ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 953/2020

Ședința publică din data de 26 mai 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. x/2017, la data de 11 iulie 2017, reclamanta Societatea A. S.A. (A.) a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L. (B.) și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând instanței, prin sentința ce o va pronunța să dispună anularea mărcii înregistrate de pârâta B. sub denumirea "x" având nr. depozit x și nr. de marcă x; radierea mărcii "x" din evidentele OSIM; interdicția de folosire a mărcii "x" de către pârâtă și obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal

Prin sentința civilă nr. 2067 din data de 19 decembrie 2017 Tribunalul

București, secția a III-a civilă a admis cererea, a dispus anularea mărcii pârâtei B. "x", cu nr. de depozit x și nr. marcă x, radierea mărcii și, pe cale de consecință, interzicerea utilizării de către pârâtă a acestei mărci; s-a dispus obligarea pârâtei B. la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 10.325,42 RON (taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat).

I.3. Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 387A din data de 11 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2067 din data de 19 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și intimata-reclamantă Societatea A. S.A.

S-a dispus obligarea apelantei B. S.R.L. la plata către intimata Societatea A. S.A. a sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată în apel, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs formulate în cauză

Recurenta-pârâtă s-a prevalat de motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 din C. proc. civ.

A arătat că pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7, solicită casarea în tot a deciziei recurate, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

În subsidiar, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în situația reținerii temeiniciei acțiunii introductive, recurenta solicită casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată, pentru a fi se dispune obligarea Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta învederează că dosarele nr. x/2015 și nr. y/2017 au aceleași părți (B., A. și OSIM), obiect (atribuirea mărcii x) și aceeași cauză (anularea dreptului B. asupra mărcii x); prin urmare, partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuție același drept într-un alt litigiu.

Pentru ca o hotărâre să poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat este suficient ca într-o judecată ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Recurenta arată că partea din hotărâre care interesează puterea lucrului judecat este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, dar beneficiază de puterea lucrului judecat și acele considerente în lipsa cărora nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii.

În privința obiectului cauzei supuse judecății, există identitate chiar dacă el este diferit formulat în cele două cereri, atunci când rezultă că scopul final urmărit de reclamant este același.

O hotărâre definitivă și irevocabilă privește o cauză în ansamblu și nicidecum nu poate fi condiționată de faptul că unele aspecte nu au fost abordate în cursul procesului. Trebuie avut în vedere că hotărârea primei instanțe din dosarul ar. x/2015 a fost supusă controlului judiciar al unei instanțe superioare, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, iar apelul a fost respins ca nefondat

În opinia recurentei, dacă nu s-ar ține cont de hotărârea dată în dosarul nr. x/2015, s-ar ajunge ca o hotărâre definitivă și irevocabilă să poată fi desființată prin acțiunea în anulare prevăzută la art. 47 din Legea nr. 84/1998, iar nu printr-o cale de atac prevăzută în C. proc. civ.

În dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București a apreciat că hotărârea primei instanțe "este motivată atunci când permite cunoașterea și înțelegerea motivelor și raționamentelor care au condus instanța la soluția pronunțată, chiar unele elemente de detaliu și pași ai raționamentului sunt motivate mai lapidar, acest fapt nu se întinde asupra argumentației de ansamblu (...) hotărârea primei instanțe exprimă succint, dar limpede, motivele pentru care tribunalul a apreciat că în mod greșit Comisia de Contestații Mărci nu a sancționat tardivitatea contestației formulate de apelantă."

Recurenta invocă prevederile art. 430 din C. proc. civ. și susține că nu este admisibil să se promoveze un nou litigiu având aceleași părți, obiect și cauză, indiferent de faptul că în cadrul procesual ulterior se invocau alte norme de drept aplicabile, mai exact alt articol din Legea nr. 84/1998 sau, cu alte cuvinte, nu este admisibilă anularea înregistrării unei mărci, atât timp cât există o hotărâre care are autoritate de lucru judecat asupra acestui aspect, anume hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Chiar dacă instanța nu se pronunță prin dispozitiv asupra apărărilor de fond, considerentele hotărârii judecătorești în cadrul cărora acestea au fost analizate au autoritate de lucru judecat într-un litigiu ulterior, prin raportare la art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Se arată de către recurentă că marca "x" a fost admisă la înregistrare prin Decizia O.S.I.M. nr. x/06.05.2014.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 84/1998:

"(1) În termen de două luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii, conform art. 17, orice persoană interesată poate formula opoziție la înregistrarea mărcii pentru motivele relative de refuz prevăzute la art. 6.

(2) Opozițiile trebuie să fie formulate în scris, motivat și cu plata taxei prevăzute de lege.

(3) La cererea solicitantului, titularul mărcii care a formulat opoziția prezintă OSIM dovada că: a) în cursul unei perioade de 5 ani care precedă data publicării mărcii asupra căreia s-a formulat marca anterioară a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată; b) există motive justificate pentru neutilizarea mărcii cu privire la care s-a făcut opoziție.

(4) În cazul neplății taxelor legale pentru opoziție, se consideră că aceasta nu a fost făcută."

Față de data publicării Deciziei nr. x, prin care a fost consacrat dreptul său la marcă - 06.05.2014, rezultă că ultima zi de formulare în termen legal al opoziției față de aceasta, era 06.07.2014.

