ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 914/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 22 martie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L., ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: - interzicerea în sarcina pârâtelor C. S.R.L. și B. S.R.L. a folosirii în activitatea lor comercială a mărcii D. (ori a oricăror denumiri similare acesteia), a oferirii sau prestării serviciilor sub această marcă (ori a oricăror denumiri similare acesteia), a aplicării acestei mărci (ori a oricăror denumiri similare acesteia) pe produsele sau ambalajele sale, a oferirii spre comercializare, comercializării și deținerii în acest scop a produselor purtând această marcă (ori a oricăror denumiri similare acesteia), precum și a utilizării mărcii D. (ori a oricăror denumiri similare acesteia) pe documente sau în scopuri publicitare; - interzicerea în sarcina pârâtelor C. S.R.L. și B. S.R.L. de a se prezenta și de a se promova, sub orice formă, sub denumirea "E." (ori a oricăror denumiri similare acesteia) și de a utiliza website-ul www.x.ro; - obligarea pârâtelor de a-și modifica denumirile înregistrate la Oficiul Național al Registrului Comerțului, astfel încât să nu mai conțină sintagma "D." ori cuvintele "x", respectiv "x" într-o manieră care să creeze confuzie cu marca D. în persoana clientului; - obligarea pârâtelor la a înceta și la a se abține în viitor de la orice utilizare a unor semne identice sau similare cu marca D. "pentru servicii și/sau produse identice sau similare cu cele pentru care marca este înregistrata, sub sancțiunea plații, de către flecare pârâtă în parte, de daune cominatorii în sumă de 500 RON pentru fiecare zi întârziere; - obligarea pârâtelor la plata de daune morale în cuantum de 1 leu către reclamantă; - obligarea pârâtelor să publice pe cheltuiala acestora hotărârea judecătorească în trei cotidiene de largă circulație, timp de trei numere consecutive; - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 84/1998 privind mărcile si indicațiile geografice, ale Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, ale C. civ. - art. 253, art. 1349 și următoarele.

Hotărârea tribunalului Prin sentința civilă nr. 2186/09.10.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L.. A interzis pârâtelor folosirea în activitatea lor comercială a mărcii D. (ori a oricăror denumiri similare acesteia), a oferirii sau prestării serviciilor sub această marcă (ori a oricăror denumiri similare acesteia), a aplicării acestei mărci (ori a oricăror denumiri similare acesteia) pe produsele sau ambalajele sale, a oferirii spre comercializare, comercializării și deținerii în acest scop a produselor purtând această marcă (ori a oricăror denumiri similare acesteia), precum și a utilizării mărcii D. (ori a oricăror denumiri similare acesteia) pe documente sau în scopuri publicitare. A interzis pârâtelor C. și B. de a se prezenta și de a se promova, sub orice formă, sub denumirea "E." (ori a oricăror denumiri similare acesteia) si de a utiliza website-ul www.x.ro. A obligat pârâtele C. și B. să își modifice denumirile înregistrate la Oficiul National al Registrului Comerțului, astfel încât să nu mai conțină sintagma "D." ori cuvintele "x", respectiv "x" într-o manieră care să creeze confuzie cu marca D.. A obligat pârâtele C. și B. să înceteze și să se abțină în viitor de la orice utilizare a unor semne identice sau similare cu marca PROLOGIC pentru servicii și/sau produse identice sau similare cu cele pentru care marca este înregistrată. A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare de daune cominatorii în sumă de 500 RON pentru fiecare zi întârziere. A obligat pârâtele C. și B. la plata de daune morale în cuantum de un (1) leu către reclamantă, să publice pe cheltuiala acestora hotărârea judecătoreasca în trei cotidiene de largă circulație, timp de trei numere consecutive. Totodată, a luat act că reclamanta va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Hotărârea curții de apel Prin decizia nr. 1283A din 6 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-pârâte C. S.R.L. și B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2186/09.10.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat și a obligat apelantele la plata către intimată a sumei de 7.242,04 RON, reprezentând cheltuieli judiciare în apel.

