ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 738/2024

Ședința publică din data de 19 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 26 martie 2018, reclamantele A. și B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și Oficiul de Stat Pentru Invenții și Mărci, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, să se dispună: a) anularea înregistrării mărcii naționale individuale verbale nr. x – "x" nr. depozit x, dată depozit 21 septembrie 2009; b) publicarea hotărârii în B.O.P.I.; c) efectuarea mențiunii de anulare în Registrul Mărcilor; d) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1420 din data de 12 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea, a dispus anularea înregistrării mărcii naționale individuale verbale nr. x – "x", a dispus publicarea hotărârii în BOPI și efectuarea mențiunilor în Registrul Mărcilor, a obligat pârâtul C. la plata către reclamante a sumelor de 2.085 RON și de 3.000 euro, în echivalent în RON în ziua plății, curs BNR, cheltuieli de judecată, taxă de timbru și onorariu avocat.

Prin încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a dispus amânarea pronunțării la data de 17 noiembrie 2021, când a amânat din nou pronunțarea la data de 24 noiembrie 2021.

Prin decizia civilă nr. 1707A din data de 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 1420 din data de 12 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelantele-reclamante A. și B. S.R.L. și cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. A respins excepția inadmisibilității apelului incident. A admis apelul incident formulat de reclamantele A. și B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1420 din data de 12 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelantul-pârât C. și cu intimatul-pârât Oficiul de Stat Pentru Invenții și Mărci și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a înlăturat din cuprinsul acesteia următoarele considerente: "Tribunalul constată că din probele administrate nu a rezultat falsificarea facturilor, prin inserarea semnului x, în lipsa exemplarului original al facturii transmis beneficiarului, dubiul profitând pârâtului". Prin aceeași decizie a fost obligat apelantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată, astfel: sumele de 100 RON și 1.500 euro către apelanta A. și suma de 2.975 Ron către apelanta B. S.R.L.

Împotriva încheierii de ședință din data de 3 noiembrie 2021 și a deciziei civile nr. 1707A din data de 24 noiembrie 2021, a declarat recurs pârâtul C..

Recursul a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Dezvoltând aceste critici, recurentul pârât a arătat că, în apel, a solicitat instanței să pună în vedere intimatei-reclamante să depună certificatul de înregistrare și un extras din Registrul Comerțului din Bulgaria, ambele înscrisuri traduse și legalizate, precum și să își precizeze denumirea corectă, deoarece din certificatul nr. x din data de 6 octombrie 2014, tradus din limba bulgară în română la Consulatul din Bulgaria, rezultă că denumirea corectă a intimatei-reclamante este A..

Clarificarea denumirii este importantă sub aspectul calității procesuale active a intimatei-reclamante, din moment ce denumirea societății și datele de identificare trebuie să fie aceleași cu denumirea societății și datele de identificare a mărcilor deținute de către societatea bulgară, care se opun în prezenta cauză, precum și cu privire la înscrisurile administrate ca probă de către aceasta.

Contrar susținerilor intimatei-reclamante, prin decizia civilă nr. 341 din data de 30 ianuarie 2015, Înalta Curte nu s-a pronunțat pe aspectul denumirii societății reclamante din Bulgaria, ci a reținut considerentele instanței de apel care a arătat, la rândul său, faptul că societatea bulgară a utilizat constant forma denumirii sale – A., încă din anul 2007, astfel că, în opinia recurentului, nicio instanță nu s-a pronunțat asupra denumirii reale a societății bulgare sau cu privire la datele acesteia de identificare, cum s-a cerut prin prezentul proces.

Din analiza hotărârilor depuse de intimata-reclamantă în susținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, se poate observa că denumirea acesteia diferă deoarece denumirea în respectivele hotărâri, inclusiv în cea a Înaltei Curți, este A. (fără cuvântul de început "ET"), iar în anexa 5 a cererii de chemare în judecată din prezentul dosar este depusă o decizie de opoziție de la EUIPO din data de 13 septembrie 2017, în care denumirea aceleiași societăți este Et y Soy Djihangiribriam.

Lipsa inserării dezbaterilor părților și a considerentelor respingerii solicitării de lămurire a denumirii reclamantei reprezintă, în opinia recurentului, o încălcare a normelor de procedură din cuprinsul art. 223 alin. (1) lit. i) și j) din C. proc. civ., norme care prevăd că încheierea de ședință trebuie să cuprindă cererile, declarațiile și prezentarea pe scurt a susținerilor părților, precum și soluția adoptată și măsurile luate de instanță, cu arătarea motivelor, în fapt și în drept.

În acest sens, a arătat că facturile din anexele 2 și 3 ale întâmpinării formulate la fond și în apel au fost folosite în dovedirea utilizării anterioare a semnului x, la dosar fiind depuse exemplarele originale, respectiv formularul al treilea al facturilor ce au fost emise. Pe cale de consecința, dacă s-ar admite concluzia instanței de apel din prezenta cauză și s-ar proceda la înscrierea în fals împotriva tuturor furnizorilor care nu mai dețin facturi în original - deoarece primul exemplar este înmânat beneficiarului - s-ar ajunge în situația absurdă ca niciun furnizor să nu poată dovedi existența propriilor facturi fiscale, iar beneficiarii ar putea să se sustragă de la plata facturilor.

