ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 338/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2012, reclamanta Societatea Comerciala A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. Undesateduci S.R.L., obligarea pârâtei la următoarele: să înceteze de îndată afișarea și promovarea pe site-ul de internet www.x.ro. a produselor oferite spre vânzare de către terți ce folosesc neautorizat mărcile "x" (înregistrata la nivel național sub nr. x/17.01.2007), "y" (înregistrata la nivel comunitar sub nr. x/28.08.2009), "w" (înregistrată la nivel comunitar sub nr. x/11.07.2008), "s" (înregistrată la nivel comunitar sub nr. x/26.03.2008), "u", înregistrată la nivel internațional sub nr. x/08.09.2009), "z" (înregistrată la nivel internațional sub nr. x) și "t" (înregistrată la nivel internațional x/10.07.2008), "v" (înregistrată la nivel comunitar sub nr. x/12.09.2011), "q" (înregistrată la nivel comunitar sub nr. x/10.11.2009), "r" (înregistrată la nivel comunitar sub nr. x/04.10.2011); sa scoată definitiv din ofertele promovate pe site-ul de internet www.x.ro produsele ce folosesc identic sau similar mărcile "x" și "y", "w", "s", "u", "z", "t", "v", "q", "r" și să înceteze orice altă activitate de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate industrială; obligarea pârâtei să furnizeze informații privind originea și rețelele de distribuție a produselor comercializate prin intermediul site-ul www.x.ro sub denumirile x și y, w, s, u, z, t, v, q și r; obligarea pârâtei S.C. UNDESATEDUCI S.R.L. la plata echivalentului în RON al sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului decurgând din afișarea și promovarea pe site-ul de internet www.x.ro și din orice acte săvârșite de pârâtă în legătură cu utilizarea neautorizată a denumirilor x și y, w, s, u, z, t, v, q și r rezervându-și dreptul de a majora câtimea pretențiilor, dacă din probele administrate va rezulta un prejudiciu mai mare, în conformitate cu art. 132 (1) pct. 2 C. proc. civ. obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala sa într-un ziar local și unul de circulație națională, dispozitivul hotărârii judecătorești ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1558/28.06.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea astfel formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.. A fost obligată pârâta să înceteze de îndată afișarea și promovarea pe site-ul de internet www.x.ro a produselor oferite spre vânzare de către terți ce folosesc neautorizat mărcile "x" - x/17.01.2007, "y"- x/28.08.2009, "w"- x/11.07.2008, "s" - x din 26.03.2008, "u" - x/08.09.2009, "z" - x, "t - x/10.07.2008, "v" - x/12.09.2011, q" - x/10.11.2009, "r"- x din 04.10.2011, să scoată definitiv din ofertele promovate pe site-urile de internet www.x.ro produsele ce folosesc identic sau similar mărcile menționate și să înceteze orice altă activitate de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate industrială; a fost obligată pârâta să furnizeze informații privind originea și rețelele de distribuție a produselor comercializate prin intermediul site-ul www.x.ro sub denumirile x și y, w, s, u, z, t, v, q și r. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri; a fost obligată pârâta să publice pe cheltuiala sa, într-un ziar local și într-unul de circulație națională, dispozitivul prezentei hotărâri în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1060 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtă UNDESATEDUCI S.R.L..

Prin decizia nr. 1753A din 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut în esență că:

Hotărârea tribunalului este motivată în fapt și în drept, iar eventualele lacune pot fi complinite în apel, care este devolutiv. Apelanta nu a indicat punctual care anume susțineri ale sale nu au fost analizate ori înlăturate motivat, ci s-a rezumat la critici cu caracter general, cvasiteoretic, care vor fi înlăturate, Curtea observând și că simpla redare a susținerilor părții nu are nicio relevanță practică, importantă fiind doar analizarea lor, reținerea sau înlăturarea motivată, în cadrul propriilor considerente de fapt și de drept asupra cauzei, reproducerea fiind inutilă, de vreme ce ele se găsesc la dosar.

A mai reținut instanța de apel că, potrivit corespondenței electronice depuse în dosar, intimata-reclamantă a notificat apelanta cu privire la încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală, iar apelanta a refuzat să dea curs notificărilor, invocând pretinsa sa lipsă de responsabilitatea pentru conținutul transmis, ceea ce constituie un refuz calificat, de natură să justifice concluzia că, de la data notificării sale, apelanta nu mai era de bună-credință și trebuia să ia de îndată măsuri adecvate de înlăturare a conținutului care încalcă drepturile de proprietate intelectuală care i-au fost aduse la cunoștință.