Recursul Împotriva deciziei Curții de apel au declarat recurs pârâtele C. S.R.L. și B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Memoriul de recurs a fost întemeiat în drept pe art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurentele pârâte au susținut, în principal, că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea 84/1998. În susținerea acestui motiv de recurs, au susținut că textul de lege prevede două condiții care depind una de cealaltă pentru a se reține un risc de confuzie între o marcă și un semn folosit în activitatea comercială respectiv similaritate sau identitate între marcă și semn similaritate sau identitate între produse sau serviciile în cauză. Or, în cauză produsele și serviciile oferite sunt diferite. În contra textului de lege anterior indicat, Curtea de Apel ar fi reținut că gradul de similaritate între produse sau servicii ar fi irelevant, ceea ce atrage nelegalitatea deciziei. Întrucât serviciile oferite de pârâte și cele oferite de reclamantă sunt diferite, nu poate să existe nicio conexiune între servicii de curățenie și servicii matrimoniale sau de programare a întâlnirilor la birou. Recurentele susțin și încălcarea art. 22 C. proc. civ., întrucât în anul 2020 a intrat în vigoare noua lege a mărcilor și indicațiilor geografice nr. 84/1998 modificată prin Legea nr. 112/2000, iar titularii de mărci înregistrate pentru descrieri vagi sau titluri generale ale claselor Nisa au avut obligația de a depune declarație prin intermediul căreia se precizeze că intenția acestora la momentul depunerii cererii a fost de a obține protecție pentru toate produsele sau serviciile incluse în descrierea clasei. Față de această modificare legislativă, pârâtele au constatat că este neîntemeiată solicitarea făcută de reclamantă referitoare la încetarea folosirii mărcii D., întrucât nu a fost depusă o astfel de declarație care să se refere și la servicii de curățenie. Pârâtele au făcut demersuri, în sensul că au depus o solicitare punct de vedere referitor la situația juridică a aceste mărci, solicitând să se precizeze dacă marca D. este protejată sau nu pentru servicii de curățenie, la care OSIM a răspuns că nu beneficiază de o astfel de protecție. Mai susțin și că serviciile în cauză sunt în mod evident diferite, iar simpla conexiune, cum susține Curtea de Apel, nu este de ajuns pentru a exista riscul de confuzie și asociere Au invocat practică jurisprudențială comună și constantă cu privire la diferența dintre produse sau servicii, cum ar fi decizia civilă 2181 din 20 octombrie 2003 a Curții de Apel București. Recurentele pârâte au susținut și că decizia recurată conține motive contradictorii, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 punctul 6 C. proc. civ. Această contradictorialitate a reieșit chiar din aplicarea normei de drept material anterior redată. Pe de-o parte, Curtea de Apel apreciază că gradul de similaritate dintre produsele și serviciile în cauză este irelevant, iar pe de altă parte reține că reclamanta și pârâtele oferă produse și servicii similare, ceea ce este de natură să afecteze reputația mărcii reclamante pe piață.