Astfel, formularea contestației de către intimată la data de 06.08.2014 împotriva deciziei menționate era tardiv formulată, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 228/2016, pronunțată la data de 25.02.2016 de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 244A/15.03.2017, pronunțată de Curtea de Apel, secția a IV-a civilă.

De altfel, acest aspect a fost reținut de instanța de fond, și anume cel al tranșării în mod definitiv (deci, cu autoritate de lucru judecat) a chestiunii de drept incidente în cauză - contestația formulată de intimata-reclamantă împotriva deciziei OSIM prin care i-a fost admis dreptul la marcă; acest aspect a fost reținut și în cauza de față.

Or, în speță, formularea opoziției de către intimata-reclamantă contra deciziei O.S.I.M. prin care recurentei-pârâte i-a fost recunoscut dreptul la marcă, cu depășirea termenului legal instituit de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 84/1998 echivalează, practic, cu neîndeplinirea acestei proceduri prealabile.

Recurenta învederează că, în aceste condiții, a invocat excepția tardivității formulării opoziției formulate de intimată împotriva deciziei O.S.I.M. nr. x prin care a fost consacrat dreptul său la marcă cu privire la "x", tardivitate care a fost reținută cu autoritate de lucru judecat prin sentința nr. 228/25.02.2016 de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

În această situație, recurenta solicită admiterea excepției inadmisibilității acțiunii formulate de intimata-reclamantă, excepție de ordine publică, care poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar și în apel, potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința modificării sentinței instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Recurenta mai susține că în mod netemeinic instanțele de fond au apreciat că în cauză nu este incidență puterea lucrului judecat referitoare la lipsa de similitudine dintre marca sa și cea a intimatei-reclamante A., astfel încât, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sentința civilă nr. 228/25.02.2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, care a reținut lipsa de similitudine dintre cele două mărci, nu se bucură de putere de lucru judecat, întrucât litigiul nu a fost soluționat în fond.

Or, în aprecierea recurentei, în mod eronat instanța de fond a reținut că "nu au fost reținute argumente pe fondul contestației, întrucât analiza efectuată a vizat exclusiv aspectele referitoare la tardivitatea contestației formulate, astfel că nu s-a soluționat fondul litigiului sau vreo problemă de drept ce este incidentă și în prezenta cauză, astfel că nu sunt întrunite condițiile puterii de lucru judecat."

În susținerea greșitei rețineri de către instanța de fond a celor de mai sus, recurenta solicită instanței de recurs să observe dispozitivul sentinței sus-arătate, care cuprinde următoarea soluție:

"Admite contestația. Schimbă hotărârea nr. 13/2015. Admite excepția tardivității. Respinge contestația, ca tardivă. Respinge cererea completatoare, ca neîntemeiată. Obligă la plata sumei de 2.000 de RON cheltuieli de judecată. Cu apel. Pronunțată în ședință publică, 25.02.2016."

Instanța de fond din prezentul dosar a ignorat dispozitivul sentinței civile nr. 228/25.02.2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă Tribunalului București prin care se arată că a fost schimbată Hotărârea emisă de Comisia de Contestații, iar din considerentele acesteia (din care recurenta reproduce un amplu pasaj) rezultă fără putință de tăgadă că s-a procedat la dezlegarea fondului pricinii.

Or, față de dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că instanța de fond a făcut abstracție și a contrazis cele statuate prin sentință judecătorească definitivă prin care s-a tranșat lipsa de confuzie și lipsa de similitudine dintre cele două mărci, dispunând admiterea în mod netemeinic și nelegal a acțiunii introductive, astfel că, sentința atacată este profund nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor procedurale care consfințesc prezumția legală irefragabilă a adevărului judiciar.

Se arată de către recurentă că și în ipoteza inoperabilității autorității de lucru judecat, față de faptul că a invocat puterea de lucru judecat, noțiuni juridice similare, însă distincte, în opinia sa, instanța de fond a procedat în mod nelegal, sens în care invocă jurisprudența ÎCCJ (decizia nr. 1777 din 25.06.2015 a Înaltei Curți de Casație Justiție, secția a II-a civilă:

Cu privire la solicitarea sa de a se dispune casarea în tot a deciziei civile nr. 387A/2019 din data de 11.03.2019 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în situația reținerii temeiniciei acțiunii introductive, recurenta susține următoarele, pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., orice act de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Drept urmare, hotărârile pronunțate la fond și în apel în cauza de față sunt lovite de nulitate, întrucât sunt pronunțate peste termenul prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

În fapt, cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar, este identică cu cererea de contestare adresată OSIM de către A., astfel încât, în baza art. 185 din C. proc. civ. era decăzută din dreptul de a mai cere anularea atribuirii mărcii x către B. și, în consecință, orice act posterior îndeplinirii termenului, este lovit de nulitate.