Apelanta Undesateduci S.R.L. se consideră un furnizor de servicii intermediar, activitate care se caracterizează prin transmiterea unor informații furnizate de către terți (destinatari al serviciului). Astfel, în raport de prevederile art. 11 (3) și 12 din Legea nr. 365/2002 apelanta pârâtă nu ar răspunde pentru informația transmisă, furnizată de destinatarul serviciului dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: transmiterea nu a fost inițiată de furnizorul de servicii; alegerea persoanei care recepționează informația transmisă nu a aparținut furnizorului de servicii; conținutul informației transmise nu a fost influențat în niciun fel de către furnizorul de servicii, în sensul că nu i se poate atribui nici selecția și nicio eventuală modificare a acestei informații.

A apreciat instanța de apel că nu poate fi primită susținerea aplicabilității art. 12 din Legea nr. 365/2002 a comerțului electronic, întrucât apelanta determină conținutul paginii www.x.ro pe răspunderea proprie, chiar dacă preia (dar nu automat) conținut propus de terți. Rezultă din planșele foto (print screen) depuse la dosar că site-ul B. a preluat și aranjat conținutul de natură să încalce drepturile la marcă dovedite (și necontestate) în dosarul cauzei, iar acest site nu este un simplu transmițător în sensul art. 12, fiind un site de comercializare de produse, cu date de contact și posibilitatea efectuării de comenzi.

Ca atare, ei nu i se aplică nici art. 12 și nici art. 13 (chiar și în acest caz, nu ar fi îndeplinită ultima condiție pentru exonerarea apelantei de răspundere, și anume cea de la lit. e), de) vreme ce apelanta nu a înlăturat imediat conținutul ilicit după data notificării sale, ci a refuzat explicit să facă acest lucru), căci în cauză nu este vorba despre simpla stocare automată, intermediară și temporară în vederea facilitării transmiterii informației către alți destinatar.

În aprecierea instanței de prim control judiciar, în cauză se aplică art. 14 din Legea comerțului electronic, față de situația de fapt expusă, iar condițiile cumulative de la lit. a) și b) nu sunt îndeplinite întrucât, ulterior somării sale de către intimata-reclamantă, furnizorul de servicii nu a acționat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta, ci a contestat în tot cursul instanței, ca și în prezent, existența unei atare obligații.

De altfel, din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza 314/12, rezultă că cerința justului echilibru între dreptul la informare și interesele comerciale legitime ale furnizorului, pe de-o parte, și drepturile de proprietate intelectuale încălcate, pe de altă parte, este respectată dacă furnizorul are ocazia de a dovedi măsurile luate în mod prompt și efectiv pentru a remedia încălcarea, cerință îndeplinită în cauză, însă apelanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerinței imperative prevăzute de art. 14 lit. b) din Legea comerțului electronic.

A fost apreciată nefondată este și critica rămânerii fără obiect, reținându-se că nu a fost făcută dovada neoperării site-ului în prezent, iar în plus, acesta ar putea fi reactivat oricând, sentința apelată fiind legală și temeinică și impunându-se a fi menținută.

Totodată s-a reținut că nu poate fi primită nici critica generică referitoare la despăgubiri, apelanta nerelevând în concret în ce măsură veniturile sale ar justifica o altă cuantificare a despăgubirilor și, mai ales, nefiind depuse probe, în condițiile art. 478 alin. (2) noul C. proc. civ., cu privire la aceste venituri, criticile generice formulate fiind astfel vădit nefondate.

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta S.C. Undesăteduci S.R.L.

În motivarea recursului se susține în esență că:

Instanța de apel a reținut eronat că, în cauză, nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 12 și nici art. 13 din Legea nr. 365/2002, deși activitatea prestată de societatea recurentă nu a fost aceea de "stocare permanentă a informației, stocare - hosting" în condițiile în care, prin intermediul paginii www.x.ro, erau transmise anunțuri publicate de comercianți iar serviciul oferit de recurentă era acela de intermediere.

Prin urmare nu pot fi aplicate dispozițiile art. 14 din Legea nr. 365/2002, acestea reglementând "stocarea permanentă a informației, stocarea hosting".

Precizează recurenta că instanța de apel a apreciat în mod greșit că partea ar fi influențat conținutul informației transmise. Conținutul anunțurilor era determinat de operatorii economici furnizori ai serviciilor și produselor obiect al intermedierii.