Recurentul susține că nici instanța de apel și nici instanța de fond nu au făcut aplicarea art. 277 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic.

Astfel, în raporturile dintre profesioniști, se recunoaște forța probantă a unei facturi nesemnate de către destinatarul ei, dacă se face dovada că acesta își organizează activitatea specifică (comerț, servicii etc.) în acest fel (pe baza facturilor recepționate o dată cu marfa livrată sau cu serviciul prestat), fie doar în raportul juridic stabil și constant cu emitentul (spre exemplu, a făcut plăți anterioare în aceleași condiții sau și-a executat prestațiile corelative în mod necontestat, ceea ce până acum era denumit în doctrină și practică acceptarea tacită a facturii), fie în relația cu orice profesionist.

Prin urmare, art. 277 prevede că înscrisul nesemnat - deci care nu este original - face dovada cuprinsului său dacă este utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi - cum este societatea emitentă a facturilor invocate de către recurentul pârât.

Suplimentar, facturile fiscale conținute de Anexele 2 si 3 sunt întocmite conform H.G. nr. 831/1997 si OMFP 989/2002, acte normative ce sunt indicate și pe facturi în partea de jos, alături și de mențiunea "sistem unitar de înseriere și numerotare asigurat de Ministerul Finanțelor Publice și C. N Imprimeria Națională SA".

Pe cale de consecință, pentru procedura cercetării falsului și a legalității înscrisurilor defăimate, instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de faptul că exemplarul original pe care îl deținea putea să fie utilizat pentru verificarea falsificării scrierii de pe aceste facturi.

Susținerile intimatelor-reclamante, potrivit cărora a fost completat ulterior acest înscris, se puteau verifica printr-o expertiză grafologică care să ateste dacă asupra exemplarului s-a acționat ulterior întocmirii, prin adăugarea denumirii x, așa cum în mod fals s-a susținut de către părțile adverse.

Recurentul a solicitat să se aibă în vedere că factura fiscală nu este decât un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau a prestatorului și a cumpărătorului, respectiv a beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, care să trebuiască să îndeplinească cerințele art. 948 C. civ., nici chiar atunci când probează existența unui contract comercial consensual, pentru care părțile nu au confecționat un instrumentum, invocând, în acest sens, o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția comercială.

Or, facturile pe care le-a prezentat au fost emise conform legislației în vigoare la data emiterii lor, purtând semnătura și ștampila societăților în cauză – în prezent conform legislației în vigoare facturile circulă fără semnătură și ștampilă, ele fiind considerate valabile de Codul fiscal.

Astfel, instanța de apel nu avea cum să considere că exemplarul 2 al facturii nu este original, câtă vreme instanța de fond reținuse contrariul iar acest considerent al sentinței nu fusese contestat pe calea apelului incident, reclamantele specificând în mod expres faptul că apelul incident privește doar considerentul de la fila x primul paragraf.

În acest sens, a arătat că, atât timp cât în cuprinsul încheierii de la termenul din data de 21 noiembrie 2018 s-a consemnat că Tribunalul primește la dosar facturile în original, iar reprezentantul convențional al reclamantelor nu s-a opus și nici nu a contestat această calificare dată înscrisurilor, ci, dimpotrivă, a solicitat verificarea falsului de către instanța de judecata prin orice mijloc de probă, inclusiv prin audierea reprezentanților societăților beneficiare ale facturilor, cerere încuviințată de instanța de fond, ca atare, constatarea instanței devolutive cu privire la faptul că facturile nu ar fi originale și că el, pârâtul, nu și-a îndeplinit obligația de a depune originalul înscrisurilor este nelegală, în condițiile în care încheierea respectivă nu a fost atacată cu apel

Totodată, dat fiind faptul că, la termenul din data de 30.01.2019, instanța de fond a admis solicitarea reclamantelor de a se pune în vedere cumpărătorilor indicați în facturi să depună la dosar exemplarul albastru original al facturilor atașate la dosar, iar, în cazul în care nu mai dețin aceste facturi, să fie chemați ca martori reprezentanții legali ai acestor societăți, recurentul consideră că în mod greșit s-a reținut în sarcina sa de către instanța de apel, neîndeplinirea obligației de a prezenta originalul facturilor.

Recurentul consideră că pentru imposibilitatea de depunere de către terțe persoane a exemplarului 1 al facturilor pe care le-a depus ca probă, nu se poate reține culpa sa, din moment ce nu în sarcina sa a fost pusă obligația de depunere a acestui exemplar, iar, pe de altă parte, această imposibilitate a fost generată de fapte exterioare și independente de voința sa.

În vederea cercetării falsului de către instanța de judecată intimatele-reclamante aveau posibilitatea de a solicita o expertiză grafologică care să analizeze exemplarele facturilor pe care le-a pus la dispoziție, însă o astfel de probă nu a fost solicitată această probă, reclamantele renunțând, în fața instanței de fond, la audierea celorlalți martori în dovedirea falsului.

