ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 763/2025

Ședința publică din data de 25 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta societatea A. S.R.L, prin care a solicitat, să se dispună: interzicerea utilizării de către pârâta a oricăror semne similare sau identice cu marca reclamantei - A. ("Marca"), înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (denumită în continuare "OSIM"), dar fără a se limita la sintagma și/sau semnele A.: în cadrul denumirii societății pârâte; în cadrul numelui de domeniu; în cadrul numelui contului de B.; în cadrul numelui contului de C.; în cadrul site-ului; în cadrul contului de B.; în cadrul contului de C.; în orice semne publicitare aflate pe clădirea în cadrul căruia prestează servicii care sunt incluse în clasele pentru care a fost înregistrată Marca; în orice alte semne publicitare; în orice alte conturi de social media; în orice alte website-uri; în orice alt mod, în desfășurarea și promovarea activității (comerciale și/sau profesioniste a pârâtei și/sau a serviciilor care sunt incluse în clasele pentru care a fost înregistrată Marca.

A mai solicitat anularea și radierea denumirii pârâtei - A. - din Registrul Comerțului la data rămânerii definitive a hotărârii care urmează a fi pronunțată în prezenta cauză sau, în subsidiar, obligarea pârâtei să întreprindă demersuri în vederea schimbării denumirii acesteia la registrul comerțului competent, în termen de cel mult 5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii care urmează a fi pronunțată în prezenta cauză.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei să se abțină de la orice act sau fapt de natură a aduce atingere Mărcii, incluzând depunerea oricărei cereri de înregistrare, directă sau indirectă, pentru un semn identic sau asemănător cu Marca, pentru produse sau pentru servicii identice, similare sau diferite de cele pentru care Marca este înregistrată.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 309.600 RON, cu titlu de prejudiciu material reprezentat de beneficiul nerealizat constând în suma ce ar fi putut fi obținută lunar în schimbul închirierii activului - Marca "A." - de 8.600 RON/lună, conform raportului de evaluare a activului necorporal - Marca "A.", întocmit de D. S.R.L. în luna aprilie 2021, în perioada 01.07.2018-30.06.2021.

A mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.600 RON/lună, cu titlu de prejudiciu material reprezentat de beneficiul nerealizat constând in suma ce ar fi putut fi obținută lunar in schimbul închirierii activului - Marca "A." - de 8.600 RON/lună, conform raportului de evaluare a activului necorporal - Marca "A.", întocmit de D. S.R.L., în perioada ulterioară datei de 30.06.2021, data introducerii acțiunii, până la încetarea definitivă și în totalitate a utilizării de către pârâtă, a oricăror semne similare sau identice cu Marca reclamantei.

Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecata care se vor ocaziona cu prezentul litigiu.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 194 și urm. din C. proc. civ., precum și pe dispozițiile incidente în materie în vigoare din C. civ., C. proc. civ., art. 39 și urm. din Legea nr. 84/1998, precum și pe dispozițiile H.G. nr. 1134/2010 privind Regulamentul de aplicare a Legii 84/1998, inclusiv, dar fără a se limita la dispozițiile indicate în cuprinsul prezentei cereri de chemare în judecată.

Pârâta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă și obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 272.236,83 RON, reprezentând investițiile pe care le-a efectuat și care au avut drept efect crearea valorii brandului "A.", neutilizat până în luna februarie 2021 de către reclamantă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și art. C. proc. civ.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1080 din 27 iunie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A. S.R.L.; a dispus interzicerea utilizării de către pârâta reclamantă a oricăror semne identice sau similare cu marca A.; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată; a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 2.763 RON, 2.463 RON onorariu avocat și 300 RON taxă judiciară de timbru.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 468A din 17 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de către apelanta-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1080 din 27 iunie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 15.951,76 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 468A din 17 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta-pârâtă A. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 17 octombrie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 21 octombrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-reclamantă-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-reclamantă-pârâtă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.450,5 RON. Totodată, a constatat că recurenta-reclamantă-pârâtă a atașat cererii de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, conform ordinului de plată nr. x din 10 octombrie 2024, eliberat de E., aflat la dosar, rămânând o diferență de plată în cuantum de 3.250,5 RON, comunicându-se părții obligația de a depune dovada achitării aceste sume, sub sancțiunea anulării cererii ca insuficient timbrată.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond sau, după caz, instanței de apel, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, modificarea hotărârii atacate, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 309.600 RON, cu titlu de prejudiciu material reprezentat de beneficiul nerealizat constând în suma ce poate fi obținută lunar în schimbul închirierii activului - marca "A." - de 8.600 RON/lună, pentru perioada 01.07.2018-30.06.2021 și în continuare până la încetarea definitivă și în totalitate a utilizării de către pârâtă a oricăror semne similare sau identice cu marca reclamantei, cu obligarea intimatei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii în ceea ce privește vinovăția pârâtei reclamante în condițiile în care, deși a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, a apreciat că cererea de obligare a pârâtei-intimate la plata daunelor interese nu poate fi admisă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel, interpretând și aplicând greșit dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, a reținut subsidiaritatea criteriilor prevăzute de lit. b) în raport de cele cuprinse la lit. a) ale art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, această concluzie eronată nefiind susținută de practica Uniunii Europene și nici de cea națională în materie.