Apărările formulate Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că, pe de-o parte, recursul nu privește încheierea instanței de apel din data de 08.09.2021, prin care a fost respinsă ca tardivă cererea de precizare a motivelor apelului, astfel încât această soluție a devenit definitivă. Pe de altă parte, recurentele pârâte furnizează servicii dintre cele pentru care reclamanta beneficiază de protecție, cum sunt: servicii de curățenie (atât segment industrial, cât și comercial - birouri și spații comerciale, inclusiv curățenie pentru întreținerea spațiilor exterioare pentru clădiri de birouri și alte tipuri de locații), servicii tehnice (mentenanță tehnică a instalațiilor electrice, sanitare, termice, de climatizare și ventilație, ș.a.), servicii de întreținere profesională și amenajări spații verzi, furnizare produse de curățenie, în timp ce reclamanta se bucură de protecție pentru servicii din clasa 35 de conducere și administrare a afacerilor, lucrări de birou, construcții, reparații, instalații din clasa 37, care include inter alia subclasele referitoare la curățarea clădirilor. Mai arată intimata reclamantă că dezvoltarea criticilor recurentelor care privesc similaritate serviciilor tinde la reaprecierea probelor, ce nu se poate realiza la instanța de recurs. Cu privire la presupusa absență a rolului activ al instanței de apel, se arată că, atât timp cât precizarea motivelor de apel a fost respinsă ca tardivă cu caracter definitiv, motivele ce privesc aplicarea Legii nr. 112/2020 tind la ignorarea acestei împrejurări și nu pot fi primite. În plus, recurentele nu aveau nevoie de clarificările OSIM pentru a invoca modul cum se aplică noua lege, mai ales că legea în discuție a constituit o transpunere târzie a Directivei (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015, astfel încât prevederile acesteia puteau fi invocate direct odată ce se epuizase termenul pentru transpunere, moment anterior introducerii acțiunii, ceea ce permitea pârâtelor să se apere corespunzător încă din fața primei instanțe. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor dezvoltate prin motivele recursului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Criticând sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, recurentele au susținut, în primul rând, că în cauză nu este întrunită cerința (necesară pentru incidența acestui text) de a exista identitate sau similaritate între serviciile sau produsele pentru care marca reclamantului este înregistrată și cele pentru care semnul litigios este folosit de pârât. În cadrul acestei argumentări, a fost criticată afirmația Curții de apel în sensul că gradul de similaritate dintre produsele sau serviciile în discuție este irelevant, având în vedere că această similaritate este o condiție imperativă a existenței riscului de confuzie și, deci, a constatării încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii. Cu privire la această afirmație, instanța de recurs observă însă că ea face parte dintr-o linie de argumentație mai complexă, astfel încât trebuie să fie analizată în contextul considerentelor instanței de apel și nu în mod izolat. Astfel, cu privire la similaritatea serviciilor, Curtea de apel a reținut: "Totodată, produsele și serviciile comercializate de părți sunt similare, chiar dacă intimata și-a înregistrat marca doar pentru categoriile generale ale Claselor 35, 36, 37, 44 și 45, existând o conexiune între lucrări de birouri (clasa 35) construcții, reparații, instalații (clasa. 37) și servicii personale și sociale oferite de terți pentru satisfacerea unor nevoi individuale (clasa 45) cu serviciile oferite de apelante care constau, în esență, în curățarea clădirilor de birouri, întreținere imobile sau anumite activități logistice, potrivit site-ului propriu. Gradul de similaritate dintre produsele și serviciile în discuție este însă irelevant, simpla conexiune fiind suficientă, în condițiile în care semnele aflate în conflict sunt aproape identice, astfel încât orice eventual decalaj trebuie apreciat ca fiind acoperit." Examinarea acestei argumentări relevă că, în realitate, instanța de apel a dezlegat chestiunea existenței similarității dintre servicii în mod adecvat, apreciind că ea există, prin trimitere la conexiunea existentă între serviciile prestate de pârâte sub semnul pretins a încălca marca reclamantei și serviciile pentru care aceasta din urmă beneficiază de protecție. Or, existența acestei legături la care se referă