Recurentul susține că instanța de apel, în mod nelegal și într-o modalitate subiectivă, evidentă, a preluat cu totul considerentele din apelul intimatei-reclamante, fără a analiza dispozițiile legale aplicabile în materie, raportat la susținerile părților de pe parcursul procesului.

Apelul incident nu a privit și cercetarea falsului în sine, realizată de către instanța de fond.

În ceea ce privește aspectele suplimentare reținute de instanța de apel ca fiind în măsură să înlăture din ansamblul probator aceste facturi (de la anexa 2 și 3 a întâmpinării din dosarul de fond), acestea au fost apreciate de către recurent ca fiind, de asemenea, nelegale și contradictorii, deoarece instanța de apel deja le înlăturase din ansamblul probator conform art. 292 alin. (2) ultima teză C. proc. civ.

Instanța de apel nu ar fi putut să procedeze la analizarea de aspecte suplimentare care impun înlăturarea acestor facturi dacă, teoretic, le-a calificat ca nefiind capabile să producă efecte juridice – astfel, motivarea este contradictorie.

Pârâtul a fost vătămat și prin înlăturarea celorlalte probe referitoare la cifrele de afaceri ale societăților implicate, instanța menționând că aceste argumente ar fi putut prezenta importanță, în sensul urmărit prin apel, dacă ar fi putut demonstra folosirea semnului x în perioada pentru care s-au expus cifrele de afaceri.

Prin urmare, recurentul susține că în mod nelegal instanța de apel a înlăturat din ansamblul probator înscrisurile de la anexele 2 și 3 ale întâmpinării, prin aplicarea greșită a art. 297, a art. 292 alin. (2) și a art. 306 alin. (2) C. proc. civ., cu consecința respingerii nelegale a apelului principal și a nelegalei admiteri a apelului incident, situația de fapt nefiind pe deplin stabilită pentru a putea fi supusă controlului judiciar în recurs.

Instanțele de fond și apel au dat eficiență autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiile purtate între aceleași părți, însă cu obiect diferit – respectiva marcă având denumirea de x.

Faptul că a cunoscut utilizarea mărcii x în anul 2009 nu înseamnă că a încercat să înregistreze marca x pentru crearea unei confuzii între cele două semne, atât timp cât utilizase cu mult timp înainte această din urmă denumire, x

Curtea de apel a ajuns la concluzia că instanțele din litigiul anterior au stabilit cu autoritate de lucru judecat că 3 februarie 2007 este data de referință, deși, din considerentele deciziei recurate, nu reiese stabilirea acestei date, ci se face referire doar la anul 2007.

Menționarea generică a anului 2007, ca an de referință cu privire la comercializarea produselor x în România de către intimatele-reclamante și cu privire la cunoașterea de către recurentul-pârât a acestei comercializări, nu poate constitui autoritate de lucru judecat, deoarece instanțele anterioare nu au stabilit în concret data intrării pe piața din România a produselor x, pentru a se considera că această chestiune a fost tranșată definitiv și că s-ar putea bucura de autoritate de lucru judecat în prezenta cauza.

Recurentul consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 431 alin. (2) și prin faptul că a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și asupra altor aspecte din hotărâri, deși semnele în discuție – x față de x – sunt diferite; instanța de apel a extins acest efect asupra unor chestiuni ce nu au înrâurire în prezenta cauză.

Instanțele de fond și de apel nu au analizat în esență mărcile aflate în conflict, ci autoritatea de lucru judecat a avut o pondere mult mai mare în admiterea acțiunii în anulare din prezenta cauză, instanțele de fond plecând din start de la premisa că a fost de rea-credință, deoarece s-a reținut într-un alt litigiu că a fost de rea-credință la înregistrarea altei mărci, respingând, astfel, de plano efectuarea analizei celor două semne în conflict, deși acest lucru se impunea conform dispozițiilor legale în materie.

Încălcând normele de drept material, instanțele nu au analizat îndeplinirea condițiilor de reținere a relei-credință trasate de Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 11 iunie 2009, pronunțată în cauza C-529/07 Chocoladenfrabriken Lindt & Sprungli AG.

Contrar considerentelor instanțelor de fond, recurentul consideră că împrejurarea că, în 2005-2006, semnul G1LLY a fost aplicat pe facturile de vânzare dovedește faptul că a ales această denumire fără să copieze marca ulterioară x a intimatelor-reclamante, întrucât data de referință pentru cunoașterea semnul x este ulterioară, și anume 2 aprilie 2009. Nu a putut face dovada faptului că a avut o utilizare intensă deoarece la data introducerii acțiunii (2018) trecuseră 13 ani de la momentul începerii comercializării sale și 9 ani de la momentul înregistrării mărcii x, documentele contabile fiind păstrate timp de 10 ani în contabilitatea unei societăți; în anii 2005-2006 vânzarea online a produselor era mult mai redusă, totuși facturile din perioada 2005-2006 se coroborează cu nota de constatare depusă la anexa 10 din 25 ianuarie 2010 a Gărzii Financiare, ce atestă un control desfășurat în trimestrul IV al anului 2009 și ianuarie 2010, prin care s-a consemnat o cantitate de 710 kg de semințe de floarea soarelui cu denumirea x, ce a fost comercializată către 4 clienți ai societății.