În acest sens, contrar celor reținute de instanța de apel, a susținut că partea vătămată are la dispoziție alegerea căilor de reparare a prejudiciului prevăzute de acest text de lege, sub rezerva ca reparația să fie rezonabilă și echitabilă și să nu depășească limitele prejudiciului suferit, iar în condițiile în care optează pentru criteriul prevăzut la lit. b), în lipsa unor posibilități concrete de calculare a prejudiciul, poate solicita un prejudiciu estimat, la un nivel minim, stabilit printr-o dispoziție legală, în valoare egală cu cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.

Recurenta consideră că, în lipsa unei sancțiuni pentru neîndeplinirea obligației de a nu mai utiliza fără drept marca protejată, ar rămâne fără efecte atât voința legiuitorului, cât și sentința obținută împotriva pârâtei din moment ce aceasta a utilizat și poate utiliza marca după pronunțarea sentinței apelate.

Or, reținând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, instanța era obligată, la cererea părții vătămate, să dispună repararea prejudiciului suferit, urmând ca la cuantificarea acestuia să aibă în vedere cele prevăzute în lit. a) sau b) ale acestui articol, cu titlu de alternativă și nu în subsidiar.

Făcând trimitere la jurisprudența națională, recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că existența prejudiciului este prezumată, instanța de apel apreciind în mod greșit că acesta nu există, iar cuantificarea lui nu poate fi realizată atât în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 sau, ca alternativă, în temeiul lit. b) a aceluiași articol.

În concluzie, a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care se impune casarea acesteia, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ipoteza trimiterii cauzei spre rejudecare a solicitat să se aibă în vedere dezlegările date problemelor de drept de către cele două instanțe, care nu au fost contestate în căile de atac.

Recurenta a arătat că instanța de fond a pronunțat soluția fără să analizeze dispozițiile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de alin. (1) al aceluiași articol, iar instanța de apel a reținut că prima instanță a exclus de la aplicare aceste dispoziții, întrucât nu a existat o utilizare cu intenței a mărcii reclamantei. În raport de aceste aspecte, recurenta consideră că s-ar fi impus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond iar nu menținerea soluției de respingere a cererii de acordare a daunelor interese, cu substituirea argumentelor ce o susțin.

În atare condiții, în temeiul art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 480 alin. (3) din același act normativ, a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, respectiv primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, cu casarea deopotrivă a sentinței, în limita chestiunilor care au primit o dezlegare și care nu au fost contestate, intrând, astfel, în puterea de lucru judecat.

În ipoteza rejudecării cauzei de către instanța de recurs, în privința capătului de cerere privind acordarea de daune interese, a solicitat ca instanța să analizeze interpretarea și aplicarea art. 14 alin. (1) și (2) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 100/2005, ținând cont de următoarele aspecte: pârâta a desfășurat o activitate de contrafacere, condiție dovedită și reținută cu putere de lucru judecat de ambele instanțe; partea vătămată a solicitat instanței să ordone pârâtei să plătească daune interese corespunzătoare prejudiciului astfel cum a fost cuantificat de către partea vătămată, printr-o expertiză evaluatoric extrajudiciară, la suma solicitată; condiția vinovăției pârâtei a fost reținută cu putere de lucru judecat de instanța de apel sub forma culpei și s-a stabilit că aceasta răspunde și în aceasta formă a culpei a vinovăției; există o faptă ilicită, vinovăție și raport de cauzalitate în materia specială a protecției drepturilor de proprietate intelectuală; prejudiciul este prezumat ca urmare a îndeplinirii condițiilor legale [titularul acțiunii este și titularul mărcii, uzurpatorul a folosit fără consimțământul său marca, folosirea a avut loc în activitatea comercială - art. 36 alin. (2)]; instanța de apel a stabilit că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, însă nu a trecut și la stabilirea daunelor-interese, care era obligatorie în condițiile reținerii aplicabilității acestui text de lege.

