ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 762/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii deduse judecății

Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., a solicitat instanței următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 36 alin. (1) și (2) și art. 90 din Legea nr. 84/1998, art. 1357 C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 6585/26.04.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a anulat cererea îndreptată împotriva pârâtei A. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; a respins excepția lipsei calității procesuale a pârâților O., Q., R. și S., ca neîntemeiată; a respins cererea, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata către pârâtul G. a sumei de 35.335,86 RON reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 174/14.02.2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei A. împotriva încheierilor de ședință din 26 octombrie 2021 și 12 aprilie 2022; a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 658/26.04.2023, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamanta să achite pârâtului G. suma de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a păstrat restul dispozițiilor sentinței civile apelate; a obligat apelanta să achite intimatului G. suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

În dezvoltarea motivelor de recurs, redând parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, sub aspectul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că în fața primei instanțe, a solicitat administrarea probei cu interogatoriile pârâților persoane fizice, arătând că teza probatorie constă în dovedirea faptelor personale ale acestora, respectiv fapte ilicite de încălcare a mărcii protejate.

Astfel, în cadrul ședinței de judecată din 07 decembrie 2021, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 255 C. proc. civ., instanța de fond a încuviințat proba cu interogatoriile tuturor pârâților persoane fizice chemați în judecată, dispunând totodată ca administrarea acestei probe să se realizeze etapizat.

A precizat că în cadrul ședinței de judecată din 08 februarie 2022 au fost luate interogatoriile pârâților Q., R., S. și O., iar în cadrul ședinței de dezbateri pe fondul cauzei din 12 aprilie 2022, s-au administrat interogatoriile pârâților C., K., G. și B., însă nu prin adresarea întrebărilor propuse de către recurentă, ci a unor întrebări formulate de către instanța din oficiu.

Tot în cadrul ședinței de judecată din 12 aprilie 2022, instanța de fond a pus în discuția părților necesitatea revenirii asupra probei cu interogatoriu și, în pofida faptului că reclamanta a solicitat, în mod expres, să fie menținută ordinea administrării probei astfel cum a fost încuviințată, prima instanță a renunțat la administrarea celorlalte 10 interogatorii propuse de reclamantă, fără a motiva în vreun fel această măsură.

În cuprinsul apelului formulat, a învederat instanței de apel că, renunțând la proba încuviințată și trecând peste necesitatea clarificării faptelor personale ale tuturor intimaților-pârâti, prima instanță a încălcat dreptul la apărare al reclamantei, drept procedural prevăzut de dispozițiile art. 13 C. proc. civ.

A arătat că posibilitatea revenirii asupra probei, prevăzută de dispozițiile art. 259 C. proc. civ., devine incidentă doar în ipoteza în care, după administrarea unor probe, s-ar aprecia că au fost lămurite toate împrejurările cauzei și, astfel, s-ar reține inutilitatea administrării celorlalte probe încuviințate, dar neadministrate până la acel moment procesual.

Dat fiind specificul probei cu interogatoriu prin care se urmărește dovedirea unor fapte personale ale celor ce urmează să răspundă întrebărilor propuse de partea interesată, prin apelul formulat, reclamanta a arătat nu a existat nicio rațiune pentru care prima instanță să poată reține că această probă ar fi devenit redundantă în procesul de probațiune.

Prin motivele de apel a contestat și modul nelegal în care a fost administrată proba cu interogatoriu, solicitând în ședința din 14 februarie 2024 admiterea probei cu interogatoriul pârâților la care prima instanță a renunțat, însă instanța de apel a apreciat proba cu interogatoriu ca nefiind utilă soluționării cauzei, prin raportare la ansamblul probator administrat în speță, dat fiind faptul că interogatoriul privește fapte personale de natură a conduce la dezlegarea pricinii, iar înscrisurile sunt suficiente pentru dezlegarea cauzei, făcând trimitere în acest sens și la considerentele deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a considerat că raționamentul instanței de apel este greșit din moment ce neagă însăși rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat și mărturisirea judiciară între probele prin care cel ce face o susținere in cursul procesului și-o poate dovedi, socotind proba cu interogatoriu ca nefiind aptă să ducă la dezlegarea pricinii, instanța de apel a exclus dintre probele ce puteau fi administrate pentru dovedirea pretențiilor sale mărturisirea judiciară pentru simplul motiv că pozițiile procesuale ale pârâților sunt clare.

Or, în atare condiții, raționamentul instanței de apel nu are niciun fundament juridic și este de natură să excludă în mod nepermis din categoria probelor ce pot fi administrate în cursul procesului proba constând în mărturisirea judiciară de fiecare dată când pârâtul ar formula o întâmpinare, aspect ce nu își găsește temei în legea procesual civilă și care duce la încălcarea dreptului la apărare al părții, înțeles ca drept garantat constituțional de a propune și de a administra probe, în raport de prevederile art. 249 - 365 C. proc. civ.

Redând conținutul art. 13 alin. (1) și (3) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în virtutea rolului activ, avea obligația de a administra toate probele prevăzute de lege și de a lua toate măsurile legale, în calea de atac devolutivă a apelului, pentru a stabili în mod corect și complet situația de fapt și, totodată, avea obligația de a respecta dreptul său la apărare în condițiile în care probele propuse de către aceasta au fost solicitate tocmai pentru a lămuri anumite aspecte absolut esențiale, de natură a conduce la dezlegarea pricinii, proba cu interogatoriul pârâților ar fi trebuit administrată în totalitate, astfel cum fusese încuviințată inițial.