Pentru a se angaja răspunderea societății recurente pentru încălcarea drepturilor de autor ale reclamantei ar fi trebuit ca reclamanta să fi făcut dovada că recurenta a modificat conținutul informației transmise și că prin această modificare a fost cauzată o vătămare.

Se mai menționează că fapta imputată de reclamantă paratei recurente a fost aceea că, prin transmiterea informației, a permis terților să își promoveze produsele, iar nu că a intervenit asupra conținutului informației și astfel ar fi încălcat drepturile de proprietate intelectuale ale reclamantei.

O altă greșeală reproșată instanței de apel este aceea că a reținut că nu este îndeplinită condiția de la art. 13 lit. e) din Legea nr. 365/2002 deoarece, după ce reclamanta a notificat-o, recurenta a răspuns în sensul că aceasta nu poartă răspunderea pentru informațiile transmise de terți prin intermediul paginii www.x.ro.

Or, textul de lege nu are în vedere ipoteza în care încetarea de transmitere a informației este notificată de persoana care se consideră prejudiciată, ci ipoteza în care "informația transmisă inițial a fost eliminată din rețeaua de comunicații ori că accesul la ea a fost blocat sau faptul că eliminarea ori blocarea accesului a avut loc prin efectul deciziei unei autorități publice"

În raport de cele anterior expuse, concluzionează recurenta că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 12, art. 13 și art. 14 din Legea nr. 365/2002, întrucât a încadrat această societate în categoria furnizorilor de servicii de stocare permanentă a informației-stocare hosting, în condițiile în care este evident că serviciul prestat acela de intermediere prin simpla transmitere.

Consideră recurenta că este netemeinică și nelegală și soluția de a respinge critica privind rămânerea fără obiect a capătului de cerere privind încetarea la afișarea și promovarea produselor.

A fost depus la dosar un înscris care dovedește faptul că site-ul nu mai funcționează, iar reclamanta nu a contestat aceasta situație de fapt.

În susținerea recurentei, nu poate fi primit argumentul instanței în sensul că activitatea poate fi reluată oricând, în condițiile în care societatea Undesateduci S.R.L. este în procedură de lichidare și, potrivit art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, "din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul nu mai pot întreprinde noi operațiuni".

Totodată, consideră că este lipsită de temei legal soluția de a respinge apelul cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata de despăgubiri.

Sub acest aspect, se arată că nu a formulat în apel o critică generică, ci a arătat ca "în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea la plata de despăgubiri nu pot fi omologate concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cauză întrucât nu au fost determinate veniturile obținute de subscrisa din desfășurarea activității de afișare și promovare a produselor indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată."

Reclamanta a solicitat obligarea paratei la plata de despăgubiri, în cuantum de 10.000 EUR, raportat la profitul obținut de societatea noastră și pierderea sa.

Or, prin raportul de expertiză administrat în cauză nu a fost determinat profitul realizat de societatea pârâtă, și nici nu a fost individualizat venitul realizat din activitatea la care se raporta reclamanta.

Evocă recurenta prevederile art. 1530 C. civ.,

Prin raportare la argumentele anterior expuse, concluzionează că este lipsită de temei legal soluția instanței de apel de a menține obligația de plata a sumei de 10.000 EUR în condițiile în care nu a fost făcută dovada acestui prejudiciu. Mai pre4cizează că este în imposibilitate obiectivă de a prezenta alte documente decât cele predate expertului, însă suma stabilită în sarcina recurentei nu a fost determinată prin niciun mijloc de probă, ci reprezintă o simplă apreciere a instanței în sensul că au fost dovedite pretențiile inițiale ale reclamantei.

Intimata nu a formulat întâmpinare la recursul astfel susținut.

Nu au fost administrate probe noi în etapa recursului.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C. proc. civ. adoptat în anul 1865, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

O primă limită este aceea care rezidă din prevederile art. 304 din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-9 ale acestei norme juridice.