Probele dovedesc utilizarea sa anterioară a mărcii x, iar singurele probe administrate de către intimatele-reclamante sunt hotărârile din litigiul anterior, ce atestă reaua-credință la înregistrarea mărcii x, înregistrarea unui nume de domeniu ce conține denumirea x, deci nu x, precum și anularea unui desen industrial; or, acestea fac referire strict la semnul x, în timp ce, pentru semnul x, nu s-au administrat probe concrete care să dovedească reaua-credință, sarcina probei revenind intimatelor-reclamante.

Intimatele-reclamante nu pot opune hotărârile judecătorești mai sus menționate împotriva tuturor semnelor pe care le utilizează sau le-a înregistrat, deoarece reaua-credință trebuie să fie dovedită și reținută pentru fiecare semn/marcă în parte, raportat la particularitățile fiecărui caz de înregistrare.

Înregistrarea mărcii naționale "x" s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, nefiind îndeplinită condiția privind "intenția frauduloasă".

În cauză au fost încălcate normele de drept material aplicabile, nefiind îndeplinite condițiile impuse pentru reținerea relei-credințe, față de împrejurarea că a utilizat marca x pe teritoriul României anterior anului 2007, cât și ulterior acestui an, aspecte dovedite prin facturile fiscale depuse la Anexele 2-10 de la întâmpinarea din dosarul de fond (dovedesc utilizarea continuă și nestingherită a acestei mărci fără nicio intervenție din partea intimatelor-reclamante până în prezent).

În termen legal, intimatele-reclamante A. și B. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au combătut criticile formulate de partea adversă și au solicitat respingerea recursului, în parte ca inadmisibil, iar în rest ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În termen legal, recurentul-pârât C. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatele-reclamante și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

A precizat că nu solicită reformarea hotărârii instanței de apel pentru netemeinicie, cum se invocă în mod repetat prin întâmpinarea părților adverse, ci prin prisma încălcării dispozițiilor legale procedurale și materiale, încălcări care au dus la soluționarea greșită a apelului pe care l-a declarat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20 aprilie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Prin rezoluția din data de 24 aprilie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2024, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii de ședință din data de 3 noiembrie 2021 și a deciziei civile nr. 1707A din data de 24 noiembrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 și s-a fixat termen de judecată, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Totodată, recurentul susține că încheierea din data de 3 noiembrie 2021, ce face parte integrantă din decizia recurată, nu cuprinde dezbaterile părților cu privire la acest aspect și nici considerentele pentru care susținerile sale au fost respinse, această omisiune fiind contrară dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. i) și j) din C. proc. civ., norme care prevăd că încheierea de ședință trebuie să cuprindă cererile, declarațiile și prezentarea pe scurt a susținerilor părților, precum și soluția adoptată și măsurile luate de instanță, cu arătarea motivelor, în fapt și în drept.

Mai mult decât atât, nici decizia recurată nu cuprinde mențiuni cu privire la denumirea societății bulgare și cu privire la susținerile referitoare la acest aspect, deși clarificarea denumirii era importantă sub aspectul calității procesuale active a intimatei-reclamante, din moment ce denumirea societății și datele de identificare trebuie să fie aceleași cu denumirea și datele de identificare ale titularului mărcii în litigiu.

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că problema denumirii societății reclamante a fost pusă în discuție, pentru prima dată, în fața instanței de fond, la termenul din data de 21.11.2018, când a fost soluționată și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocate de pârât, ocazie cu care instanța de fond a stabilit, pe baza precizărilor făcute de reprezentantul reclamantei și în temeiul înscrisurilor depuse la dosar, că denumirea acesteia este A..

Deși a declarat apel împotriva hotărârii pronunțate de Tribunal, pârâtul nu a înțeles să atace și încheierea respectivă, după cum nu a înțeles să formuleze nicio critică concretă sub aspectul modului în care au fost lămurite chestiunile ce vizau denumirea și datele de identificare ale societății reclamante, astfel că, din această perspectivă, susținerile formulate prin motivele de recurs, în sensul că decizia recurată ar încălca prevederile art. 479 și pe cele ale art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. pentru că nu cuprinde nicio mențiune cu privire la aceste aspecte apar ca fiind lipsite de temei.

Câtă vreme instanța devolutivă nu a fost învestită cu un motiv de apel concret referitor la chestiunea denumirii societății reclamante și nici cu o eventuală excepției a lipsei calității procesuale active, nu i se poate imputa faptul că nu a analizat în considerentele deciziei recurate aceste aspecte, limitele devoluțiunii fiind clar stabilite prin cererea de apel.

