținerea acestora, precum și faptul că această solicitare a fost formulată și prin cererea de chemare în judecată, care i-a fost comunicată. În ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în apel și recurs, recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată, susținând că acestea au fost acordate de către instanța de apel, deși nu fuseseră solicitate de către intimata-pârâtă și nu au fost puse în discuția părților. Pin decizia recurată, instanța de apel, făcând aplicarea art. 451 și urm. C. proc. civ., a obligat-o pe recurenta-pârâtă și la plata către intimata-reclamanta a sumei de 5.241,32 RON cheltuieli de judecata apel și recurs. Și de această dată, critica recurentei-pârâte nu este fondată, din hotărârile pronunțate în cauză rezultând, fără dubiu, că intimata-reclamantă a solicitat cheltuielile de judecată din apel - taxa judiciară de timbru achitată și onorariul de avocat - și din recurs - taxa judiciară de timbru. Astfel, în faza apelului din primul ciclu procesual, în încheierea de ședință din data de 16 iunie 2021, s-a consemnat că intimata-reclamantă, prin avocat, a formulat concluzii de admitere a apelului și a solicitat plata cheltuielilor de judecată, cerere care fusese formulată, anterior și prin cererea de apel. De asemenea, Înalta Curte constată și că prin cererea de recurs ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, intimata-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, iar, în cuprinsul deciziei nr. 430 din data de 1 martie 2022, pronunțate în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a reținut că aceasta a precizat că solicită cheltuieli de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru achitată în acea fază procesuală, urmând a solicita pe cale separată pe cele reprezentate de onorariul de avocat. Or, nu se poate reține o greșită aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care curtea de apel a obligat-o pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată solicitate în primul apel (taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat) și în primul recurs (taxa judiciară de timbru), respectiv a admis cererile intimatei-reclamante astfel cum au fost formulate și dovedite prin înscrisurile aflate la dosar, în raport de admiterea apelului și de împrejurarea că, în situația în care recursul este admis, iar cauza este trimisă spre rejudecare instanței de apel, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală urmează a fi avută în vedere de instanța de apel cu ocazia rejudecării, moment la care va fi cunoscută partea care a câștigat procesul, conform criteriului prevăzut de art. 453 din C. proc. civ. La fel ca și în cazul cheltuielilor acordate în primă instanță, se constată că și în privința soluționării cererilor de acordare a cheltuielilor de judecată din apel și recurs, instanța de apel nu a nesocotit principiul contradictorialității, recurenta-pârâtă având posibilitatea să pună concluzii cu privire la solicitările părții adverse, fiind prezentă în fața instanței, atât la dezbaterile ce au avut loc în primul apel (potrivit mențiunii din încheierea de ședință din data de 16 iunie 2021, intimata-reclamantă a fost reprezentată de avocat G.), cât și la cele care s-au desfășurat în fața instanței de recurs (prin decizia nr. 430 din data de 1 martie 2022, s-a reținut că la acel termen de judecată intimata-pârâtă a fost reprezentată de avocat G.). Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu a înțeles să formuleze nicio solicitare cu privire la cheltuielile de judecată cerute de intimata-reclamantă nu poate echivala cu încălcarea de către instanță a principiului invocat, cu atât mai mult cu cât obligarea sa la plata acestora a fost cerută atât prin cererea de recurs, cât și prin cea de apel, care i-au fost comunicate și cu privire la care a putut formula apărări prin intermediul întâmpinărilor. Totodată, împrejurarea că, pe fond, cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, nu are nicio relevanță din perspectiva cheltuielilor de judecată acordate pentru recurs și apel, având în vedere că aceste căi de atac au fost au fost admise, cu consecința casării deciziei recurate, respectiv a schimbării în tot a sentinței. În plus, având în vedere că apelul intimatei-reclamante a fost admis în al doilea ciclu procesual o pune pe aceasta în poziția părții care a câștigat procesul, astfel că soluția de admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, pe care instanța de apel le-a considerat a fi dovedite, este una conformă cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Împrejurarea că pentru faza apelului, în al doilea ciclu procesual, nu au fost solicitate cheltuieli de judecată nu prezintă importanță în prezenta analiză, întrucât, prin decizia recurată, instanța de apel nu a obligat-o pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-reclamantă în această fază procesuală, ci, mai mult decât atât, prin încheierea de ședință din data de 7 iunie 2023, a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale pretins a fi strecurate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării din data de 2 noiembrie 2022, formulate intimata-reclamantă, constatând că în mod corect s-a consemnat că avocatul acesteia a precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Tot lipsite de relevanță sunt și susținerile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că în decizia recurată s-a menționat că sediul ales al părții adverse este la D., iar la dosar nu există un mandat de reprezentare al acesteia din urmă, în fața instanței de apel și de recurs, intimata-reclamantă fiind reprezentată de avocații E. și F. și nu de D.. Or, aspectele legate de domiciliul procesual ales nu au nicio legătură cu posibilitatea acordării cheltuielilor de judecată, iar dovada calității de reprezentant a avocatului este un aspect ce trebuie analizat în aprecierea dovedirii sau nu a cheltuielilor de judecată pretinse. Or, instanța de apel a reținut că dovada cheltuielilor de judecată pentru apel și recurs a fost făcută prin înscrisurile aflate la dosarul curții de apel din apelul anterior și, respectiv la dosarul de recurs. Această constatare a instanței de apel nu poate fi cenzurată în prezenta cale de atac, întrucât instanța de recurs nu mai poate proceda la o reapreciere a probelor deja administrate de instanța de fond, nefiind vorba despre o chestiune care să vizeze legalitatea deciziei, ci temeinicia acesteia. Nici invocarea deciziei nr. 76 din data de 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este de natură a determina o concluzie în sensul nelegalității deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a procedat chiar conform celor statuate prin aceasta, obligând pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată solicitate și dovedite în cauză, în raport de soluția pe care a dat-o asupra apelului și respectiv a fondului cauzei, prin schimbarea în tot a sentinței tribunalului. Ca atare, pentru motivele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1717A din data de 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.