instanța de apel îmbracă forma așa-numitei complementarități, care este o formă a similarității, astfel încât nu se poate afirma că instanța de apel nu a analizat și reținut existența acestei cerințe instituite de art. 39 alin. (2) lit. b) pentru a se statua existența încălcării dreptului la marcă. Este adevărat că în decizia recurată se arată și că gradul unei atare similarități nu ar fi relevant, pentru că există conexiunea mai sus amintită și pentru că semnele aflate în conflict sunt aproape identice, însă în aprecierea instanței de recurs aceasta este o exprimare perfectibilă căreia îi lipsește rigurozitatea și nu una afectată de viciul nelegalității. Astfel, ceea ce semnifică ultima frază din partea deciziei mai sus citată este aceea că, în prezența unei similarități ridicate (aproape de identitate) a semnelor aflate în conflict, un grad de similaritate mai scăzut al serviciilor este suficient pentru a exista riscul de confuzie. Acest principiu de analiză a riscului de confuzie este rezultat din jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat în cauza C-39/97 Canon Kabushiki Kaisha v Metro-Goldwyn-Mayer Inc., în interpretarea art. 4 alin. (1) lit. b) al Directivei 89/104/EEC, că: "17. O evaluare globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependență între factorii relevanți și în particular o similaritate între mărci și respectiv între produse sau servicii. Corespunzător, un grad mai mic de similaritate între aceste bunuri sau servicii poate fi compensat de un grad mai mare de similaritate între mărci și viceversa. Interdependența dintre acești factori este expres menționată în al zecelea considerent al preambulului Directivei, care arată că este indispensabil a se da o interpretare conceptului de similaritate în relație cu riscul de confuzie, a cărui apreciere depinde, în particular, de cunoașterea pe piață a mărcii și de gradul de similaritate identificat între marcă și semn și respectiv între bunuri sau servicii." Acesta este motivul pentru care afirmația instanței de apel în sensul că gradul de similaritate existent între servicii este irelevant în prezența unei similarități apropiate de identitate între semnele aflate în conflict nu este un raționament viciat, ci reprezintă tocmai materializarea (incomplet explicată) a regulii de analiză a riscului de confuzie dezvoltată jurisprudențial - cu caracter obligatoriu pentru instanțele naționale, în cadrul trimiterii preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene. Celelalte susțineri ale recurentelor din cadrul acestui motiv de recurs constituie, cum în mod corect a subliniat și intimata-reclamantă, chestiuni a căror verificare presupune reevaluarea faptelor deduse judecății, operațiune ce scapă controlului instanței de recurs. Astfel, de vreme ce Curtea de apel a comparat serviciile pentru care reclamanta a justificat protecție (lucrări de birouri (clasa 35) construcții, reparații, instalații (clasa. 37) și servicii personale și sociale oferite de terți pentru satisfacerea unor nevoi individuale (clasa 45), mai sus evocate) cu serviciile prestate de pârâte și a conchis că între acestea există legătura necesară pentru existența similarității (în speță complementaritatea), analiza acestei legături nu poate fi cenzurată în calea de atac de față pentru că nu reprezintă în realitate o problemă de aplicare a regulilor de drept substanțial (respectiv a art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 republicată), ci o chestiune factuală, rezervată instanțelor de fond. Legat de acest aspect, nu poate fi primit nici argumentul în sensul că răspunsul OSIM transmis pârâtelor a fost în sensul că marca reclamantei nu beneficiază de protecție pentru servicii de curățenie, deoarece pe de-o parte analiza instanței de apel nu a avut în vedere servicii identice (deci nici nu se punea problema ca protecția să se întindă asupra acestor servicii anume) și pe de altă parte OSIM nu este cel chemat a decide limitele protecției unei mărci în ipoteza unei acțiuni prin care se reclamă încălcarea acesteia, această atribuție revenind exclusiv instanțelor de judecată învestite cu soluționarea cauzei. În cadrul unui motiv de recurs ce poate fi încadrat în art. 488 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. - deoarece valorifică neobservarea art. 22 C. proc. civ. de către instanța de apel - s-a reproșat acesteia omisiunea de a aplica legea în vigoare la data judecății în calea de atac, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 