Considerentele instanței de fond din prezentul dosar, mai arată recurenta, sunt profund contradictorii, întrucât, instanța a conchis în sensul că cele două mărci sunt similare, întrucât ambele conțin denumirea "Agenda Medicală" și că particulele "de" și "buzunar" nu pot diferenția marca recurentei, elementele centrale fiind în prima parte, deși în ultimul paragraf de la fila x din sentință se arată că, în analiza celor două mărci se vor avea în vedere concluziile Curții de Justiție a Comunităților Europene de la Luxemburg în sensul că "este indispensabil a se interpreta conceptul de similaritate în legătură cu probabilitatea de confuzie" și că probabilitatea de confuzie trebuie apreciată în mod global, ceea ce implică anumite interdependențe între factorii relevanți."

Recurenta susține că analiza a fost realizată în mod superficial, fiind ignorate elementele distinctive "de Buzunar", care nu numai că au aceeași mărime vizuală ca partea introductivă "Agenda Medicală" ceea ce sugerează ideea unui singur concept, de sine stătător, dar, astfel cum s-a statuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza T - 472/08, Compania Muller de Bebidds împotriva Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne:

"faptul că un element nu este neglijabil nu înseamnă că este dominant, tot astfel cum faptul că un element nu este dominant nu implică nicidecum că este neglijabil."

Mai mult, deși instanța de fond a arătat că aprecierea se realizează în mod global, cu toate acestea, analiza s-a realizat în parte, cu ignorarea elementelor distinctive "de buzunar", elemente puternice din punct de vedere fonetic, ceea ce duce la gândul la o carte mică, ce poate fi introdusă într-un buzunar, ce cuprinde informații scurte și la obiect, fiind total diferită de o agendă medicală generală, ceea ce implică o carte mare ce cuprinde o mulțime de informații, explicate pe larg.

De asemenea, din punct de vedere vizual, lipsa similitudinii este întărită de formatul diferit al produselor sale față de cele ale intimatei-reclamante. Astfel, dacă marca intimatei-reclamante "Agenda Medicală" este publicată în formatul 26/20 (ultima lucrare anuală în format de 240/140 având un număr de 1083 de file) se adresează specialiștilor în domeniu, marca recurentei, x, în format 14,5/10, se adresează publicului larg cu informații succinte și pe înțelesul tuturor.

Conceptual, publicațiile A. se adresează specialiștilor din domeniu, pe când cele ale recurentei vizează publicul larg, conținând informații pe înțelesul tuturor, astfel încât, între cele două mărci nu se poate crea confuzie cu atât mai mult cu cât, în speță, publicul țintă este format din specialiști în domeniu, deci oameni cu atenție peste media obișnuită, astfel încât, aceștia, la cumpărarea produselor, nu pot crea confuzii între cele două.

De altfel, chiar și omul obișnuit, analizând publicațiile A. realizează că acestea nu pot fi adresate decât specialiștilor în domeniu, fiind folosite denumiri, termeni și explicații ce pot fi înțelese doar de persoane pregătite în domeniul medical, spre deosebire de produsele recurentei, astfel încât, este și mai evidentă deosebirea între cele două mărci și deci, lipsa riscului de confuzie între cele două mărci.

Din punct de vedere al periodicității, Agenda Medicală apare la 3-4 ani, pe când x apare anual.

Mai mult decât atât, marca recurentei este înregistrată pentru clasele 16, 41 și 42, iar marca intimatei-reclamante este înregistrata pentru clasele 9 și 16, astfel încât, sunt două mărci diferite.

Față de aceste considerente, rezultă că în mod greșit instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinită condiția cumulativă a identității sau similitudinii produselor.

Recurenta mai învederează că, astfel cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa, în aprecierea similarității semnelor sau produselor aflate în conflict este imperios necesar a f1 avut în vedere caracterul distinctiv al mărcii anterioare și în special renumele său. Aceasta, întrucât principiul director este cel potrivit căruia riscul de confuzie este cu atât mai mare cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare se dovedește important.

În speță, nu este întrunită cerința specifică pentru aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, și anume aceea de a fi în situația unei mărci de renume, sarcina probei pentru o astfel de susținere revenindu-i intimatei, ca titulară a mărcii anterioare, astfel că trebuia să facă dovada că produsele protejate de marca sa sunt cunoscute unui segment important de public pentru produsele respective, dovadă ce nu a fost realizată în cauză.

Dată fiind regula anterior menționată, recurenta susține că per a contrario, nefiind dovedit renumele mărcii intimatei, reiese că nu a fost dovedit nici riscul de confuzie în concret.

În mod greșit instanța de fond a reținut reaua-credință a recurentei, întrucât recurenta susține că și-a exercitat dreptul la marcă în condițiile recunoașterii acestuia de către o autoritate oficială (OSIM) care, prin raportul de examinare x/18.11.2013, a concluzionat că în urma examinării, nu s-au găsit denumiri similare/identice și că denumirea solicitată este sugestivă, astfel că a fost propusă admiterea cererii.

În plus, reaua-credință nu se prezumă, ci trebuie dovedită, aspect care nu a fost analizat în speță.

Recurenta arată că buna sa credință rezultă din faptul că și-a exercitat dreptul la marcă în considerarea faptului că acesta a fost recunoscut de către o autoritate oficială, acesta fiind motivul pentru care a procedat la trimiterea unei notificări către A. prin care i-a adus la cunoștință faptul că a înregistrat la O.S.I.M. marca x, drept opozabil acesteia odată cu îndeplinirea formalităților de publicitate.