Referitor la interpretarea și aplicarea corectă a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că opțiunea alegerii criteriilor avute în vedere la stabilirea daunelor interese este a părții vătămate. Cuantificarea prejudiciului în temeiul lit. a) din articolul anterior menționat este dificil de realizat din moment ce este imposibil de determinat sau cel puțin foarte costisitor de dovedit care a fost pierderea efectivă a câștigului suferită de partea vătămată ca urmare a activității de contrafacere a mărcii de către pârâtă, precum și care au fost beneficiile realizate de aceasta ca urmare a asocierii de către clienți a mărcii recurentei cu serviciile paratei.

Acesta este și motivul pentru care legiuitorul a lăsat la îndemâna părții vătămate, alternativa de a cuantifica prejudiciul prin fixarea unei sume forfetare pentru daunele interese, pe baza unor elemente clare, fără a mai fi pusă în situația de a face o probatio diabolica pentru cuantificarea prejudiciului în condițiile în care s-a stabilit activitatea de contrafacere și vinovăția făptuitorului.

În interpretarea articolului anterior menționat (respectiv art. 13 din Directiva nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005 și coincide în conținut cu art. 14 din ordonanță) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul că partea vătămată poate solicita inclusiv prejudiciul moral suferit și nu doar pe cel material, în temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, redând din motivarea acesteia (pct. 18-20, 26-27).

În ceea ce privește forma vinovăției, a susținut că de la data notificării pârâtei (16.02.2021) și până la data schimbării denumirii A. de către intimata (09.01.2023) pârâta a utilizat denumirea evocată cu vinovăție sub forma intenției și și nu a culpei, considerând, față de cele reținute de instanța de apel, precum că pârâta răspunde și pentru activitatea de contrafacere desfășurată cu vinovăție sub forma culpei, că daunele interese sunt datorate începând cu 3 ani anteriori introducerii acțiunii, respectiv data de 01.07.2018 până la data de 28.08.2024, ținând cont că la această ultimă dată pe motorul de căutare F., sintagma "A." trimite către (și/sau asociază denumirea cu) pârâta, potrivit Anexei 1 atașate recursului.

A menționat că raportat la valoarea de piață a sumei ce ar putea fi obținută lunar în schimbul închirierii mărcii, respectiv a acordării intimatei autorizația de a utiliza marca stabilite la suma de suma de 8.600 RON/lună prin raportului de evaluare a prejudiciului, probă care nu a fost înlăturată de către instanța de judecată, pârâta nu poate contesta valoarea stabilită de un evaluator autorizat, cu atât mai mult cu cât a arătat celor două instanțe că în măsura în care se consideră utilă efectuarea unei noi expertize, nu ne opune administrării unei astfel de probe și nici intimata nu a cerut în contraprobă efectuarea unei noi evaluări.

A precizat că își menține solicitarea de a se efectua o expertiză judiciară în măsura în care se consideră a fi utilă, având ca obiectiv cuantificarea prejudiciului.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., în principal, să fie trimisă cauza spre rejudecare, instanței de fond, întrucât a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului sau, după caz, instanței de apel; în subsidiar, a solicitat să fie reținută cauza în rejudecare, să fie modificată hotărârea recurată, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 309.600 RON cu titlu de prejudiciu material reprezentat de beneficiul nerealizat constând în suma ce ar fi putut fi obținută lunar în schimbul închirierii activului - marca "A." - de 8.600 RON/lună, pentru perioada 01.07.2018-30.06.2021 și în continuare până la încetarea definitivă și în totalitate a utilizării de către pârâta, a oricăror semne similare sau identice cu marca recurentei, cu obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 23 decembrie 2024, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă-reclamantă G. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocată de către partea adversă, a arătat că motivarea instanței de apel nu conține niciun element de contradicție în raționamentul pe care s-a bazat decizia recurată, precizând, totodată, că utilizarea neautorizată a unei mărci, pe care a recunoscut-o și remediat-o imediat ce i-a fost adusă la cunoștință, nu atrage automat și necondiționat acordarea de daune interese, cum eronat a susținut partea adversă.

Or, Directiva 2004/48/CE și O.U.G. nr. 100/2005 instituie principiul reparării prejudiciului real și cuantificarea daunelor interese printr-o justă proporționalitate cu acest prejudiciu, însă în speță nu există un prejudiciu efectiv și real care să fi fost suferit de recurentă, iar din perspectiva aplicării dispozițiilor legale, recurenta nu a respectat regula instituită de art. 13 din Directivă, respectiv de art. 14 din Ordonanță, pretinzând remediul subsidiar cu prioritate față de remediul primar.

Pe cale de consecință, a solicitat respingerea motivului de recurs bazat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca neîntemeiat.

De asemenea, a solicitat respingerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în principal ca inadmisibil și, în subsidiar, ca neîntemeiat.