Procedând în această manieră, instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ și nu a condus desfășurarea procesului în vederea lămuririi situației de fapt și a aflării adevărului, fiind încălcat dreptul la apărare al recurentei, precum și rolul activ al instanței. Rolul activ al instanței reprezintă o garanție a dreptului la apărare, părțile din proces având dreptul de a-și proba afirmațiile, prin mijloacele de probă permise de lege.

În același sens al neexercitarii rolului activ și al lipsei oricărei stăruințe a instanței de apel în lămurirea aspectelor de fapt și de drept ale cauzei este și măsura dispusă de instanța de apel la termenul din 14 februarie 2024, când a respins cererea de amânare a cauzei pentru ca Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București să comunice stadiul soluționării dosarului de urmărire penală nr. 5564/P/2020, deși nu primise la dosar relațiile solicitate de la această instituție.

În evaluarea modului în care instanța de apel și-a încălcat rolul activ este faptul că relațiile privind dosarul de urmărire penală fuseseră socotite nu doar utile, ci chiar necesare soluționării cauzei, în raport de influența procesului penal asupra celui civil, de vreme ce prin încheierea de ședință din 06 decembrie 2023, aceeași instanță nu doar că a socotit că trebuie să primească lămuriri și înscrisuri privind stadiul soluționării dosarului de urmărire penală nr. 5564/P/2020, ci a emis adresă în atenția Prim-Procurorului, cu avertisment de amendă.

Din moment ce nu a dispus amânarea cauzei și, eventual, aplicarea sancțiunii amenzii judiciare Prim-Procurorului pentru netransmiterea informațiilor solicitate anterior, instanța de apel a înțeles să achieseze tacit la poziția procesuală a pârâților în contra măsurilor dispuse la două termene de judecată anterioare, alegând astfel să nu lămurească situația de fapt, deși avea de soluționat o cale de atac devolutivă.

Împrejurarea că, doar în mod formal, instanța de apel a identificat o presupusă lipsa de "diligență‟ a recurentei în ceea ce privește stadiul soluționării dosarului de urmărire penală nr. 5564/P/2020 nu poate reprezenta un argument corect procedural și substanțial, de vreme ce, pe o parte, faza urmăririi penale are caracter nepublic, posibilitatea părților de a afla relații fiind cu totul limitată, iar pe de altă parte, chiar instanța socotise anterior la două termene de judecată că aceste relații sunt necesare.

Prin urmare, soluționând cauza în această manieră, instanța de apel nu a respectat prevederile art. 13 și art. 22 C. proc. civ. în condițiile în care aceasta nu a ținut cont de probele relevante în contextul desfășurării prezentei cauze.

Totodată, în măsura în care instanța de apel ar fi considerat că probele aflate la dosarul cauzei, inclusiv relațiile solicitate Parchetului de pe langa Judecătoria Sectorului 2 București, nu ar fi de natură să lămurească situația de fapt ce a privit dovedirea faptei ilicite și folosirea fără drept a mărcii al cărei titular este recurenta, aceasta putea dispune completarea acestora, în temeiul art. 22 C. proc. civ., măsură care nu a fost dispusă în cauză.

În fața primei instanțe a mai solicitat și administrarea probei cu martori, iar la termenul de judecată din 07 decembrie 2021, instanța a decăzut reclamanta din dreptul de a propune proba testimonială, invocând în acest sens dispozițiile art. 254 alin. (1) C. proc. civ., aceeași măsură fiind dispusă de către instanța de apel la termenul din 14 februarie 2024 pe motiv că prin cererea de apel nu au fost indicați martorii propuși, deși proba testimonială a fost cerută în termen și, prin urmare, sancțiunea decăderii pentru nesolicitarea probei nu poate fi extinsă la neindicarea numelui martorilor, acesta putând fi indicat și ulterior.

Or, măsurile dispuse de ambele instanțe privind respingerea probei testimoniale au fost pronunțate cu încălcarea normelor de procedură aplicabile, împrejurare în raport de care rezultă că sunt lovite de nulitate, atât încheierea de dezbateri din apel, prin care a fost decăzută din administrarea în apel a probei testimoniale, cât și decizia recurată prin care nu a fost desființată încheierea primei instanțe din 07 decembrie 2021.

Prin decizia recurată a fost respins în mod greșit apelul împotriva încheierii de ședință din 07 decembrie 2021 în condițiile în care judecătorul fondului nu a uzat în procedura prealabilă de posibilitatea regularizării cererii de chemare în judecată, potrivit art. 200 alin. (3) C. proc. civ., sens în care decăderea recurentei din dreptul de a propune proba testimonială de către instanța de fond și menținerea acestei soluții de către instanța de apel trebuie interpretată ca fiind o cercetare formală a fondului cauzei.

Or, dezvoltând același raționament, ambele instanțe au dat dovadă de un formalism excesiv și de lipsă de preocupare pentru aflarea adevărului în cauză potrivit art. 22 C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la administrarea probatoriului prin decizia recurată, susținând că, deși, prin cererea introductivă de instanță și cererea de apel a propus proba testimonială, instanța de apel, interpretând într-o manieră greșită dispozițiile art. 470 alin. (3) si (4) C. proc. civ. cu referire la art. 194 lit. e) C. proc. civ., cât și prima instanță, în interpretarea dispozițiilor art. 254 alin. (1) C. proc. civ., au aplicat sancțiunea decăderii recurentei din proba testimonială, întrucât nu a indicat numele, prenumele și domiciliul martorilor, însă conform dispozițiilor art. 200 alin. (3) C. proc. civ. avea obligația, în procedura verificării si regularizării cererii, să determine dacă aceasta nu îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194 și art. 197 C. proc. civ. și să comunice în scris, lipsurile către reclamantă, cu obligația acesteia de a le completa in cel mult 10 zile, sub sancțiunea anulării cererii.