În aceste condiții, apare ca nelegal ca intimata să uzeze de marca x în condițiile în care aceasta nu și-a înregistrat marca cu această denumire.

Denumirea mărcii se utilizează astfel cum a fost înregistrată în evidențele publice, iar extinderea sau restrângerea titulaturii mărcii fără înregistrare este nelegală. Mai mult, nu există niciun element care să arate că prin publicațiile recuretei care au nume, format, concept distinct și care reprezintă un produs diferit, ar fi existat o atingere a drepturilor intimatei în condițiile în care aceasta nu are un drept recunoscut de autoritatea publică în acest sens, în condițiile în care intimata nu are marca înregistrată pentru format de buzunar și nici nu există dovezi care să ateste că ar fi publicat vreo agendă medicală cu acest format.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurenta pretinde că acestea au fost dispuse în mod netemeinic în sarcina sa, întrucât, în cazul reținerii temeiniciei acțiunii introductive, culpa procesuală aparține Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci care a emis decizia nr. x/06.05.2014, prin care i-a fost recunoscut dreptul asupra mărcii.

În situația reținerii ca întemeiată a acțiunii A. prin care s-a solicitat anularea mărcii sale, înregistrate la O.S.I.M., precum și radierea și interzicerea folosirii mărcii, deși a mai existat un dosar având aceleași părți, cauză și obiect, recurenta apreciază că nu poate fi susținută culpa procesuală în sarcina sa pentru următoarele argumente:

Temeiul de drept care constituie fundamentul acțiunii introductive îl reprezintă art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 care arată că o marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată, pentru următoarele motive relative: b) dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară și din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepția publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară.

Din analiza acestui text de lege rezultă că, în situația reținerii similitudinii dintre marca sa și cea a A., devine incident imperativul refuzării mărcii la înregistrare. Cu alte cuvinte, norma de drept fiind imperativă, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, are obligația, iar nu facultatea, de a dispune respingerea cererii de înregistrare.

Or, în speță, în situația reținerii similitudini dintre mărci, O.S.I.M este culpabil, fiind titularul exclusiv al obligației de a nu înregistra marca, potrivit dispozițiilor legale sus-arătate.

Procedând în mod contrar, O.S.I.M a emis în mod nelegal decizia prin care a recunoscut recurentei dreptul la marcă, astfel că, acțiunea în anularea acestei decizii a fost admisă ca urmare a culpei acesteia, nefiind respectate dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 în emiterea sa, care stabilesc obligația O.S.I.M de a refuza cererea de înregistrare a unei mărci care creează risc de confuzie cu o marcă înregistrată anterior.

Recurenta afirmă că a procedat doar la exercitarea dreptului la marcă, consacrat prin decizia x, act emis de o autoritate publică, respectiv de către O.S.I.M, înregistrat cu bună-credință și cu îndeplinirea procedurii legale.

În plus, până la anularea acestui act, acesta este valabil cu opozabilitate erga omnes, inclusiv în privința utilizării mărcii, astfel cum a fost înregistrată oficial.

Prin urmare, prejudiciile derivând din similitudinea cu o altă marcă nu pot fi puse decât în sarcina organului emitent care a înțeles să admită cererea de înregistrare a unei mărci în privința căreia există risc de confuzie, nesocotind obligația de a refuza cererea de înregistrare a unei astfel de mărci, stabilită imperativ de dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Așadar, prin soluția dispusă s-a apreciat că recurenta nu a avut "o conduită" care să respecte buna-credință, prevăzută în art. 12 C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, faptul că recurenta a invocat excepții și s-a folosit de apărări prevăzute în lege echivalează cu "o conduită abuzivă", făcându-se abstracție de existența unui drept asupra mărcii pe care îl avea în mod autorizat și înregistrat, ca efect al hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2015, hotărâre care are autoritate de lucru judecat.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, combătând susținerile recurentei-pârâte și apreciind că aceasta nu aduce argumente suplimentare față de cele invocate în fața Curții de Apel București.

Intimata-reclamantă, Societatea A. S.A., a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului pentru lipsa unei motivări în acord cu exigențele art. 488-489 C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În cauză, nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07 aprilie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică din 26 mai 2020, pentru soluționarea pe fond a acestuia.

II. 4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată pe baza motivelor de recurs formulate, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, potrivit celor ce succed.

Preliminar, se reține că deși recurenta-pârâtă s-a prevalat numai de ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 din C. proc. civ., unele dintre criticile dezvoltate în memoriul de recurs sunt susceptibile de a fi analizate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum se va arăta.

Cererea de chemare în judecată are ca obiect solicitarea intimatei-reclamante Societatea A. S.A. (A.) de anulare a mărcii înregistrate de OSIM în favoarea recurentei-pârâte B. S.R.L., marcă verbală, națională "x", sub nr. x, având nr. de depozit x pentru clasa 35 (publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, administrație comercială, lucrări de birou) și clasa 41 (educație, instruire, divertisment, activități sportive și culturale) din Clasificarea de la Nisa; radierea mărcii de către OSIM din Registrul Național al Mărcilor, interzicerea folosirii mărcii "x" de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-reclamantă a invocat ca temei al cererii de anulare dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b), precum și ale art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data depozitului național reglementar al pârâtei (18.11.2013).