Alta limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluționarea acestei căi de atac reiese din dispozițiile art. 299 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului". Făcând aplicarea acestei din urmă reglementări la litigiul pendinte - care a parcurs două grade de jurisdicție, respectiv judecata în primă instanță și în apel -, trebuie constatat că hotărârea atacată cu recurs este cea pronunțată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata efectuată de instanța de apel, neputându-se evalua în mod direct legalitatea hotărârii date în primă instanță.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurenta pârâtă în fundamentarea recursului pendinte cuprind și referiri critice relative la situația de fapt stabilită în precedentele etape procesuale și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Cum asemenea critici au fost formulate de recurentă cu depășirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege pentru exercitarea acestei căi de atac, și implicit o obligației ce îi icumbă în puterea dispoziției de principiu înscrise în art. 723 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cu care "Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege" -, se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale investiri a instanței de recurs spre a le analiza în mod specific acestei căi de atac extraordinare.

Prima critică susținută de recurentă este aceea că instanța de apel a apreciat eronat că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 12 și 13 din Legea 365/2002, critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Urmează a se reține caracterul nefondat al acestei critici în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare:

În opinia recurentei, ar fi trebuit să se constate incidența în cauză a menționatelor reglementări legale pentru că serviciul pe care această parte în prestează terților este "în mod evident" unul de intermediere, iar instanța de apel a apreciat în mod eronat că partea prestează servicii de stocare permanentă a informațiilor.

Înalta Curte constată că asemenea susțineri critice ale recurentei nu sunt de natură a evidenția o situație de greșită aplicare a legii la situația de fapt reținută de instanțele de fond și de apel - instanțe cărora legea le oferă competența de a evalua probele și de a stabili, pe baza acestora, situația de fapt pe care se grefează litigiul dedus judecății -, ci descriu erori pretins intervenite în chiar demersul de stabilire a situație de fapt. Astfel, se constată că, în realitate, se reproșează instanței de apel că nu a apreciat conținutul activității (serviciilor) prestate de recurenta pârâtă ca fiind de simplă intermediere, ci a apreciat că în acest conținut se regăsesc prestații (anume preluarea și aranjarea ofertelor comerciale propuse de terți, crearea mecanismelor necesare pentru a se efectua comenzi) ce au semnificația unor intervenții din partea recurentei.

Cu alte cuvinte, critica prin care recurenta tinde a demonstra caracterul eronat al statuării potrivit căreia nu sunt aplicabile, în speță, prevederile art. 12 și 13 din Legea 365/2002 are ca premisă o situație de fapt străină de cea stabilită prin decizia recurată. Or, o atare situație nu poate constitui un reper de evaluare valid pentru instanța de recurs pentru că reglementările specifice judecății în această cale de atac extraordinară impun a se verifica legalitatea deciziei recurate exclusiv prin prisma situației de fapt ce s-a stabilit în precedentele etape procesuale.

Cum situația de fapt stabilită prin decizia care formează obiect al controlului judiciar pendinte este aceea că activitatea pe care recurenta a desfășurat-o a inclus și activități de intervenție din partea acesteia asupra conținutului informațiilor ce îi erau furnizate de beneficiarii serviciilor, iar recurenta nu a expus vreun argument de natură a reliefa incidența în acest context factual a prevederilor art. 12 sau 13 din Legea 365/2002, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii prin care se susține că ar reprezenta un aspect de nelegalitate a deciziei recurate aprecierea instanței de prim control judiciar privind inaplicabilitate în speță a acestor reglementări.

Argumentând în sensul că reclamanta trebuia să facă dovada existenței faptelor pe care le-a imputat pârâtei recurente prin cererea de chemare în judecată, recurenta uzează de o nouă formulare prin care contestă evaluarea probatoriului administrat și evaluat în cauză. Or, astfel cum s-a reținut în precedent, recursul nu oferă un cadru procedural care să permită o asemenea evaluare.

În acest punct al analizei este util a fi notat că decizia instanței de apel conține trimiteri exprese la mijloacele de probă pe baza cărora s-a concluzionat cu privire la existența faptelor ce s-au imputat în proces pârâtei recurente, astfel că nu se poate reține că hotărâre a fost adoptată în absența demersului ce este specific activității jurisdicționale în conformitate art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., anume acela de a stabili faptele în urma evaluării probelor.