A precizat că recurenta a invocat la nivel formal greșita aplicare a legii de către instanța de apel din moment ce existența sau inexistența prejudiciului presupune o apreciere a probatoriului, adică în ce măsură dovezile administrate de părți confirmă sau nu o pierdere economică care să fi afectat patrimoniul titularului de marcă, chestiune incompatibilă cu regulile de judecare a recursului.

Pe fond, a susținut că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente, întrucât textul de lege stipulează într-o manieră explicită subsidiaritatea criteriilor de la lit. b) a alin. (2) de la art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, față de criteriile de la lit. a).

În opinia intimatei, pretențiile părții adverse sunt neîntemeiate întrucât aceasta nu a suferit niciun prejudiciu ca urmare a conduitei sale, din contră, a beneficiat de investițiile intimatei în promovarea mărcii A. pentru care avea reprezentarea că îi aparține.

Raportat la circumstanțele prezentate în întâmpinările de la fond și apel este evident că lipsește temeiul de fapt pentru acceptarea cererii de plată a sumei forfetare de 8.600 RON/lună pentru perioada ulterioară datei de 30.06.2021, atât timp cât nu s-a demonstrat și nici nu au existat, în concret, fapte de utilizare a mărcii reclamantei de către societatea intimată.

Cu privire la perioada anterioară cererii de chemare în judecată, consideră că trebuie ținut cont de dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, pe care recurenta și-a întemeiat pretențiile, sens în care răspunderea intimatei poate fi angajată dacă (i) a existat intenția de utilizare ilicită a mărcii și (ii) dacă suma forfetară solicitată ca daune-înterese corespunde în mod real valorii redevenței care ar fi fost plătită apelantei de un terț independent.

Or, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită. Lipsa intenției este evidențiată atât de conformarea voluntară a intimatei la solicitarea părții adverse de a înceta utilizarea sintagmei "A.", dar și de demersurile întreprinse de intimată pentru înregistrarea mărcii proprii având ca element central sintagma "A.", alături de investițiile consistente în promovarea unei mărci "A.".

Dacă ar fi avut o conduită ilicită în mod conștient și deliberat, nu ar fi inițiat înregistrarea unei mărci apropiate conceptual de marca recurentei, ci ar fi căutat să nu aibă niciun demers oficial și public, care să atragă atenția deținătorului mărcii.

Contrar conduitei pe care o urmează o persoană care încalcă cu intenție drepturile de proprietate intelectuală ale unui terț, intimata a investit sume importante de bani pentru construirea unei asocieri în rândul consumatorilor între societatea intimată și elementul verbal "A.". De asemenea, a apelat la instituția care în mod oficial organizează evidența drepturilor de proprietate intelectuală în scopul acordării unui drept de marcă asupra sintagmei "A. Premiul pentru Seniori".

Or, toate aceste demersuri denotă că a avut reprezentarea faptului că aproprierea sintagmei "A." ca parte a mărcii intimatei nu aduce atingere niciunui alt drept prioritar de proprietate intelectuală, sens în care nu a săvârșit niciun act ilicit. Reprezentarea pe care societatea intimată a avut-o în mod autentic a fost întărită de faptul că pe parcursul mai multor ani în care s-a prezentat public sub elementul distinctiv "A." și și-a consolidat asocierea cu acesta, nu a primit nicio obiecțiune din partea apelantei.

Pe cale de consecință, chiar dacă împotriva sa se poate reține o vinovăție, forma vinovăției este culpa, nu intenția, ceea ce înlătură aplicabilitatea prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Nici cea de-a doua condiție pentru angajarea răspunderii materiale a inimatei nu este îndeplinită, mai exact nu există nicio corelație reală între suma forfetară pretinsă de recurentă și valoarea unei posibile redevențe plătibilă acesteia din urmă.

Dacă marca "A." ar fi ajuns la valoarea pretinsă de reclamantă, atunci această stare de fapt s-ar fi datorat eforturilor intimatei de promovare și oferirii unor servicii de înaltă calitate sub marca "A.", nicidecum demersurilor părții adverse.

Intimata susține că valoarea mărcii nu poate fi cea indicată de recurentă, deoarece i-a fost construită o notorietate a acesteia în rândul consumatorilor și nu a existat un avantaj comercial din utilizarea mărcii "A." pentru care un terț să fie dispus să achite o redevență.