Solicitarea pârâtului adresată instanței de apel de a pune în vedere reclamantei să depună certificatul de înregistrare și un extras cu privire la societate din Registrul Comerțului din Bulgaria, din care să reiasă denumirea și datele de identificare a acesteia nu are semnificația unei critici aduse hotărârii primei instanțe, câtă vreme nu relevă niciun aspect concret de nelegalitate sau netemeinicie a acesteia, ci se circumscrie, mai degrabă, unei cereri de administrare de probe, astfel că nu obliga instanța de apel la o evaluare a soluției atacate din această perspectivă.

Este adevărat că, fiind o cale de atac devolutivă, apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept (art. 476 alin. (1) C. proc. civ.).

Cu toate acestea, există dispoziții speciale privind judecata în apel care stabilesc în mod explicit faptul că instanța de control judiciar va verifica doar în limitele cererii de apel modul în care prima instanță a apreciat probele și a stabilit situația de fapt, precum și modul în care judecătorul fondului a aplicat legea la situația de fapt reținută.

Prin urmare, instanța de apel nu poate depăși limitele învestirii, respectiv cadrul fixat prin cererea de apel, astfel că, în condițiile în care nu a fost învestită cu analizarea legalității și temeiniciei soluției date de prima instanță anumitor chestiuni, acestea nu pot fi repuse în discuție din oficiu, dezlegările date de prima instanță, necontestate pe calea apelului, dobândind putere de lucru judecat.

Din această perspectivă, raportat la motivele concrete de apel cu care a fost învestită, se constată că instanța de apel a soluționat cauza exact în aceste limite, cu respectarea dispozițiilor art. 479 C. proc. civ., împrejurarea că decizia recurată nu cuprinde mențiuni cu privire la denumirea societății bulgare neconstituind un motiv de nelegalitate a acesteia ci o consecință firească a faptului că instanța nu a fost învestită cu analiza unor critici concrete care să vizeze acest aspect.

Nu poate fi circumscrisă unui motiv de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., de natură a determina o soluție de admitere a recursului, nici susținerea potrivit căreia încheierea din data de 3 noiembrie 2021, ce face parte integrantă din decizia recurată, nu ar cuprinde dezbaterile părților cu privire la acest aspect și nici considerentele pentru care susținerile pârâtului referitoare la denumirea societății au fost respinse.

Astfel, eventuala omisiune a instanței de apel de a consemna și chiar de a analiza și soluționa cererea pârâtului ce a vizat lămurirea chestiunii denumirii societății reclamante, invocată la termenul din data de 03.11.2021, se circumscrie, în realitate, unei neregularități procedurale rezultate din nesocotirea limitelor învestirii și a principiului disponibilității, ce intră sub incidența procedurii reglementate de art. 444 C. proc. civ. privind completarea hotărârii.

Potrivit textului menționat, dacă prin hotărârea dată, instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.

Or, omisiunea de pronunțare a instanței nu poate fi reclamată prin intermediul căii de atac a recursului, procedura reglementată de art. 444 C. proc. civ. fiind obligatorie în valorificarea și îndreptarea acestei nereguli, așa cum în mod expres prevede art. 445 C. proc. civ., normă procesuală ce stabilește o disciplină procesuală, obligând partea să respecte procedura ce i-a fost pusă la îndemână tocmai în vederea asigurării celerității judecății, fără a-i da posibilitatea de a opta între exercițiul căilor de atac și urmarea acestei proceduri mult mai facile.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că, deși sunt corecte susținerile potrivit cărora încheierea de ședință trebuie să cuprindă cererile, declarațiile și prezentarea pe scurt a susținerilor părților, precum și soluția adoptată și măsurile luate de instanță, cu arătarea motivelor, în fapt și în drept, conform dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. i) și j) din C. proc. civ., criticile ce vizează omisiunea instanței de apel de a insera în cuprinsul încheierii din data de 03.11.2021 susținerile părților, soluția și considerentele instanței referitoare la cererea pârâtului de lămurire a chestiunii denumirii societății reclamantei sunt inadmisibile și nu pot fi analizate pe calea prezentului recurs, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nefiind incident nici din această perspectivă.

De altfel, Înalta Curte constată că aspectul denumirii societății reclamante din Bulgaria a fost lămurit prin decizia civilă nr. 341 din data de 30 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2010, în ale cărei considerente s-a reținut faptul că societatea bulgară a utilizat constant forma denumirii sale – A., încă din anul 2007, aceste dezlegări impunându-se cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, astfel că nu necesită nicio altă analiză suplimentară.

Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reține că facturile din anexele 2, 3 și 5 ale întâmpinării formulate la fond au fost invocate de către pârât ca probe în dovedirea utilizării semnului x, anterior înregistrării mărcii.

Reclamantele s-au înscris în fals cu privire la înscrisurile respective, susținând că denumirea x a fost inserată în aceste facturi, mult după întocmirea lor. Ulterior, pârâtul a arătat că, întrucât nu deține originalul, nu mai înțelege să se folosească de anexa 5.