Susținerea potrivit căreia "fapta imputată de reclamantă subscrisei a fost aceea că, prin transmiterea informației, a permis terților să își promoveze produsele, iar nu că am fi intervenit asupra conținutului informației astfel încât să fi încălcat drepturile de proprietate intelectuala ale reclamantei" este reliefează o nesocotire a principiului disponibilității și a principiului contradictorialității - principii fundamentale ale procesului civil -, reprezentând astfel o critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. Înalta Curte apreciază nefondată critica astfel susținută pentru următoarele considerente:

Procedând, în acest context, la verificarea actelor dosarului, se constată că recurenta a înțeles să atribuie un conținut vădit denaturat pretenției ce a fost dedusă prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta intimată S.C. A. S.R.L.. Reiese cu evidență, atât din petitul cât și din motivele ce au fost expuse de reclamantă în cuprinsul menționatului act de sesizare a instanței, că faptele imputate pârâtei recurente au fost cele de încălcare a drepturilor deținute de reclamantă asupra mai multor mărci înregistrate, prin activitatea de a afișa și promova pe site-ul internet www.x.ro produse oferite de vânzare de către terți care folosesc neautorizat respectivele mărci. Pretențiile cu acest conținut au determinat, din perspectiva exigențelor art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., obligația instanței de a verifica dacă activitățile astfel imputate au fost sau nu de natură a aduce atingere drepturilor pentru protejarea cărora reclamanta a întreprins demersul judiciar specific ce îi este oferit prin dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 și cele ale O.U.G. nr. 100/2005, și de a dispune, în raport de concluziile reținute în urma respectivelor verificări, măsurile specifice pentru înlăturarea consecințelor prejudiciabile ce s-ar fi constatat.

Pe de altă parte, este necesar a fi subliniat faptul că judecata în apel era subsumată limitelor devoluțiunii, astfel cum acestea au decurs - în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. - din criticile pe care le-a formulat recurenta apelantă în fundamentarea apelului pe care l-a exercitat. Or, analiza realizată de instanța de apel reflectă riguroasa conformare față de aceste exigențe, controlul judiciar realizat în etapa apelului având ca repere criticile ce se regăseau în motivarea respectivei căi de atac.

Prin urmare, este vădit lipsită de fundament susținerea recurentei în sensul că instanța de apel ar fi soluționat calea de atac fără a ține seama de limitele învestirii sale.

O altă critică susținută de recurentă este aceea că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 13 din Legea 635/2002.

Înalta Curte apreciază nefondată și această critică, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Prin decizia recurată s-a reținut explicit că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 12 sau ale art. 13 din Legea 365/2002 (pentru că în cauză nu este vorba despre simpla stocare automată, intermediara și temporară în vederea facilitării transmiterii informației către alți destinatari, în condițiile în care apelanta determină conținutul paginii www.x.ro pe răspunderea proprie), și că norma juridică incidență speței este cea care se regăsește în art. 14 din același act normativ.

Constarea astfel făcută de instanța de apel este suficientă spre a fundamenta soluția adoptată în privința criticii care privea rigorile legale ce interesează faptele imputate ca apartenente pârâtei apelante, mai exact: soluția privind caracterul nefondat al susținerii din apel în sensul că ar fi incidente prevederile art. 12 ori ale art. 13 menționate.

Ținând seama de constatarea tranșant făcută de instanța de prim control judiciar în sensul arătat, precum și de modalitatea în care instanța a formulat și expus argumentul relativ la neîndeplinirea cerinței prevăzute de art. 13 lit. e) din Legea 365/2002 - anume: între paranteze, în termeni specifici unui considerent subsidiar ce ar funcționa doar în măsura în care cel principal ar fi înlăturat - se constată că respectivul argument nu poate avea decât valoarea unei opinii suplimentare ce corespunde unei situații ipotetice, iar nu situației de fapt ce s-a stabilit în mod efectiv. Prin urmare, un asemenea argument nu poate avea vreun efect din perspectiva legalității soluției efectiv adoptate de instanța de apel și, implicit, nu se justifică analiza lui în recurs atâta vreme cât nu s-a demonstrat existența vreunui motiv de nelegalitate apt să conducă la înlăturarea argumentului principal care susține soluția adoptată asupra apelului.

Cu alte cuvinte, câtă vreme instanța de recurs nu a reținut caracterul eronat (nelegal) al aplicării, în speță, a prevederilor art. 14 din Legea 365/2002, nu există o justificare a verificării legalității hotărârii din apel din perspectiva unei dispoziții legale - anume art. 13 din același act normativ - care nu doar că reglementează o situație care nu se regăsește în speță (anume situația stocării temporare a informației) dar este înlăturat de la aplicare ca o consecință necesară a stabilirii aplicabilității art. 14 (care privește situația diferită de stocare permanentă a informației).