Simpla menținere a mărcii "A." în registrele de publicitate a drepturilor de proprietate intelectuală nu conferă valoare financiară respectivei mărci. Or, în speță, marca recurentei a fost utilizată mai mult decât ocazional și indirect, sens în care nu se poate argumenta în niciun fel o valoare pentru redevență pe care un alt agent economic de pe piața îngrijirii bătrânilor ar fi dispus să o achite recurentei în schimbul permisiunii de a utiliza marca.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenta-reclamantă-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursurile nu au parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 05 iulie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 29 ianuarie 2025, s-a fixat termen la 25 martie 2024, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta A. S.R.L. a invocat motivarea contradictorie a hotărârii atacate, din perspectiva modului în care instanța de apel a analizat și a stabilit vinovăției pârâtei, fără a proceda la sancționarea conduitei acesteia, indicând, în concret, considerentul în cadrul căruia s-a consemnat că, "chiar dacă va reține aplicabilitatea de principiu, în cauză, a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, admiterea cererii de obligare a pârâtei intimate la plata daunelor interese nu putea fi admisă". În concret, recurenta consideră că, atât timp cât instanța de apel a reținut aplicabilitatea dispozițiilor legale anterior menționate, se impunea admiterea cererii de despăgubire, iar nu respingerea ei, aceasta fiind singura soluție logică ce decurge din faptul reținerii vinovăției.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul pretențiilor deduse judecății și la apărările formulate în cauză, precum și la limitele în care a fost învestită prin motivele de apel, instanța devolutivă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, în concordanță cu dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, nefiind evidențiate motive contradictorii.

În esență, având de răspuns criticii care viza greșita respingere de către instanța de fond a solicitării de reparare a prejudiciului material, Curtea a verificat modul în care instanța de fond a interpretat și a aplicat dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, invocate drept cauză juridică a cererii deduse judecății, .

Stabilind, cu precădere, pe baza metodelor de interpretare conforme dreptului european, înțelesul și întinderea noțiunii de intenție folosită de legiuitor în cuprinsul acestor dispoziții legale, în sensul că aceasta cuprinde și acele situații în care partea, deși nu a acționat cu intenție (în sensul reglementat în dreptul român), trebuia și putea să prevadă rezultatul faptei sale, Curtea de apel a constatat că sunt corecte susținerile reclamantei potrivi cărora pârâta, având calitatea de profesionist, răspunde și în ipoteza unei încălcări din culpă a obligațiilor sale, iar nu doar dacă ar fi acționat cu intenmție, astfel că, în sens contrar celor reținute de instanța de fond, a constatat că, în principiu, dispozițiile art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 sunt aplicabile în cauză.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că cererea de obligare a pârâtei intimate la plata daunelor interese nu poate fi admisă nici în aceste circumstanțe întrucât reclamanta nu a invocat prejudiciul real și efectiv, cuantificat prin raportare la criteriile prevăzute la lit. a), ci a solicitat suma forfetară, estimată ca beneficiu nerealizat, prin raportare la situația ipotetică a "închirierii mărcii", raportat la dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. b), care reprezintă un criteriu subsidiar de stabilire a despăgubirilor și care se aplică doar în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate.

Or, reclamanta nu poate să își întemeieze solicitarea privind repararea prejudiciului material exclusiv pe criteriile de evaluare prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. b), fără să fi afirmat și susținut prejudiciul real, efectiv, raportat la criteriile expres dar nelimitativ prevăzute de lit. a) - pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

Fără a demonstra, în primă etapă, existența unui prejudiciu real, dar dificil de stabilit, reclamanta nu poate solicita în mod direct daunele interese cuantificate prin sistemul forfetar, întrucât se opune tocmai subsidiaritatea criteriilor prevăzute de lit. b) în raport de cele cuprinse la lit. a).

Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o amplă analiză cu privire modalitatea de interpretare și aplicare a textului art. 14 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 100/2005, raționamentul care a condus la concluzia potrivit căreia cererea de despăgubire nu poate fi admisă fiind expus în mod logic, în termeni clari, ce demonstrează justețea soluției adoptate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, recurenta își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de modalitatea în care instanța de apel a interpretata și aplicat normele de drept material, or aceste chestiuni nu pot fi subsumate motivului de casare reglementat prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., ci, cel mult, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, în continuare, în cuprinsul recursului.

Considerentele în legătură cu care partea susține că ar fi contradictorii nu reprezintă decât o redare trunchiată a raționamentului pe care instanța de apel l-a expus pentru a infirma concluzia primei instanțe cu privire inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, și a demonstra, în același timp, de ce, chiar și în condițiile în care se reține incidența acestor norme legale, raportat la forma de vinovăție cu care a acționat pârâta, totuși, aceasta nu poate fi obligată la plata despăgubirilor în forma solicitată prin acțiune. Or, faptul că recurenta pare să nu înțeleagă logica acestui raționament, opunând argumentelor instanței de apel propriile sale aprecieri cu privire la chestiunile în discuție exclude incidența cazului de recurs expres invocat, susținerea referitoare la existența considerentelor contradictorii fiind pur formală.