Astfel, neindicarea numelui și adresei martorilor, omisiune ce nu poate constitui motiv legal pentru aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a administra proba testimonială, nu îi putea fi imputată ulterior în contextul în care instanța de fond nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 200 alin. (3) C. proc. civ.

În plus, nu numai că instanța de apel nu a sancționat, prin decizia recurată, greșita aplicare de către prima instanța a dispozițiilor legale referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată și a celor referitoare la administrarea probei testimoniale, dar, mai mult, a făcut ea însăși aceeași greșeală în aplicarea nelegală a sancțiunii decăderii din proba testimonială, pronunțând astfel o măsură nelegală prin încheierea de dezbateri din 14 februarie 2024.

Astfel, instanța de apel nu a ținut seama de faptul că sancțiunea decăderii putea fi aplicată doar în ipoteza in care partea nu ar fi solicitat proba testimonială, neregularitate aptă să conducă la nulitatea cererii de probatorii prin neindicarea probei, iar nu neindicarea numelui persoanei chemate să testeze. Extinderea ipotezei din norma legală dincolo de conținutul acesteia, în condițiile în care partea a solicitat proba și a indicat teza probatorie reprezintă rezultatul unei greșite aplicări a acesteia în contradicție cu sensul avut în vedere de legiuitor prin reglementarea inclusă în art. 194 lit. e) și, respectiv, art. 254 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică de nelegalitate a deciziei recurate o reprezintă interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 39, art. 43 și art. 102 din Legea nr. 84/1998 raportate la prevederile art. 1357 C. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a arătat că cererea de apel a vizat soluția nelegală de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, întrucât, pe de o parte, s-a bazat pe o serie de considerente greșite și constatări de fapt ce o prejudiciază, iar, pe de altă parte, că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile în materia proprietății intelectuale.

Cu privire la susținerile potrivit cărora prima instanță și-a depășit în mod nepermis limitele învestirii sale, instanța de apel a apreciat că prima instanță a respectat principiul disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. din moment ce s-a pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

A mai arătat că instanța de apel a apreciat că prima instanță a analizat obiectul pricinii în conformitate cu dispozițiile legale incidente, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ., și că a reținut că nu s-a dovedit că pârâții ar folosi semnul înregistrat ca marcă în desfășurarea vreunei activități comerciale și în legătură cu produsele și serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ci doar în scopul de a-și promova idealurile și apartenența la curentul masonic, apreciind că acesta reprezintă un scop civil, iar nu comercial.

Or, ținând cont de scopul formulării acțiunii judiciare, anume acela de a stopa încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală pe care le deține asupra mărcii și a denumirii protejate, recurenta-reclamantă a arătat că demersul judiciar inițiat nu a pus în discuție rezolvarea unei dispute între membrii Asociației sau ai Ordinului, ci, dimpotrivă, a solicitat pronunțarea unei hotărâri, prin care sa fie sistată încălcarea abuzivă a drepturilor sale de proprietate intelectuală asupra unei mărci înregistrate ce beneficiază de protecție, săvârșită de către intimații-pârâți persoane fizice, context în care sunt străine de prezenta pricina, considerentele deciziei recurate, în care a fost preluată, în mod greșit, teza expusă de intimații-pârâți, conform căreia acest litigiu s-ar purta între recurentă și "membrii nemulțumiți de pretinsele abuzuri ale conducerii Asociației/Organizației‟ și ca intimații-pârâți ar fi acționat în calitate de masoni inițiați în A., "în scopul de a-și promova idealurile și apartenența la curentul masonic.‟

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a menționat că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că partea a omis faptul că motivul principal/esențial pentru care prima instanța a respins cererea de chemare în judecată a fost reprezentat de faptul că nu a dovedit că pârâții au folosit semnul înregistrat ca marcă în desfășurarea vreunei activități comerciale și în legătură cu produsele și serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ci doar în scopul de a-și promova idealurile și apartenența la curentul masonic (scop civil, iar nu comercial).

Astfel, deși instanța a reținut că intimații-pârâți în activitățile lor curente folosesc însemnele mărcii recurentei-reclamante, a concluzionat greșit că această utilizare nu poate fi considerată o încălcare a mărcii, câtă vremea ea nu este realizată în scop economic, însă acest raționament în sensul de a limita protecția conferită de lege mărcii doar la ipoteza desfășurării unei activități comerciale, este unul nelegal, fiind rezultatul unei interpretări greșite și restrictive, care nu își găsește corespondent în normele prevăzute de art. 3 lit. i), art. 4 și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, fiind în contradicție și cu jurisprudența națională (decizia civilă nr. 314/2019 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2017).

Contrar celor reținute de instanța, protecția conferită de lege unei mărci nu se limitează doar la ipoteza desfășurării de activități comerciale, ci acoperă toate situațiile în care există încălcări ale mărcii din partea unor terțe persoane, indiferent dacă acestea au sau nu calitatea de comercianți și desfășoară activități comerciale sau doar unele civile.