Analizând celelalte facturi rămase în discuție (anexele 2 și 3), Tribunalul a constatat că acestea nu cuprind ștersături sau adăugări evidente, apreciind, astfel, că nu s-a dovedit falsificarea lor, prin inserarea semnului x, și că, în lipsa exemplarului original al facturii transmis beneficiarului, dubiul profită pârâtului.

Cu toate acestea, Tribunalul a reținut că facturile depuse dovedesc doar realizarea unei operațiuni de transfer al bunurilor menționate, împrejurare care este irelevantă din perspectiva consumatorului, deoarece acesta nu are posibilitatea de a lua cunoștință de folosirea efectivă a semnului menționat în facturi. Prin urmare, inserarea semnului în facturi nu are aptitudinea de a înlătura dovezile factuale ce converg în răsturnarea prezumției de rea credință, reliefând un modus operandi în încercarea asocierii mărcii cu produse anterior existente pe piață.

Întrucât, în apel, pârâtul a reiterat susținerile referitoare la utilizarea semnului x încă din perioada anilor 2005-2006, aspect pretins a fi dovedit prin facturile atașate întâmpinării de la fondul cauzei, invocând o serie de aspecte de ordin procedural cu privire la modul în care au fost apreciate și calificate înscrisurile respective și susținând că, atât timp cât reclamantele nu au putut indica motivele pentru care au denunțat facturile, ele trebuie recunoscute ca fiind veridice, instanța devolutivă a făcut propria analiză a acestora, constatând că facturile depuse ca anexă la întâmpinare nu reprezintă originalul acestor înscrisuri și că pârâtul nu a putut depune exemplarul original nici după ce acestea au fost contestate ca false, nici după ce instanța i-a pus efectiv în vedere să prezinte originalele, prin încheierea de ședință din 26.09.2018.

Instanța devolutivă a reținut că obligația de a prezenta originalul înscrisului este prevăzută atât de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia "(2) Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris" cât și de dispozițiile art. 304 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 306 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora " (2) (...) instanța va ordona (...) să depună originalul și să dea explicațiile necesare", "Dacă partea care a folosit înscrisul lipsește, refuză să răspundă sau declară că nu se mai servește de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz".

Nedepunerea originalului, care face imposibilă procedura verificării acestuia, este asimilată refuzului de a răspunde iar nerespectarea obligației de a depune originalul înscrisurilor defăimate este aceea a înlăturării acestora din probatoriu.

Prin urmare, copiile facturilor depuse de către pârât în dovedirea susținerilor conform cărora acesta, prin societățile sale, a utilizat semnul x din anii 2005-2006, contestate de către părțile reclamante, au fost apreciate de instanța devolutivă ca fiind inapte de principiu să facă dovada faptului pretins a fi dovedit prin acestea, Curtea de apel reținând, în plus, că sunt plauzibile susținerile reclamantelor în sensul adăugări ulterioare a mențiunii x.

Pe calea prezentului recurs, pârâtul susține, pe de o parte, că facturile din anexele 2 și 3 ale întâmpinării formulate la fond sunt exemplare originale, respectiv formularul al treilea al facturilor ce au fost emise, și că acestea au fost întocmite conform H.G. nr. 831/1997 și OMFP 989/2002, purtând semnătura și ștampila societăților în cauză, astfel că puteau fi folosite pentru cercetarea falsului, iar, pe de altă parte, că, în ipoteza în care au apreciat că facturile nu sunt originale, instanțele de fond ar fi trebuit să facă aplicarea art. 277 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic.

Totodată, recurentul pârât consideră că susținerile reclamantei potrivit cărora facturile au fost completate ulterior întocmirii, prin adăugarea denumirii x, puteau fi verificate printr-o expertiză grafologică care să ateste dacă asupra exemplarului s-a acționat în acest mod, și că, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că este în culpă pentru nedepunerea exemplarului 1 al facturilor din anexele 2 și 3 ale întâmpinării, fiind încălcate prevederile art. 297, art. 292 și art. 304 C. proc. civ..cn opinia acestuia, instanța de apel nu m

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurentul a subsumat aceste critici motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 C. proc. civ., considerând că maniera în care au fost analizate și calificate înscrisurile depuse la dosar în dovedirea susținerilor sale contravine dispozițiilor procedurale enunțate dar și normelor de drept material din cuprinsul H.G. nr. 831/1997 și OMFP 989/2002, ele exprimă, în realitate, nemulțumirea recurentului față de modul în care instanța a analizat și a interpretat aceste înscrisuri din perspectiva determinării caracterului acestora, de acte originale sau copii, și, implicit, față de dispoziția de înlăturare a lor din ansamblul probator.