Prima instanță a admis cererea și a dispus anularea înregistrării mărcii pârâtei, reținând ca fiind îndeplinite cerințele legale decurgând din ambele temeiuri de drept.

Prin apelul declarat în cauză, pârâta a formulat critici cu privire la cele două temeiuri ale cererii de anulare a înregistrării mărcii, pe lângă alte critici de nelegalitate și netemeinicie; apelul pârâtei a fost respins ca nefondat, fiind confirmat însă caracterul întemeiat al acțiunii numai din perspectiva art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, considerându-se că motivele de apel prin care s-a criticat soluția și pentru pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, au rămas fără obiect, față de incidența prioritară a cazului de anulare analizat.

În recursul de față, recurenta, bazându-se pe derularea a litigiului înregistrat anterior pe rolul instanțelor judecătorești în dosar nr. x/2015, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 228/25.02.2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 244A/15.03.2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, formulează critici atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, cât și de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În esență, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. - încălcarea autorității de lucru judecat -, susține că, între cele două cauze există identitate cu privire la toate cele trei elemente ale acțiunii civile - părți, obiect și cauză, dar și că hotărârea anterioară nu putea fi contrazisă de cea pronunțată în acest nou litigiu; ca atare, rezultă că se susține atât încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, cât și a efectului pozitiv al acesteia (sau a "puterii de lucru judecat", în formularea recurentei).

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că recurenta pretinde, în realitate, greșita aplicare a dispozițiilor art. 430 și ale art. 431 C. proc. civ., cea din urmă normă stabilind efectele lucrului judecat (căruia i se atașează autoritatea), sub cele două aspecte: negativ - art. 431 alin. (1) și pozitiv - art. 431 alin. (2), pornind de la premisa că, sub imperiul actualului C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată exclusiv ca efect al hotărârii judecătorești.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., raportându-se la același litigiu anterior, recurenta-pârâtă susține că cererea formulată în cauza de față este inadmisibilă, întrucât motivele de nulitate au fost deja valorificate de către intimata-reclamantă în cauza din dosarul nr. x/2015, astfel încât, intimata nu le poate relua în mod valabil și în prezenta cerere în anularea mărcii.

Totodată, s-a susținut că sentința și decizia pronunțate în acest dosar sunt lovite de nulitate, în temeiul dispozițiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât sunt pronunțate peste termenul prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Înalta Curte reține, potrivit celor constatate și de curtea de apel în analizarea acestor critici susținute și în apel, că dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2015 a avut ca obiect contestația formulată de recurenta cauzei de față, S.C. B. S.R.L., împotriva Hotărârii nr. 13/06.01.2015 a Comisiei de Contestații Mărci din cadrul OSIM, prin care a fost admisă contestația depusă de către intimata A. S.A. împotriva deciziei OSIM din 6.05.2014 de admitere la înregistrare a mărcii nr. x, solicitate de recurenta S.C. B. S.R.L..

Prin sentința civilă nr. 228//25.02.2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis contestația, s-a schimbat Hotărârea nr. 13/2015 a Comisiei de Contestații din cadrul OSIM; s-a admis excepția tardivității; s-a respins contestația, ca tardivă; s-a respins ca neîntemeiată și cererea completatoare (prin care se solicitase de către contestatoare acordarea unor despăgubiri), cu cheltuieli de judecată de 2.000 RON în favoarea contestatoarei S.C. B. S.R.L..

Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 244A/15.03.2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a respins ca nefondat apelul formulat de Societatea A. S.A..

În acest context, Înalta Curte apreciază că într-o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale, curtea de apel a concluzionat că, față de litigiul anterior, nu este operantă autoritatea de lucru judecat, nici pe temeiul art. 432 din C. proc. civ., ca excepție procesuală și nu se verifică nici funcția pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

După intrarea adoptarea noului C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în vigoare de la 15.02.2013), ambele efecte - negativ și pozitiv - ale autorității de lucru judecat își găsesc reglementarea în normele procesuale, spre deosebire de legislația anterioară, în care, acestea erau divizate la nivelul reglementării - autoritatea de lucru judecat sau puterea lucrului judecat, ca mijloc de probă, sub forma unei prezumții legale, absolute și irefragabile își avea reglementarea în art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) în C. civ. de la 1864, iar ca instituție procesuală, la art. 166 din C. proc. civ. de la 1865, sub forma unei excepții procesuale de fond, peremptorii și absolute.

Această concepție legislativă, de unificare a reglementării și de consacrare a caracterului exclusiv procesual al autorității de lucru judecat și reglementarea acesteia între efectele hotărârii judecătorești, decurge și din dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora: (2) În cuprinsul art. 987 alin. (3), art. 1.081 alin. (1) și art. 1.084 alin. (3) din C. proc. civ., precum și în cuprinsul celorlalte acte normative în vigoare, sintagma "puterea de lucru judecat/puterea lucrului judecat" se înlocuiește cu sintagma "autoritatea de lucru judecat/autoritatea lucrului judecat".

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurenta invocă în mod greșit distincția dintre puterea de lucru judecat și autoritatea de lucru judecat, astfel că motivele de recurs vor fi evaluate pe baza anterioarelor clarificări terminologice și conceptuale.