Astfel, orice persoana fizică sau juridică este ținută să respecte drepturile conferite de lege titularului unei mărci, iar distincția dintre comercianți și non-comercianți nu are relevanță în speță, deoarece sensul legii este acela de a proteja marca de orice atingere venită din partea oricărui terț care săvârșește un act de încălcare.

Or, interpretarea dată de instanțele fondului prevederilor art. 39 din Legea nr. 84/1998 adaugă la norma legală în condițiile în cuprinsul acestui text legal nu se face nicio mențiune cu privire la faptul că protecția este asigurată doar în legătură cu activitățile comerciale, nu și cu cele civile, fiind încălcat astfel principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în jurisprudența națională reținându-se, de altfel, că protecția mărcii trebuie asigurată, indiferent dacă uzurpatorul utilizează sau nu marca într-o activitate comercială, cu luarea în considerare a cadrului mai larg reglementat de Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, dacă ar fi primită interpretarea instanței de apel în sensul că intimații-pârâți folosesc semnul înregistrat ca marcă doar în scopul de a-și promova idealurile și apartenența la curentul masonic (în scop civil), ar înseamna în egală măsură că trebuie acceptată și concluzia că orice persoana fizică sau juridică poate să utilizeze fără să suporte vreo consecință, orice marcă înregistrată ce aparține altei persoane și că îi poate provoca orice prejudicii materiale și morale, justificând că activitățile ar fi civile, iar nu comerciale, interpretare care nu poate fi primită, fiind contrară literei și sensului legii.

Nu în ultimul rând, este de observat că într-o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, instanțele fondului ar fi trebuit să concluzioneze că reprezintă acte de încălcare a marcii recurenteio următoarele activități ale intimaților-pârâți, și anume preluarea abuzivă și nelegală în cuprinsul unor acte adoptate în mod vădit nelegal și nestatutar de către pretinsa "Organizație" a denumirii "MLNR - A." și a unui element grafic similar cu cel utilizat de recurentă asupra cărora deține drepturi exclusive; utilizarea unui cont bancar, prin intermediul intimatului G., căruia i s-a atribuit denumirea "MLNR", uzurpându-se astfel marca recurentei; emiterea unor așa-zise "informări" și "comunicate" ce cuprind denumirea recurentei și un element figurativ similar celui protejat; participarea activă a tuturor intimaților la întrunirile grupării nelegale care se prezintă, abuziv, sub titulatura mărcii recurentei; folosirea unui website având atât o denumire identică celui deținut de către recurentă (singura deosebire fiind data de domeniul utilizat), cât și un conținut menit să creeze confuzie în rândul publicului larg privind adevărata structură, conducere și activitate ale A., singura entitate masonică regulară din România; răspândirea prin mijloace de comunicare media/presa a unor informații false în legătura cu pretinsa nelegitimitate a conducerii A., precum și cu privire la existența unor pretinse probleme de natură financiară cu care s-ar confrunta A., fapte de natură să afecteze imaginea recurentei și să creeze confuzie în rândul masonilor din țară și din străinătate; expunerea publică, în presa națională, a unor acuzații defăimătoare la adresa Președintelui și a întregii conduceri a A., cărora intimații le contestă legitimitatea; denigrarea recurentei la nivel internațional, prin inducerea intenționată în eroare a unor Loji Masonice din străinătate cu privire la pretinsa legitimitate a entității clandestine ce uzurpa marca recurentei.

În concluzie, indiferent dacă acțiunile întreprinse de către intimații-pârâți (în calitatea lor de uzurpatori ai mărcii recurentei) au fost efectuate în scop civil sau comercial, acestea sunt sancționate de Legea nr. 84/1998, iar instanțele fondului ar fi trebuit să pronunțe hotărâri prin care să oblige la încetarea încălcării drepturilor recurentei născute din înregistrarea mărcii.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-reclamantă a considerat că îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale rezultă din prevederile art. 102 din Legea nr. 84/1998, raportate la cele ale art. 1357 C. civ. din moment ce faptele ilicite reclamate în cauză sunt contrare obligației corelative dreptului consacrat în favoarea acesteia, de natură să afecteze reputația sa și, deopotrivă, să creeze confuzie în rândul publicului larg care nu va putea fi în măsură să individualizeze în mod corect originea mărcii ce beneficiază de protecție, neputând distinge între activitatea desfășurată de recurentă și acțiunile vădit nelegitime întreprinse de intimații-pârâți.

Referitor la existența prejudiciului cauzat de faptele ilicite de încălcare, fiind vorba despre un drept pe care Legea nr. 84/1998 îl califică exclusiv titularul acestuia nu trebuie să facă dovada prejudiciului, orice încălcare a unui drept exclusiv prezumând existența prejudiciului.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului cauzat recurentei, acesta este unul moral constând în crearea unei confuzii la nivel general între entitatea neregulară a intimaților-pârâți ce uzurpă denumirea acesteia, pe de-o parte și, pe de altă parte, între A. (ca entitate simbolică), respectiv forma de organizare cu personalitate juridică ce este reprezentată de recurentă, A..

Totodată, faptele ilicite ale pârâților i-au cauzat și un prejudiciu patrimonial, decurgând din faptul că aceștia au încasat și continuă să colecteze sume de bani importante cu titlu de "donații și sponsorizări‟ în numele MLNR, însă într-un cont neautorizat deschis pe numele pârâtului G..