Or, aprecierea instanței devolutive asupra acestor aspecte și asupra aptitudinii probelor de a conduce la dezlegarea chestiunii litigioase pentru a cărei rezolvare au fost propuse de pârât, nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia iar nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentului prin care se tinde la reaprecierea probelor respinse de instanțele de fond și a caracterului util al acestora în soluționarea cauzei, precum și cele care privesc nemulțumirea recurentului pârât față de modul de evaluare de către instanța devolutivă a probatoriului administrat în cauză nu vor fi analizate întrucât excedează cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

Astfel, concluzia instanței de apel în sensul că facturile invocate de pârât nu sunt originale nu relevă încălcarea niciunei norme de drept material sau procesual ci este rezultatul propriei aprecieri a instanței, deduse în urma cercetării efective a înscrisurilor respective, care a pus în evidență faptul că exemplarele depuse la dosar nu sunt cele pe care s-a scris în original. Prin urmare, ea nu poate fi supusă reevaluării în cadrul prezentului recurs, cu atât mai mult cu cât, însuși recurentul recunoaște în cuprinsul motivelor recurs, că înscrisurile de care se prevalează sunt copii ale exemplarelor nr. 2, de culoare roșie, pe care le dețin.

Împrejurarea că facturile invocate au fost întocmite conform H.G. nr. 831/1997 și OMFP 989/2002 este lipsită de relevanță întrucât, în cauză, nu s-a invocat nicio neregularitate a acestor înscrisuri din perspectiva actelor normative menționate, caracterul original al facturilor interesând din punct de vedere al valorii lor probatorii prin raportare la dispozițiile C. proc. civ., mai concret, prin raportare la normele procesuale ce reglementează procedura înscrierii în fals.

Astfel, în speță, reclamantele au denunțat înscrisurile invocate de pârât ca false, invocând faptul că, pe facturi deja existente, a fost adăugat termenul "x". În aceste condiții, pârâtului i s-a pus în vedere, în conformitate cu dispozițiile art. 304 alin. (2) C. proc. civ., să depună la dosar originalul înscrisurilor respective, prin aceasta înțelegându-se exemplarul facturilor pe care s-a scris în original, iar nu unul dintre cele trei exemplare la care se referă anexa 1 a H.G. nr. 831/2007 pct. 3, exemplare care doar reproduc cuprinsul înscrisului original. Acesta este sensul sintagmei folosite de legiuitor în cuprinsul textului art. 304 alin. (2) C. proc. civ., avut în vedere, ca atare, și de către instanța de apel, astfel că, raportarea recurentului la prevederile H.G. nr. 831/1997 și OMFP 989/2002 pentru a justifica susținerea că exemplarul facturilor depuse la dosar este cel original este greșită, neputând conduce la concluzia pe care încearcă să o acrediteze.

Prin urmare, reținând că pentru cercetarea falsului este necesară depunerea înscrisului în forma sa originală, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile referitoare la încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material din cuprinsul celor două acte normative mai sus menționate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

În mod neîntemeiat susține recurentul că în cuprinsul încheierii de la termenul din data de 21 noiembrie 2018, Tribunalul ar fi tranșat, cu putere de lucru judecat, problema calificării facturilor ca fiind originale, astfel că instanța de apel nu ar mai fi fost îndreptățită să reaprecieze acest aspect.

În concret, acesta arată că, atât timp cât la termenul din data de 21.11.2018 Tribunalul a consemnat faptul că primește la dosar facturile în original, iar reprezentantul convențional al reclamantelor nu s-a opus și nici nu a contestat această calificare dată înscrisurilor, nici în fața primei instanțe, nici în apel, constatarea instanței devolutive cu privire la faptul că facturile nu ar fi originale este nelegală, în condițiile în care încheierea respectivă nu a fost atacată cu apel.

Încheierea la care recurentul face referire este o încheiere premergătoare cu caracter preparatoriu, în sensul art. 235 C. proc. civ., având drept scop pregătirea soluționării pricinii prin dispoziții pur premergătoare, care nu leagă instanța, astfel încât, mențiunile pe care aceasta le cuprinde cu privire la probele propuse de părți nu au caracterul unor dispoziții de soluționare parțială a unor aspecte ale litigiului. Cu alte cuvinte, încheierea pe care recurentul o invocă cuprinde doar măsurile luate de instanța de fond în vederea cercetării și soluționării cauzei, în concret, măsuri dispuse cu ocazia discutării probatoriului, fără a anticipa asupra soluției finale, așa încât, din ceea ce s-a hotărât și s-a consemnat de către instanța de fond în cuprinsul acelui act procedural nu se poate desprinde nici măcar o opinie probabilă cu privire la soluția finală asupra cauzei, instanța fiind îndreptățită să revină asupra celor consemnate și dispuse.

Prin urmare, nu se poate pretinde cu temei că mențiunea referitoare la primirea la dosar a facturilor în original ar avea valențele unei dezlegări a chestiunii de drept în discuție, intrată în puterea lucrului judecat, calificarea înscrisurilor ca fiind originale sau copii fiind făcută de instanța de fond abia prin hotărârea finală, în urma analizării materialului probator administrat.

Pe de altă parte, câtă vreme atât pe calea apelului principal, cât și pe calea apelului incident au fost formulate critici ce au vizat în mod explicit aspecte referitoare la situația facturilor invocate de către pârât, instanța devolutivă era nu doar îndreptățită ci și obligată, în raport de dispozițiile art. 479 C. proc. civ., să reevalueze aceste aspecte și să stabilească ea însăși dacă pot fi folosite în procedura falsului și dacă prezintă relevanță în analiza raporturilor dintre părți și a temeiniciei pretențiilor deduse judecății.