Procedând la compararea cadrului procesual (sub raport obiectiv și subiectiv) al celor două cauze, rezultă că nu se verifică tripla identitate de a elementelor acțiunii civile, astfel încât să fie operantă excepția autorității de lucru judecat sau funcția sa negativă.

Singurul element comun vizează părțile din cele două litigii.

Însă, nu este întrunită identitatea cu privire la obiect, întrucât dosarul anterior a avut ca obiect contestația formulată în temeiul art. 88 din Legea nr. 84/1998 împotriva Hotărârii Comisiei de Contestații Mărci din cadrul OSIM nr. x/6.01.2015 prin care s-a admis contestația intimatei Societatea A. S.A. împotriva admiterii înregistrării mărcii solicitate de recurentă; în pricina de față, astfel cum s-a arătat, intimata-reclamantă a solicitat anularea înregistrării mărcii pârâtei, în baza art. 47 alin. (1) lit. b) corob. cu art. 6 alin. (1) lit. c), precum și pe temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Nici cauza celor două cereri de chemare în judecată nu este aceeași, date fiind temeiurile juridice diferite anterior menționate.

Înalta Curte constată că recurenta în mod eronat se raportează la cauză ca fiind scopul către care se îndreaptă voința reclamantului (causa petendi), întrucât, acest scop desemnează cauza acțiunii, în ansamblul ei, iar nu cauza cererii de chemare în judecată - causa debendi; cauza cererii - cea care interesează instituția autorității de lucru judecat -, este doar parte din cauza acțiunii și trebuie înțeleasă ca fiind temeiul sau fundamentul legal al dreptului invocat de cel care formulează o pretenție în cadrul procesului.

Din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. sau a efectului pozitiv al autorității lucrului judecat nu este necesară întrunirea triplei identități, ci este suficient ca între același părți să se fi derulat un litigiu care se află într-o legătură de materie litigioasă cu cel ulterior, în cadrul căruia hotărârea definitivă anterioară se folosește ca mijloc de probă, astfel încât, cele statuate în prima hotărâre nu vor mai fi evaluate nemijlocit de instanța învestită cu soluționarea litigiului ulterior, constituind o premisă deja demonstrată și care nu ar putea fi contrazisă în hotărârea din urmă.

În acest context, Înalta Curte constată că în situația în care contestația formulată de către Societatea A. S.A. ar fi fost analizată pe fond în cadrul sentinței civile nr. 228//25.02.2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 244A/15.03.2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, iar instanța de judecată ar fi analizat motivul relativ de refuz al înregistrării mărcii prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, invocat de către intimată pentru a contesta înregistrarea mărcii solicitate la de către recurentă, în cauza de față, era necesar a se face aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat, în sensul dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Or, astfel cum și curtea de apel a reținut, dosarul nr. x/2015 s-a finalizat cu o soluție prin care s-a admis excepția tardivității formulării contestației formulate de către Societatea A. S.A., excepție invocată în fața Comisiei de contestații Mărci a OSIM de către recurenta S.C. B. S.R.L., în raport de prevederile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, corect s-a constatat că în cauza de față nu este incident efectul pozitiv al lucrului judecat cu privire la fondului cererii, întrucât evaluarea înregistrării mărcii recurentei pe temeiul motivului relativ de refuz la înregistrare prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, nu a fost realizată de instanța de judecată, dată fiind ordinea de analiză a chestiunilor procedurale, potrivit regulii înscrise în dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., anume a priorității analizării excepțiilor procesuale în raport cu fondul raportului juridic dedus judecății.

Norma invocată stabilește astfel: "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Ceea ce în mod real are autoritatea de lucru judecat în cauza prezentă este soluția de formulare tardivă a contestației de către Societatea A. S.A. în raport de prevederile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Constatarea anterioară prezintă relevanță în cauza de față doar în ceea ce privește analizarea criticilor recurentei pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Însă, din perspectiva chestiunilor litigioase din acest dosar, autoritatea de lucru judecat asupra excepției tardivității formulării contestației nu are vreo semnificație, întrucât forma de procedură valorificată de către intimata-reclamantă în această cauză, privește o cerere în anularea înregistrării mărcii pârâtei, în baza art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b), precum și a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, cel din urmă temei nefiind un veritabil obiect al criticilor în recurs, potrivit clarificărilor preliminare referitoare la cadrul de analiză în recurs.

Drept urmare, Înalta Curte apreciază că în mod greșit recurenta susține că operează autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește constatarea inexistenței riscului de confuzie, a lipsei similarității între mărci și produsele și semnele pe care fiecare dintre acestea le desemnează, sau, cu alte cuvinte, a neîntrunirii cerințelor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, astfel de evaluări nefăcând obiectul verificărilor jurisdicționale ale instanțelor din litigiul anterior, aspecte constatate și de instanța de apel.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii de față, Înalta Curte constată că este reiterată de recurentă prin motivele de recurs, deși excepția în discuție a fost invocată și prin motivele de apel.

O excepție procesuală, de procedură sau de fond, din categoria excepțiilor absolute, odată ce a fost invocată într-o anumită etapă procesuală nu poate fi supusă analizei instanței superioare, învestite cu soluționarea căii de atac, decât prin formularea unor critici privind modul cum a dezlegat-o instanța în fața căreia a invocat-o, iar nu prin reiterarea acesteia și în calea de atac.