De altfel, însăși concluzia finală și solicitarea pe care o expune în încheierea susținerilor ce au fundamentat acest motiv de recurs, în sensul restabilirii legalității și pronunțării unei soluții în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, relevă faptul că, în esență recurenta pretinde greșita interpretare și aplicare a legii, aspect ce urmează a fi verificat în cadrul analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în cuprinsul recursului.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate de reclamantă motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, prin criticile formulate, recurenta a susținut interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în sensul că instanța de apel a reținut subsidiaritatea criteriilor prevăzute la lit. b) în raport cu cele cuprinse la lit. a) ale acestui articol, deși partea vătămată are la dispoziție alegerea unor asemenea căi de reparare a prejudiciului, sub rezerva ca reparația să fie rezonabilă și echitabilă și să nu depășească limitele prejudiciului suferit.

Or, prevalându-se de criteriul de reparare a prejudiciului prevăzut la lit. b) a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în lipsa unor posibilității concrete de a-l calcula, partea vătămată are la îndemână solicitarea unui prejudiciu estimat, la un nivel mediu, stabilit printr-o dispoziție legală, în valoare de cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Înalta Curte reține că acțiunea promovată de reclamantă reprezintă un caz particular de acțiune în răspundere civilă delictuală, având ca scop încetarea încălcării dreptului la marcă și repararea pagubei produse titularului mărcii prin fapta ilicită constând în atingerea adusă dreptului exclusiv al mărcii, iar în speța de față partea a solicitat repararea prejudiciului prin despăgubirea sa pentru paguba produsă, luând ca reper suma forfetară, estimată ca beneficiu nerealizat, prin raportare la situația ipotetică a "închirierii mărcii", criteriu consacrat exemplificativ de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 și care, în opinia reclamantei, putea fi valorificat în cauză, ținând cont de obiectul cererii de chemare în judecată.

O.U.G. nr. 100/2005 a fost adoptată în scopul transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, având ca obiect de reglementare măsurile, procedurile și repararea daunelor în scopul asigurării respectării drepturilor de proprietate industrială, inclusiv a drepturilor asupra unei mărci. Ca atare, acest act normativ este aplicabil, ca lege specială față de dreptul comun, reprezentat de principiile generale ale răspunderii civile delictuale, atunci când se solicită daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care titularul dreptului la marcă l-a suferit ca urmare a încălcării săvârșite, reparație expres prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Astfel, stabilind modalitățile concrete de evaluare a prejudiciului produs prin actele de contrafacere, legiuitorul a arătat, în art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005:

"(2) La stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare:

a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau

b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză."

Fără îndoială, art. 14 alin. (2) din O.U.G nr. 100/2005 relevă îndreptățirea titularului dreptului încălcat la repararea integrală a prejudiciului suferit, astfel încât nu poate fi exclusă opțiunea acestuia pentru un mod de calcul ce permite atingerea acestui scop.

Cu toate acestea, deși nu se poate impune titularului dreptului obligația de a calcula prejudiciul suferit pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), nu se poate ignora nici faptul că modul de calcul forfetar prevăzut la lit. b) este admis, ca alternativă, doar "atunci când este cazul".

Respectiva sintagmă este explicată în preambulul Directivei nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005. Întrucât art. 14 din ordonanță coincide în conținut cu art. 13 din directivă, este relevant preambulul directivei, care explicitează scopul și obiectul reglementării, pentru a determina intenția legiuitorului român la edictarea actului normativ de transpunere, în condițiile în care legiuitorul a păstrat ad litteram textul corespondent al directivei.

Potrivit considerentului (26) al directivei menționate, expresia "atunci când este cazul" se aplică "de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate".

Incidența art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 se poate reține numai în cazul în care criteriile de la lit. a) nu pot fi aplicate, interpretare care coincide cu cele arătate de legiuitorul european în același considerent 26, potrivit căruia "valoarea daunelor interese ar putea fi calculată și ea, de exemplu, în cazul în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate, plecând de la elemente cum ar fi redevențele sau sumele care ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv."

Ca atare, în mod explicit se arată că acest criteriu este aplicabil doar în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate.

Chiar dacă prejudiciul în sine există prin încălcarea dreptului la marcă, iar reparația acordată de prima instanță și menținută de curtea de apel este însăși obligarea pârâtei de a înceta încălcarea, prin interzicerea utilizării de către aceasta a oricăror semne identice sau similare cu marca A., totuși reclamanta nu a dovedit și un prejudiciu efectiv ca o consecință economică a contrafacerii menit a conduce la obligarea pârâtei la plata de daune interese izvorâte din încălcarea dreptului la marcă.