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, aceasta rezultă din materialitatea faptelor descrise prin actele de procedură depuse la dosarul cauzei și dovedite prin probele administrate în cauză, iar referitor la vinovăție, pârâților le este imputabilă modalitatea în care au înțeles să utilizeze în mod nelegal marca înregistrată a recurentei.

De altfel, în materia acțiunii în contrafacere, legiuitorul prezumă și existența vinovăției autorului, prin derogare de la regulile de drept comun prevăzute de art. 1357 C. civ., astfel că titularul mărcii încălcate este scutit de obligația dovedirii vinovăției în săvârșirea faptei ilicite.

III. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimații-pârâți O., Q., R., S., B., F., G. și P. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea soluției instanței de apel ca fiind legală, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea poziției lor procesuale, în legătură cu incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. sub aspectul încălcării normelor de procedură în ceea ce privește administrarea probatoriului, au arătat că argumentele evocate reprezintă în realitate chestiuni ce țin de oportunitatea administrării probatoriului, care excedează controlului de legalitate specific instanței de recurs.

Astfel, cu privire la inexistența vreunei încălcări a dreptului la apărare și/sau a rolului activ al instanței de apel rezultată din soluția de respingere ca neutilă cauzei a probei cu interogatoriul intimaților-pârâți neaudiați în fața instanței de fond, respectiv din soluția de respingere a motivului de apel privitor la modalitatea în care instanța de fond a administrat această probă în lipsa unor critici reale de nelegalitate și văzând soluția motivată a instanței de apel, recurenta invocă chestiuni ce țin preponderent de aprecierea probatoriului atunci când critică soluția cu privire la proba cu interogatoriul.

Relativ la soluția de respingere a motivului de apel privitor la decizia instanței de fond de a nu mai administra și celelalte interogatorii încuviințate, criticată de recurentă prin susțineri similare celor invocate în fața instanței de apel, intimații-pârâți au arătat că în speță nu se verifică vreo încălcare a rațiunii legale a probei cu interogatoriu și nici a dreptului la apărare al recurentei și/sau rolul activ al instanței.

Soluția instanței de apel în ceea ce privește respingerea ca nefondat a motivului de apel privitor la pretinsa încălcare a dreptului la apărare pentru că instanța de fond ar fi revenit, în mod nemotivat, asupra administrării probei cu interogatoriul celorlalți 10 intimați-pârâți neaudiați este legală și temeinică.

Sub acest aspect, intimații-pârâți au expus elementele relevante în ceea ce privește administrarea probei la fond, respectiv proba cu interogatoriu a fost administrată la termene succesive, față de numărul mare al intimaților-pârâți, ceea ce a făcut ca proba să piardă elementul surpriză specific interogatoriului persoanelor fizice - care ar fi putut conduce la mărturisirea judiciară; teza probatorie vizată de reclamantă prin interogatoriile anterioare, ce fuseseră administrate în la termenul din 08 februarie 2022, pe baza întrebărilor scrise ale reclamantei, s-a dovedit a fi aceeași, neexistând întrebări diferite nici în apel și nici în prezentul recurs nu s-a indicat care ar fi fost acele aspecte particulare pârâților neaudiați; reclamanta și-a dat acordul ca, în ședința de judecată din 12 aprilie 2022, instanța să pună propriile întrebări pârâților și nu pe cele adresate în scris de reclamantă, ceea ce a condus, din perspectiva instanței de fond, la o lămurire mai rapidă a împrejurărilor cauzei - aspect omis a fi prezentat atât în apel cât și în recurs.

În atare circumstanțe nu se poate reține vreo vătămare și/sau încălcare a dreptului la apărare față de modalitatea în care s-a agreat administrarea probei de recurentă.

Pe de altă parte, decizia instanței de fond de a nu mai administra și celelalte interogatorii încuviințate este un drept conferit de art. 259 C. proc. civ., care consacră dreptul instanței să revină asupra unor probe încuviințate în condițiile în care apreciază că acestea nu mai sunt necesare, ca urmare a administrării altor probe, drept care odată exercitat, nu poate fi cenzurat decât dacă maniera în care instanța a procedat ar fi fost una neprocedurală.

Or, în speță, instanța de fond a pus în discuția părților decizia sa de a reveni asupra probei, după ascultarea unui număr suficient de pârâți care a permis instanței să se lămurească asupra disputei judiciare. Mai mult, trebuie subliniat că, în urma administrării acestei probe, nu au existat răspunsuri fundamental diferite care să conducă instanța la concluzia că ar putea afla lucruri noi dacă ar fi continuat audierea celorlalți 10 pârâți, la termenele următoare, acesta fiind de altfel și motivul revenirii asupra probei.

Prin urmare, este vorba de o decizie pusă în discuția părților și deplin motivată, singurul aspect care contează fiind aprecierea judecătorului în sensul că s-a considerat lămurit prin raportare la probatoriul deja administrat.

Totodată, au arătat că instanța de apel a motivat, la rândul său, din perspectiva pretinsei încălcări a dreptului la apărare, de ce nu a existat o astfel de îngrădire din perspectivă procedurală, singura ce ar putea face obiectul controlului de legalitate în recurs.

Nu se poate reține săvârșirea de către prima instanță, cu ocazia revenirii la proba încuviințată, a vreunei neregularități care să atragă nulitatea actului de procedură și a actelor subsecvente, câtă vreme soluția s-a întemeiat pe aprecierea coroborată a tuturor probelor administrate; părțile au posibilitatea să-și susțină punctele de vedere, dar instanțele sunt suverane în aprecierea asupra necesității și utilității probelor și în stabilirea valorii lor probatorii, conform art. 264 C. proc. civ.