În raport de critica prin care recurenta susține caracterul "netemeinic și nelegal" al aprecierii instanței de apel în sensul că era nefondat motivul de apel prin care se invoca rămânerea fără obiect a capătului de cerere referitor la încetarea activității de afișare și promovare produselor, trebuie amintit faptul că, în recurs, nu pot forma obiect de analiză aspecte de netemeinicie a deciziei atacate. De asemenea, probele administrate nu pot fi reevaluate în această etapă procesuală, pentru că recursul este rezervat în mod exclusiv unui control de nelegalitate asupra deciziei instanței ierarhic inferioare. Ca atare, nu vor fi analizate argumentele care au fost expuse de recurentă cu neobservarea acestor limite ale dreptului la recurs, anume argumentele referitoare la existența în dosar a unor înscrisuri ce ar avea aptitudinea de a dovedi rămânerea fără obiect a menționatului capăt de cerere.

Față de împrejurarea că, dincolo de enunțul potrivit căruia decizia instanței de apel este nelegală - din perspectiva aceluiași aspect asupra căruia s-a pronunțat instanța de prim control judiciar -, recurenta nu a expus vreun argument de natură a constitui suportul unei legale învestiri a instanței de recurs spre a verifica un asemenea viciu al hotărârii, Înalta Curte urmează a constata că această critică este pur formală și, ca atare, nesusceptibilă de analiză în coordonatele motivelor de recurs reglementate prin art. 304 din C. proc. civ.

O ultimă critică susținută de recurentă se referă la aprecierea instanței de apel în sensul că, relativ la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, critica din apel a fost una cu caracter generic.

Se constată că, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta însăși a redat conținutul criticii care a fost apreciată de instanța de apel ca fiind generică, iar acest conținut constă într-o frază prin care se afirmă "nu pot fi omologate concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cauză întrucât nu au fost determinate veniturile obținute de subscrisa din desfășurarea activității de afișare și promovare a produselor indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată".

Pe de altă parte, din verificarea decizie recurate reiese că instanța de apel - în analiza menționatei critici - a argumentat aprecierea în sensul că reprezintă o critică generică prin prisma faptului că partea nu a relevat în concret în ce măsură veniturile sale ar justifica o altă cuantificare a despăgubirilor și a împrejurării că nu au fost depuse probe noi în apel.

Reiese, din acest mod de analiză, că instanța de apel a dat eficiență limitelor devoluțiunii astfel cum sunt stabilite prin art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., verificând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate prin prisma criticilor pe care partea apelantă a înțeles să le formuleze și să le susțină în condiții de contradictorialitate specifice procedurii jurisdicționale.

În contextul în care se parcursese etapa unei prime judecăți în fond, iar hotărârea adoptată de prima instanță conținea o soluție motivată asupra pretențiilor și apărărilor formulate de părți precum și referiri explicite la evaluarea coroborată a probelor administrate și a conduitei procesuale a părților, ținând seama și de faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității în toate etapele pe care le parcurge, revenea părții care a exercitat apelul obligația de a concretiza erorile pe care a înțeles să le atribuie judecății din primă instanță și de a le susține printr-un probatoriu adecvat - conform exigențelor art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. -, spre a crea astfel cadrul procesual necesar reevaluării probelor. Simpla evocare a opiniei critice în sensul că proba cu expertiză nu au fost corect evaluată - așa cum a procedat pârâta apelantă - a fost în mod just apreciată ca reprezentând o critică generică, lipsită de aptitudinea de a constitui suportul înlăturării expertizei pe care o dezavua, cu atât mai mult cu cât nu a administrat în apel probe suplimentare - în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (2) din C. proc. civ. - apte a permite instanței de control judiciar să concluzioneze în sensul caracterului eronat al modalității în care expertiza a fost evaluată de prima instanță.

În ce privește argumentele expuse în cadrul cererii de recurs ce sunt de natură a evidenția vicii ale raportului de expertiză (în sensul că prin acesta nu a fost determinat profitul realizat de recurentă și nici nu a fost individualizat venitul realizat din activitatea la care se raporta reclamanta) și, derivat din acestea, lipsa de corespondență între prevederile art. 1530 C. civ. și soluția de obligare a pârâtei recurente la plata de despăgubiri în cuantum de 10.000 euro, se constată că prin aceste critici se tinde reevaluarea în recurs a probelor și a situației de fapt. Cum un asemenea demers analitic nu este compatibil cu judecata în recurs, Înalta Curte nu va proceda la analiza lui.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului, astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. Undesăteduci S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență C., împotriva deciziei nr. 1753A din 15 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2021.