Este greșită și lipsită de orice fundament susținerea recurentului în sensul că instanța de apel nu ar fi putut să dea facturilor în discuție o altă calificare decât cea reținută de prima instanță, prin încheierea din data de 30.09.2018, câtă vreme acestea nu au reprezentat decât probe, ce erau supuse reevaluării, în ansamblul întregului material probator administrat, și cu privire la care, însuși pârâtul solicitase reanalizarea și reaprecierea, cu consecința pronunțării unei noi hotărâri.

Prin urmare, câtă vreme în apel a fost contestată în mod explicit calificarea dată facturilor precum și modul în care acestea au fost analizate și interpretate de către prima instanță, iar prin întâmpinarea formulată, intimații reclamanți au reiterat în mod explicit susținerile referitoare la faptul că înscrisurile de care pârâtul se prevalează nu reprezintă originalul facturilor, instanța de apel era obligată să verifice înscrisurile respective din perspectiva tuturor acestor susțineri și apărări și să le dea calificarea corespunzătoare, în contextul întregului material probator administrat.

Devoluțiunea presupune reevaluarea situației de fapt și a probelor în ansamblu, astfel că nu i se pot impune instanței devolutive limite cu privire la aspectele ce urmează a fi reanalizate și reapreciate și nici cu privire la modul de interpretare a acestora, or, a accepta punctul de vedere exprimat de recurent înseamnă a limita puterea de apreciere a judecătorului asupra probelor, lucru ce nu poate fi acceptat, fiind contrar dispozițiilor art. 264 C. proc. civ.

În consecință, criticile formulate de pârât din această perspectivă urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

În circumstanțele mai sus arătate, având în vedere concluzia potrivit căreia facturile prezentate de pârât nu erau cele originale, Înalta Curte constată că verificarea înscrisurilor denunțate ca false, conform dispozițiilor art. 305-308 C. proc. civ., nu mai era posibilă, în mod corect instanța de apel făcând aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) și art. 304 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd în mod expres că sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării obligației de a depune originalul înscrisului este aceea a neluării lui în seamă, a înlăturării sale din ansamblul probator.

Recurentul susține că, în condițiile în care a apreciat că facturile nu sunt originale, instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ., în sensul de a le recunoaște forță probantă, dat fiind faptul că acestea sunt folosite în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi, cum este societatea emitentă a acestora.

Potrivit textului menționat, înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic.

Față de conținutul concret al normei de drept citate, Înalta Curte constată că susținerea recurentului este neîntemeiată întrucât textul art. 277 alin. (2) C. proc. civ. este circumstanțiat explicit situației înscrisului nesemnat, or, în speță, copiile facturilor în raport cu care se solicită aplicarea acestuia nu îndeplinesc această condiție câtă vreme poartă semnătură.

Dintr-o altă perspectivă, critica este și inadmisibilă câtă vreme a fost invocată pentru prima dată în recurs, deci omisso medio.

Astfel, având în vedere că apelul incident a privit doar considerentul de la fila x primul paragraf al sentințe, nu și cele prin care s-a reținut că exemplarul facturilor depuse la dosar este original și că acesta nu prezintă ștersături sau adăugiri evidente, considerente ce au intrat în puterea de lucru judecat, recurentul consideră că instanța de apel nu era îndreptățită să concluzioneze în sens contrar, respectiv, în sensul că exemplarul 2 al facturii nu este original.

Susținerile sunt vădit nefondate, din cuprinsul deciziei recurate rezultând cu prisosință faptul că, în realitate, apelul incident a fost analizat și soluționat cu respectarea limitelor învestirii câtă vreme instanța a înlăturat doar considerentul contestat de reclamanți, prin care Tribunalul constatase că din probele administrate nu a rezultat falsificarea facturilor, prin inserarea semnului x, în lipsa exemplarului original al facturii transmis beneficiarului, dubiul profitând pârâtului".

În concret, având în vedere faptul că apelantul pârât nu a depus originalul facturilor invocate în apărare, că nerespectarea obligației de a depune originalul înscrisurilor defăimate atrage sancțiunea înlăturării acestora din probatoriu, conform art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., că facturile depuse în copie nu au aptitudinea de a face dovada faptului pretins a fi dovedit prin acestea, precum și celelalte aspecte rezultate din probatoriu care au impus înlăturarea acestor facturi, instanța de apel a constatat că este greșită concluzia instanței de fond în sensul că dubiul creat de imposibilitatea verificării falsului profită pârâtului.

Totodată, instanța devolutivă a reținut că, în raport de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, părții nu îi este permis să-și creeze o situație procesuală avantajoasă din neîndeplinirea unei obligații impuse de lege. Cu alte cuvinte, s-a apreciat că, nedepunerea originalelor înscrisurilor defăimate, care determină imposibilitatea verificării înscrisurilor, nu poate