Or, recurenta nu a invocat niciun argument apt să conducă la concluzia contrară, limitându-se la afirmații generice, valorizarea probei cu interogatoriul intimaților pârâți într-o proporție ridicată, dar nejustificată, nu este de natură a conduce la concluzia că dreptul său la apărare a fost încălcat prin neadministrarea acestei probe față de toți pârâții, în contextul în care pozi|ia procesuală a pârâților a fost expusă în mod explicit pe cale de întâmpinări, iar față de numărul ridicat al pârâților și modalitatea de administrare a probei la termene diferite proba nu mai avea aptitudinea să conducă la dezlegarea pricinii; neadministrarea probei cu interogatoriul tuturor intimaților-părâți nu a restrâns posibilitatea apelantei reclamante de a-și dovedi susținerile, dincolo de împrejurarea că, în realitate, această probă nici măcar nu era utilă soluționării cauzei; în măsura în care recurenta-reclamantă ar fi avut pregătită o teză probatorie distinctă pentru pârâții neaudiați ar fi trebuit să indice în concret acest lucru la termenul la care s-a revenit asupra probei, sau în cuprinsul motivelor de apel ori cel târziu cu ocazia discutării probei cu interogatoriul în apel, fapt ce nu s-a întâmplat.

În ceea ce privește soluția de respingere a probei cu interogatoriu solicitată în apel, intimații-pârâți au arătat că recurenta nu a invocat vreun motiv de nelegalitate cu privire la concluzia neutilității administrării probei, nefiind suficient a se critica global soluția cu privire la administrarea interogatoriului, instanța de apel reținând prin încheierea contestată este suficientă administrarea probei cu înscrisuri, raportat la ansamblul probatoriului existent.

De altfel, recurenta a afirmat prin motivele de apel că a probat faptele pretinse prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei și probatoriul administrat în fața instanței de fond. În plus, în afară de a critica soluția instanței de fond, nu a fost indicată vreo teză probatorie distinctă pentru intimații-pârâți neaudiați în fața instanței de fond, astfel că instanța de apel nu avea niciun motiv pentru a dispune audierea acestora, însă și așa aceste chestiuni țin de aprecierea utilității probei și nu pot face obiectul controlului de legalitate.

Sunt neîntemeiate și lipsite de interes și criticile privitoare la pretinsa lipsă de stăruință a instanței de apel în lămurirea aspectelor privitoare la stadiul soluționării dosarului de urmărire penală, subsumat aceluiași motiv de nelegalitate recurenta pretinzând încălcarea rolului activ și soluția adoptată de către instanța de apel cu privire la nerevenirea în vederea lămuririi stadiului plângerii pretins înregistrate de recurentă împotriva soluției de clasare a plângerii penale pe care o formulase, însă instanța și-a îndeplinit rolul activ și a formulat cererile care se impuneau către parchet, cereri cu privire la care s-a și răspuns, depunându-se ordonanța de clasare pe care recurenta nu a înțeles să o depună, deși se afla în posesia acesteia.

Prin urmare, recurenta era cea care a stat în pasivitate deși avea tot interesul să facă demersurile indicate, de vreme ce formulase cererea de suspendare facultativă până la soluționarea dosarului penal, ceea ce omite să precizeze și face lipsită de interes această critică în recurs este faptul că la același termen aceasta a renunțat în a mai susține cererea de suspendare pe care o formulase anterior și pentru care erau necesare respectivele relații.

Referitor la criticile ce vizează soluția privind decăderea din proba cu martori din perspectiva pct. 5 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., intimații-pârâți au menționat că niciunul dintre aceste motive nu este întemeiat și nici admisibil din moment ce recurenta s-a limitat la a expune argumente exclusiv la nivel declarativ în legătură cu măsura decăderii fără a menționa în concret care ar fi fost maniera corectă de aplicare a normelor de procedură incidente, în raport cu care ar opera nulitatea pretinsă a încheierii de dezbateri din apel și a deciziei recurate.

Or, motivarea instanței de apel cu privire la aplicarea prevederilor art. 470 alin. (3) și (4) C. proc. civ. cu referire la art. 194 lit. e) C. proc. civ. și raportat la art. 254 alin. (1) C. proc. civ. este legală, fiind aplicată în mod corect sancțiunea decăderii față de neidentificarea/neindividualizarea martorilor propuși în cuprinsul motivelor de apel.

Au menționat că recurenta a formulat și critici omissio medio potrivit cărora instanța de apel nu ar fi sancționat greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor legale referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată și a celor referitoare la administrarea probei testimoniale, însă nu a formulat niciun motiv de apel privitor la respingerea probei cu martori în fața instanței de fond, soluție adoptată prin încheierea din 07 decembrie 2021.

În aceste condiții, argumentele privitoare la pretinsa interpretare și aplicare formalistă a prevederilor referitoare la decădere pornind de la efectul neîndeplinirii propriilor obligații ale instanței de fond din etapa regularizării cererii nu pot fi avute în vedere.