În concret, în această etapă procesuală, rezultă că partea ignoră judecata efectuată în apel, ceea ce nu este permis, întrucât în recurs se analizează legalitatea hotărârii atacate pe baza criticilor formulate, întemeiate pe unul sau mai multe dintre motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) ori pe baza unor motive de ordine publică, invocate din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. totodată, în temeiul art. 247 din C. proc. civ., instanța de recurs poate analiza excepții absolute al căror regim juridic permite invocarea lor pentru prima dată în recurs.

În sfârșit, referitor la aceeași excepție de inadmisibilitate, se reține că în continuarea argumentației susținute în apel de către pârâtă în legătură cu sentința tribunalului - nulitatea acesteia pentru soluționarea acțiunii întemeiate pe art. 47 din Legea nr. 84/1998 pentru depășirea termenului prevăzut de art. 19 din același act normativ - recurenta invocă, pentru aceleași motive, și nulitatea deciziei instanței de apel, aspect ce va fi analizat de această instanță.

Astfel cum și curtea de apel a reținut, procedura opoziției la înregistrarea unei mărci, reglementată de art. 19 din Legea nr. 84/1998, nu are valoarea unei proceduri prealabile în sensul art. 193 din C. proc. civ. pentru formularea acțiunii în anularea mărcii și, corelativ, nici art. 47 din aceeași lege nu condiționează admisibilitatea acțiunii de formularea opoziției la înregistrarea mărcii.

În consecință, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile susținute în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 din C. proc. civ., nefiind întrunite condițiile niciuneia dintre aceste ipoteze de casare.

Se constată, în aplicarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., că recurenta a formulat critici susceptibile de încadrare și în teza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la aplicarea criteriilor legale și jurisprudențiale din perspectiva Curții de Justiție de la Luxembourg, chiar dacă aceasta nu s-a prevalat și de acest motiv de recurs; pe de altă parte, deși aceeași recurentă face referire la existența unor considerente contradictorii ale instanței de apel, din analiza criticilor dezvoltate în memoriul de recurs nu pot fi identificate susțineri care să poată fi analizate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat, instanțele de fond au admis acțiunea în anularea înregistrării mărcii recurente-pârâte în baza art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, iar instanța de apel, dând prioritate temeiului juridic anterior menționat, a lăsat neanalizată cererea de anulare a aceleiași mărci și în baza art. 47 alin. (1) lit. c) din același act normativ, considerând că motivele de apel ale pârâtei referitoare la acest din urmă temei, sunt rămase fără obiect.

Drept urmare, Înalta Curte nu va proceda și la analizarea criticilor din recurs privitoare la reaua-credință, având în vedere că recurenta nu s-a raportat la considerentele instanței de apel din această perspectivă, astfel încât, dezlegarea dată de curtea de apel cu privire la inutilitatea analizării și a motivului de anulare în baza art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este intrat sub autoritate de lucru judecat.

Cu referire la art. 47 alin. (1) lit. b), Înalta Curte constată că intimata s-a prevalat de dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 pentru a solicita anularea înregistrării mărcii naționale, individuale, verbale a pârâtei C. (certificat de înregistrare, dosar fond), înregistrare ce poartă asupra claselor de servicii 35 (publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, administrație comercială lucrări de birou) și clasa 41 (educație, instruire, divertisment, activități sportive și culturale) ale Clasificării de la Nisa.

Intimata-reclamantă este titulară a mărcii naționale, individuale, verbale AGENDA MEDICALĂ nr. x/24.10.2006 (reînnoită în anul 2016), pentru clasele de produse 9: lucrare medicală tipărită pe suport magnetic (publicație electronică) și clasa 16 (tipărituri pe suport de hârtie (lucrare medicală tipărită pe suport de hârtie).

Art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 prevede astfel:

"(1) În afara motivelor prevăzute la art. 5 alin. (1), o marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată pentru următoarele motive relative:

b) dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară și din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepția publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară."

Înalta Curte constată că în evaluarea acestui motiv de anulare a mărcii pârâtei, instanța de apel, verificând soluția dată de tribunal, în mod corect s-a raportat la condițiile cumulative ale normei citate, precum și la criteriile dezvoltate prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europe în dezvoltarea acesteia, în condițiile în care norma națională este armonizată cu directivele și regulamentele europene în această materie și, totodată, a făcut o corectă aplicare a acestora.

În mod constant, în jurisprudența CJUE, s-a subliniat că este indispensabil să se interpreteze noțiunea de "similitudine" în raport cu riscul de confuzie (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, par. 17; Hotărârea din 22 iunie 201999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 19); totodată, este esențial criteriul aprecierii globale a riscului de confuzie, ținând seama de toți factorii pertinenți în cauză, potrivit jurisprudenței CJUE (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, par. 16; Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 18; Hotărârea din aprilie 2008, adidas și adidas benelux, C-102/07, par. 29; Hotărârea din 11 noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, par. 22; hotărârea Medion, pct. 27 etc.).

Aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare și, în special, similitudinea mărcilor și cea a produselor și serviciilor desemnate. Astfel, un grad scăzut de similitudine între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat printr-un grad ridicat de similitudine între mărci și invers.