Esența răspunderii civile delictuale constă în existența unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiții obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligația de reparare ce se naște în sarcina persoanei responsabile.

Prejudiciul este sigur atunci când existența sa se poate constata cu certitudine și atunci când acesta se poate evalua.

Trimiterea recurentei la art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 nu este suficientă pentru a pretinde daune interese în forma reclamată, aceste prevederi legale referindu-se la modalitatea concretă de cuantificare a prejudiciului, adică a întinderii sale, dar nu scutește de dovadă partea cu privire la afirmarea și susținerea unui prejudiciu real, efectiv, prin raportare la criteriile obiective, dar nelimitativ, prevăzute la lit. a) a aceluiași articol - pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

De altfel, în art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 se face vorbire de "daune interese corespunzătoare prejudiciului pe care aceasta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării suferite", fiind, deci, necesară dovedirea prejudiciului ce s-ar fi produs ca și consecință a dreptului la marcă și nicidecum de o prezumție a existenței acestuia, cum în mod eronat pretinde recurenta, în reiterarea criticii cu același conținut dedusă judecății apelului.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că în lipsa demonstrării, într-o primă etapă, a unui prejudiciu real, dar dificil de stabilit, reclamanta nu poate solicita în mod direct daune-interese prin sistemul forfetar, întrucât se opune tocmai caracterul subsidiar al criteriilor prevăzute la lit. b) în raport cu cele cuprinse la lit. a) ale art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Nu în ultimul rând, aceeași instanță a avut în vedere, în mod judicios, că o revenire a pârâtei la denumirea anterioară ar fi contrară soluției primei instanțe, aceea de interzicere a utilizării oricăror semne identice sau similare cu marca A., neapelată, și implicit a interdicției de utilizare a mărcii în cuprinsul denumirii sale profesionale, considerente ce invalidează susținerea recurentei potrivit căreia lipsa unei sancțiuni pentru neîndeplinirea obligației de a mai utiliza fără drept marca protejată duce la rămânerea fără efect a sentinței pronunțate, dar și a voinței legiuitorului.

Este adevărat că instanța are obligația de a verifica dacă cel ce reclamă încălcarea dreptului de proprietate intelectuală a suferit un prejudiciu real ca o consecință a unei fapte (a celui reclamat) ce contravine reglementărilor speciale în materia drepturilor asupra mărcii, însă tot atât de adevărat este faptul că acesta nu este scutit de sarcina de a argumenta în mod corespunzător diferitele componente ale pagubei suferite prin încălcarea dreptului în sensul indicării elementelor concrete apte a o contura. Pe de altă parte, aplicarea unor dispoziții legale prevăzute de Ordonanță, în cazul unei invocări incorecte a acestora, cum este cazul speței de față, ar contraveni tocmai scopului acesteia de a uniformiza modalitatea de reparare a prejudicului în concordanță cu reglementările Directivei. O interpretare contrară ar putea intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau alte principii generale ale dreptului Uniunii, în cazul instituirii unei astfel de practici, putând genera inechități incompatibile cu sistemul articulat de protecție a titularilor de mărci pus în practică la nivelul Uniunii Europene, aspect în mod corect sesizat de către instanța de apel.

Nu își găsește suport juridic nici susținerea recurentei relativă la obligația instanței de a dispune repararea prejudicului suferit, la cererea părții vătămate, cu titlu de alternativă și nu în subsidiar, în aprecierea eronată a alin. (2) a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, din moment ce a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor alin. (1) ale aceluiași articol.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, "La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite".

Înalta Curte observă că legiuitorul în alin. (1) al acestui articol face referire la calificarea atitudinii subiective a contrafăcătorului în desfășurarea activității de contrafacere ("cu intenție"), dar și la condiția daunelor-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite, pe care titularul dreptului încălcat le poate pretinde, în timp ce alin. (2) atât în varianta de la lit. a), cât și cea de la lit. b), indică instanței de judecată criteriile pe care trebuie să le ia în considerare la stabilirea daunelor interese, însă ordinea instituită prin inserarea conjucției disjunctive "sau" impune titularului dreptului să se raporteze la anumite criterii ce permit determinarea efectivă a prejudiciului produs, în prima ipoteză, pe când în cea de-a doua ipoteză o atare evaluare potrivită și necesară este posibilă doar în situația în care prejudiciul afirmat și dovedit este dificil de cuantificat.