În orice caz, aceste argumente sunt greșite din moment ce regularizarea vizează exclusiv cerințele prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, nu pe cele prevăzute sub sancțiunea decăderii, aspect care rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 470 alin. (3) cu cele ale art. 196 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. se opun tezei construite de recurentă, nefiind admisibil ca aceasta să impute instanței de apel că ar fi dat dovadă de un formalism excesiv și de lipsă de preocupare pentru aflarea adevărului, contrar dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., când înseși recurenta-reclamantă nu a solicitat probele conform legii, invocând și decizia nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 39, art. 43 și art. 102 din Legea nr. 84/1998 raportate la cele ale art. 1357 C. civ., intimații-pârâți au susținut că instanțele de au făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale raportat la temeiul acțiunii (acțiune în contrafacere).

Au precizat că interpretarea dată de instanță situației de fapt se încadrează în limitele de apreciere ale acesteia și în cele ale învestirii sale, excedând controlului de legalitate din recurs, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulțumită de interpretarea instanței nu echivalează cu o efectuarea unei analize greșite și/sau cu existența unor considerente străine cauzei.

Au menționat că disputa care stă la baza formulării prezentei cereri nu are nicio legătură cu drepturile de proprietate intelectuală asupra mărcii Asociației în condițiile în care intimații-pârâți, membri ai Asociației și Organizației, nu au utilizat denumirea și blazonul Organizației în exterior, față de terți, în desfășurarea vreunei activități comerciale, ci exclusiv în contextul unor disensiuni în interiorul Organizației în ceea ce privește conducerea acesteia, cu respectarea reglementărilor Organizației, făcând trimitere la considerentele decizii recurate.

Au mai arătat că regulamentele interne ale Organizației permit și chiar obligă la folosirea denumirii și a blazonului acesteia și, în mod similar, Asociația permite membrilor utilizarea denumirii sale așa încât intimații-pârâți au dreptul de a utiliza marca din perspectiva Asociatei, pentru că sunt încă membri cu drepturi depline în Asociație, iar din perspectiva Organizației (Programul A.) pentru că aceștia se consideră conducerea T. (conflictul intern), context în care este irelevant că Asociația este (formal) titulara dreptului asupra mărcii deoarece, pe de o parte, niciun dintre intimați nu utilizează denumirea și blazonul în scop comercial, ci exclusiv în legătură cu activitatea și scopul nepatrimonial al Organizației și, pe de altă parte, Asociația nu poate interzice utilizarea denumirii și a blazonului membrilor săi și/sau ai Organizației ale cărei interese a fost creată să le reprezinte și protejeze.

Au mai susținut că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor Legii nr. 84/1998 raportat la temeiul acțiunii, în speță nefiind îndeplinite condițiile contrafacerii, fiind de esența contrafacerii ca folosirea care se urmărește a fi interzisă să fie efectuată în scop comercial, critica cu acest obiect fiind contrazisă atât de prevederile exprese ale legii, cât și de practica unanimă în materie, așa cum au reținut în mod corect și instanțele de fond.

Cu toate acestea, reclamanta nu a pretins că ar fi utilizat semnul înregistrat ca marcă în desfășurarea vreunei activități comerciale în legătură cu produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată marca, ci s-a raportat exclusiv la acțiunile intimaților din cadrul și/sau în legătură cu activitatea Organizației.

Or, așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond și contrar interpretării avansate de recurenta-reclamantă, dispozițiile art. 39 din Legea nr. 84/1998 permit titularului unei mărci să interzică terților să desfășoare orice fel de acte de utilizare numai în legătura cu activitatea lor comercială, această limitare fiind prevăzută de legiuitor.

De altfel, dreptul exclusiv asupra mărcii și protecția aferentă nu pot fi opuse în legătură cu orice fel de activitate, pentru că o astfel de aplicare ar contraveni scopului mărcii, acela de a distinge produsele și serviciile unei întreprinderi de cele ale altei întreprinderi.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 84/1998, scopul mărcii este acela de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi, acesta fiind rolul esențial al mărcii, aspect reținut în mod temeinic și legal de instanțele de fond.

Referitor la susținerile recurentei potrivit cărora este irelevant faptul că utilizarea însemnelor s-ar fi făcut sau nu în derularea unor acte și fapte de comerț, pretinzând că nu ar exista o distincție în acest sens în lege, intimații-pârâți au arătat că marca opusă de Asociație este înregistrată pentru trei clase de produse și servicii, potrivit dovezilor depuse de către partea adversă.

Prin urmare, singura variantă în care s-ar putea discuta de încălcarea dreptului la marcă în sensul vizat de art. 39 din Legea nr. 84/1998 în care intimații ar utiliza marca combinată și/sau un semn asemănător, în legătură cu o activitate comercială privind aceleași produse și servicii pentru care Asociația deține protecție și/sau pentru alte produse și servicii asemănătoare sau chiar diferite de cele pentru care marca este înregistrată, dovezi care nu au fost făcute.

Or, ipoteza contrafacerii operează doar atunci câdn există o utilizare susceptibilă a aduce atingere funcției esențiale a mărcii, de garantare a proveninței produselor și serviciilor, condiții neîndeplinite în cauză unde recuremta-reclamantă încearcă utilizarea mărcii contrar rolului său esențial, pentru a soluționa o dispută din interiorul unei organizații ezoterice. Prin urmare, față de neincidența dispozițiilor art. 39 din Legea mărcilor, instanțele de fond au reținut în mod corect și legal că faptele imputate intimaților nu au nicio legătură cu utilizarea mărcii și astfel nu pot intra sub sfera de protecție a acesteia, vizând în realitate un conflict în interiorul organizației masonice.