Prin urmare, pentru reținerea riscului de confuzie, în percepția publicului, este necesar să se verifice în mod cumulativ cerințele identității sau similarității dintre mărci, a identității sau similarității între serviciile și/sau produsele pe care fiecare dintre ele le desemnează.

În acord cu aceeași jurisprudență a CJUE, aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce privește similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre mărcile în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ținând seama în special, de elementele lor distinctive și dominante. Percepția asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit. În această privință, consumatorul mediu percepe o marcă în mod normal ca pe un tot și nu procedează la o examinare a diferitelor detalii ale acesteia (Hotărârea din 11 noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, par. 23; Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 25; Hotărârea din 22 octombrie 2015, BGW, C-20/14, par. 35; hotărârea Medion, C-120/04, par. 28 etc.).

Totodată, faptul că o marcă are un caracter distinctiv slab nu exclude riscul de confuzie, în special, în cazul în care există o similitudine a semnelor și a produselor sau a serviciilor vizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, BSH/EUIPO, C-43/15, par. 63).

Recurenta-pârâtă contestă concluziile la care instanța de apel a ajuns în aplicarea regulilor de evaluare enumerate, atât în planul reținerii similitudinii mărcilor, insistând asupra lipsei de similitudine în plan conceptual între cele două mărci, cât și în ceea ce privește stabilirea riscului de confuzie pentru public.

Înalta Curte apreciază că o atare concluzie, și reală de ar fi, nu este de natură a deturna aprecierea globală a riscului de confuzie în cauza de față, întrucât, pe de o parte, similitudinea semnelor sau a mărcilor în litigiu reprezintă doar unul dintre factorii relevanți în cadrul analizei, iar pe de altă parte similitudinea dintre mărci se apreciază în cele trei planuri, în mod egal, neputându-se atribui o valoare superioară unuia sau altuia dintre acestea, cu ocazia stabilirii concluziei pentru condiția legală a similitudinii între mărci.

Cu alte cuvinte, dacă se reține similitudinea în plan vizual și fonetic, poate să lipsească o constatare în sensul unui anumit nivel de similitudine și în plan conceptual, iar concluzia cu privire la cerința similitudinii să fie constatată ca întrunită.

În sens invers, potrivit jurisprudenței CJUE, funcționează "teoria neutralizării", teorie care, prin natura sa, ține de aprecierea globală a riscului de confuzie.

Această teorie presupune că diferențele conceptuale care există între două semne în conflict sunt de natură să reducă riscul ca un consumator să confunde originea produselor sau a serviciilor în cauză, în pofida similitudinilor vizuală și/sau fonetică ale acestor semne. Într-o asemenea ipoteză, efectul similitudinilor respective asupra perceperii semnelor de către consumator este "atenuat în mare parte". Totuși, nu se poate exclude ca, în pofida acestui lucru, similitudinile respective să implice un risc de confuzie în anumite cazuri.

Or, chiar în plan conceptual, comparația mărcilor în conflict nu permit stabilirea unor diferențe de natură a atenua similitudinea în plan fonetic și vizual; dimpotrivă, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a confirmat caracterul slab distinctiv al sintagmei "de buzunar" în ansamblul mărcii pârâtei, întrucât, în mintea consumatorului evocă anumite caracteristici ale produsului (dimensiune, format), respectiv că C. este o variantă mai mică a unei agende medicale în format mai mare; sintagma analizată nu este de natură a atribui mărcii pârâtei o distinctivitate particulară în raport cu serviciile cărora îi este destinată și care să o îndepărteze de la semnificația mărcii reclamantei.

Aceste constatări vădesc împrejurarea că instanțele de fond au luat în considerare sintagma "de buzunar" în cadrul aprecierii globale a mărcii sale și nu au considerat-o un element neglijabil, astfel încât comparația să se realizeze doar pe baza elementului dominant, într-o corectă observare a regulii afirmate de instanțele Uniunii în Cauza T - 472/08, Compania Muller de Bebidds împotriva OHIM:

"faptul că un element nu este neglijabil nu înseamnă că este dominant, tot astfel cum faptul că un element nu este dominant nu implică nicidecum că este neglijabil.

Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia lipsa similitudinii pe plan conceptual reiese din aceea că publicațiile intimatei-reclamante se adresează specialiștilor din domeniu, pe când cele ale recurentei vizează publicul larg, conținând informații pe înțelesul tuturor.

Prin înregistrarea mărcii C. a cărei anulare s-a cerut, recurenta-pârâtă a obținut protecție pentru clasele 35 și 41, servicii care sunt utilizate, în special, în ceea ce privește serviciile de publicitate din clasa 35; pe de altă parte, având în vedere clasele de produse vizate de înregistrarea mărcii anterioare AGENDA MEDICALĂ a intimatei-reclamante, anume clasa 9 (lucrare medicală tipărită pe suport magnetic, publicație electronică) și clasa 16 (tipărituri pe suport hârtie, lucrare medicală tipărită pe suport de hârtie) rezultă că acestea sunt destinate publicului larg.

Potrivit jurisprudenței constante în materie, publicul relevant este compus din persoanele susceptibile să utilizeze atât produsele vizate de marca anterioară, cât și serviciile vizate de marca a cărei înregistrare este în discuție.

Luând în considerare nivelul de atenție de