Or, instanța de apel, stabilind coordonatele de interpretare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, în concordanță cu norma înscrisă în art. 13 din Directiva 2004/48/CE, ținând cont de faptul că instanțele sunt obligate să asigure o interpretare conformă a dreptului european, dar și să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a Directivei și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta, potrivit celor statuate de jurisprudența curții europene, validând susținerea apelantei-reclamante, a reținut că pârâta, în calitate de profesionist, răspunde și în ipoteza unei încălcări din culpă a obligațiilor sale și nu doar în cazul existenței intenției ca formă a vinovăției, privită într-un sens larg decât noțiunea la care se referă legiuitorul român, care să cuprindă și acele situații în care partea, deși nu a acționat cu intenție, trebuia și putea să prevadă rezultatul faptei sale.

Totodată, a avut în vedere că argumentele reclamantei expuse în cadrul cererii introductive cu referire la valoarea prejudiciului evocat, reiterate în apel, circumscrisă unei sume forfetare, estimată ca beneficiul nerealizat, bazată pe o situație ipotetică ("încheierea mărcii"), deduc judecății ipoteza oferită de alin. (2) lit. b) a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, cu ignorarea faptului că reperul utilizat drept criteriu pentru cuantificarea prejudiciului este cel prevăzut la lit. a) a aceluiași articol și absența unor elemente concrete care să susțină un atare prejudiciu, aspecte care au fost analizate în cele ce preced astfel că o reluare a acestora ar fi superflu.

Cu privire la jurisprudența națională, invocată de recurentă, Înalta Curte notează că, în pofida unei uzanțe extinse de justificare a opiniilor juridice pe baza unor hotărâri judecătorești (hotărâri care sunt menționate uneori ca argumente în motivarea altor hotărâri judecătorești) în sistemul românesc de drept hotărârile judecătorești nu au calitatea de izvor de drept, neavând caracter general obligatoriu.

Astfel, fiecare hotărâre judecătorească privită în mod singular exprimă un raționament juridic strict individualizat în raport cu o situație de fapt determinată și cu argumentele părților litigante, care nu coincide în totalitate cu argumentele ce pot fi invocate în alte cauze cu elemente de similaritate. De aici rezultă și relativitatea raționamentului juridic expus prin hotărâri judecătorești, care nu exprimă o judecată general valabilă, ci una determinată de împrejurările concrete ale fiecărei spețe soluționate și de apărările formulate, ceea ce implică inaptitudinea unui astfel de raționament de a fi invocat și în alte spețe.

Or, ținând cont de dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept, prin evocarea jurisprudenței naționale, recurenta tinde, în realitate, la reevaluarea situației de fapt dând valoare probatorie unor hotărâri judecătorești considerate ca fiind concludente din perspectiva unor situații similare cu cea în care se află recurenta, ceea ce excedează, însă, controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs, așa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 483 alin. (3) coroborat cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la critica recurentei relativă la omisiunea primei instanțe de a analiza dispozițiile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, confirmată și de către instanța de apel, fapt ce ar fi impus trimiterea cauzei spre rejudecare și nu menținerea soluției de respingere a cererii de acordare a daunelor-interese, potrivit considerentelor ce au înlocuit motivarea primei instanțe, Înalta Curte observă că partea nu a indicat în concret care ar fi acele reguli de procedură pe care instanța de apel le-ar fi încălcat prin conduita sa atunci când nu a dispus o astfel de măsură prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul poate fi promovat numai pentru aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, nelegalitate care să fie în mod expres indicată și argumentată de partea recurentă. Opinia unei părți care invocă nelegalitatea hotărârii judecătorești trebuie să fie sprijinită pe indicarea în mod expres a normei de procedură pretins a fi încălcată, pentru ca instanța învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac să poată cerceta pretinsul caracter de nelegalitate invocat.

În absența unei atare premise de analiză, Înalta Curte nu poate reține vreun aspect de nelegalitate a deciziei atacate în sensul celor afirmate de recurentă, critica cu acest conținut urmând a fi înlăturată.

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte constată că modalitatea în care instanța devolutivă a procedat este corectă, câtă vreme, menținânnd soluția de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor, a substituit considerentelor avute în vedere de judecătorul fondului cu propriile sale considerente care reflectă un raționament juridic clar și concis, menit să demonstreze justețea soluției adoptate.

Ținând cont că raționamentul judiciar expus până în acest punct de către instanța supremă prefigurează caracterul nefondat al recursului și că solicitarea de menținere a cauzei în rejudecare, după casarea hotărârii atacate, a fost formulată în subsidiar, devine inutilă din această perspectivă analiza argumentele inserate la punctul D din memoriul de recurs, în susținerea capătului de cerere privind acordarea de daune-interese prin raportare la art. 14 alin. (1) și (2) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 100/2005, prin care recur