Au susținut că recurenta-reclamanta nu a dovedit îndeplinirea niciuneia dintre condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale cu privire la capătul de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor și nu a administrat niciun fel de dovezi și/sau nu a susținut măcar celelalte capete de cerere, limitându-se în a relua afirmațiile din fața instanței de fond cu privire la fiecare dintre pretinsele categorii de încălcări.

În acest context, a făcut trimitere la argumentele dezvoltate pe larg în cuprinsul întâmpinărilor depuse în fața instanței de fond prin care au explicat de ce nu este îndeplinită niciuna dintre cerințele atragerii răspunderii civile delictuale, și anume inexistența faptei ilicite, de vreme ce acțiunile intimaților nu afectează sfera de protecție a mărcii, pretinsa contrafacere fiind unica premisă a solicitării de despăgubire; inexistența prejudiciului - în condițiile în care prejudiciul vizat de lege trebuie să fie efectul faptei de contrafacere, faptă ce nu există; prejudiciile evocate de reclamantă nu au legătură cu fapta de contrafacere ci sunt rezultatul propriului comportament neconform reglementărilor masonice; în orice caz, nu s-a administrat nicio probă cu privire la cuantumul solicitat; inexistența vinovăției și a legăturii de cauzalitate - intimații au acționat și acționează cu bună-credință pentru protejarea valorilor Organizației simbolice din care fac parte, acesta fiind contextul acțiunilor care au condus la formularea prezentei acțiuni.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta A. a criticat măsurile procesuale adoptate de către instanța de apel la termenul de judecată din data de 14.02.2024, respectiv: respingerea probei solicitate și neadministrate în fața primei instanțe, aceea cu interogatoriul unora dintre pârâți; neacordarea unui nou termen de judecată pentru obținerea relațiilor privind stadiul soluționării dosarului de urmărire penală; respingerea probei testimoniale.

Niciuna dintre criticile astfel formulate nu poate fi primită, pentru considerentele ce succed.

Cât privește proba cu interogatoriu, trebuie constatat că finalitatea susținerilor recurentei-reclamante pe acest aspect rezidă în reaprecierea relevanței pentru soluționarea cauzei a unui mijloc de probă, solicitat spre administrare de către una dintre părți.

În virtutea art. 258 alin. (1) C. proc. civ., aptitudinea unei anumite dovezi propuse în cursul judecății fondului de a fi pertinentă, concludentă și utilă, așadar, de a avea o anumită greutate în dezlegarea pricinii, relevă o chestiune de apreciere din partea instanței de judecată, ce este chemată să clarifice acele împrejurări de fapt presupuse de corecta aplicare a prevederilor legale incidente.

Astfel spus, încuviințarea probelor ce duc la dezlegarea pricinii, în termenii art. 258 alin. (1), interesează temeinicia măsurii dispuse de instanța care soluționează fondul raportului juridic dintre părți, iar nu conformitatea actului de procedură al respingerii cererii de încuviințare cu prevederile legale.

Or, casarea deciziei de apel în calea extraordinară de atac a recursului poate fi cerută numai pentru anumite motive de nelegalitate, prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că nu poate fi cenzurată de către această instanță de control judiciar măsura respingerii de către instanța de apel, ca nefiind aptă a duce la dezlegarea pricinii, a probei cu interogatoriu, solicitate de către reclamantă.

Invocarea prin motivele de recurs a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. nu este de natură a infirma constatarea anterioară, cât timp rolul activ al instanței constă în obligația de stabilire a faptelor relevante, dar fără a include obligația încuviințării oricărei probe solicitate spre administrare de către părți.

Totodată, nu se poate vorbi nici despre o încălcare a dreptului la apărare al părții ce a propus o anumită probă, din perspectiva art. 13 C. proc. civ., invocat, de asemenea, prin motivele de casare, de vreme ce relevanța unei probe pentru dezlegarea pricinii este lăsată la libera apreciere a judecătorului fondului, potrivit art. 258 alin. (1) C. proc. civ.

Nu poate fi primită nici critica vizând respingerea, la același termen din 14.02.2024, a solicitării reclamantei de acordare a unui nou termen de judecată și de revenire cu adresă la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București pentru comunicarea stadiului dosarului de urmărire penală.

După cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință întocmite la acea dată, solicitarea apelantei-reclamante a fost respinsă și pentru motivul că relațiile solicitate au fost comunicate, fiind atașată ordonanța de clasare emisă de către procuror.

Față de aceste considerente expuse în încheierea de ședință, analiza criticii din cererea de recurs ar presupune reaprecierea înscrisurilor depuse la dosar, pentru a se constata dacă era sau nu era necesară obținerea de informații noi privind stadiul urmăririi penale. Or, atare cenzură excedează verificării legalității hotărârii instanței de apel, interesând temeinicia sa, pentru considerente similare celor expuse anterior.

Cât privește proba testimonială propusă de către reclamantă în susținerea motivelor de apel, la același termen de judecată din 14.02.2024, instanța de apel a aplicat sancțiunea decăderii din dreptul la această probă, în condițiile art. 470 alin. (3) și (4), cu referire la art. 194 lit. e) și art. 148 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., considerând că o cerere prin care se propune proba cu martori fără a se indica numele, prenumele și domiciliul martorilor nu respectă dispozițiile procedurale.

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel aplicarea greșită a prevederilor legale, deoarece sancțiunea decăderii nu poate fi extinsă la neindicarea numelui martorilor, acesta put