112/2020 și în raport cu care întinderea protecției mărcii reclamantei suferea ajustări semnificative. Contrar susținerilor intimatei-reclamante, acest motiv nu este invocat omisso medio, pentru că el nu valorifică în mod direct chestiunea aplicării în timp a legii noi de drept substanțial, ci critică decizia instanței de apel (și nu pe cea a Tribunalului); or, o pretinsă nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei recurate nu putea, prin definiție, să fie invocată decât prin calea de atac a recursului. Cu privire la temeinicia motivului de recurs, sunt necesare mai multe precizări, ce se situează pe paliere distincte. Primo, este evident că instanța de judecată are obligația de a proceda la calificarea corectă a raportului juridic dedus judecății inclusiv din perspectiva legii aplicabile, astfel cum rezultă din art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ., din acest punct de vedere afirmațiile de principiu ale recurentelor fiind corecte, deoarece nu era imperativ ca partea să invoce legea nouă - pe calea unor motive de apel formulate în termen sau chiar ulterior, pe parcursul soluționării pricinii - ci instanța era chemată nu doar a cunoaște existența legii noi, ci și a determina dacă ea este aplicabilă litigiului și a proceda în consecință. Secundo, se poate însă observa din raționamentul instanței de apel că aceasta, contrar susținerilor recurentelor, nu a avut în vedere decât serviciile din titlul claselor pentru care reclamanta a înregistrat mărcile, astfel încât nu i se poate reproșa că a recunoscut o protecție dincolo de limitele pretinse de pârâte. Astfel, prin Legea nr. 112/2020 au fost aduse modificări Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, relevantă pentru cauza de față fiind introducerea art. 9 1 și art. 9 2 , devenite după republicare art. 10 și respectiv art. 11 din lege: "Art. 9 1 (1) Produsele și serviciile pentru care se solicită protecția mărcii sunt indicate de către solicitant cu suficientă claritate și precizie pentru a permite autorităților competente și operatorilor economici să determine întinderea protecției solicitate. (2) Produsele și serviciile pentru care se solicită înregistrarea unei mărci se clasifică în conformitate cu sistemul de clasificare stabilit de Clasificarea de la Nisa. Produsele și serviciile sunt grupate pe clase, fiecare grup de produse sau servicii fiind precedat de numărul clasei căreia îi aparține, în ordinea claselor. (3) Utilizarea unor termeni generali sau a indicațiilor generale cuprinse în titlurile claselor din Clasificarea de la Nisa se interpretează ca incluzând toate produsele sau serviciile acoperite de sensul literal al indicației sau al termenului respectiv. (4) Produsele și serviciile nu pot fi considerate ca asemănătoare pe motiv că figurează în aceeași clasă și nici nu pot fi considerate ca fiind diferite pe motiv că figurează în clase diferite ale Clasificării de la Nisa. Art. 9 2 (1) Titularii mărcilor înregistrate în raport cu întreg titlul unei clase din Clasificarea de la Nisa pot declara că intenția lor la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii a fost de a solicita protecția unor produse sau servicii în afara celor acoperite de sensul literal al titlului clasei respective, cu condiția ca produsele sau serviciile astfel indicate să fie incluse în lista alfabetică a clasei respective din ediția Clasificării de la Nisa în vigoare la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii. (2) Declarația prevăzută la alin. (1) se depune la OSIM până la data de 30 septembrie 2020 și precizează în mod clar și precis produsele și serviciile, altele decât cele acoperite de sensul literal al indicațiilor oferite de titlul clasei, la care se referea inițial intenția titularului. OSIM modifică Registrul mărcilor în mod corespunzător. (3) Formularea declarației prevăzute la alin. (1) nu aduce atingere aplicării dispozițiilor art. 261 alin. (4), art. 46 alin. (1) lit. a) și art. 481 alin. (1). (4) În cazul mărcilor pentru care nu se depune nicio declarație în termenul prevăzut la alin. (2) se consideră că de la expirarea termenului respectiv acestea desemnează doar produsele sau serviciile acoperite de sensul literal al indicațiilor cuprinse în titlul clasei respective. (5) În cazul în care Registrul mărcilor este modificat conform dispozițiilor alin. (2), drepturile exclusive conferite de marcă nu împiedică un terț să continue utilizarea unei mărci, dacă utilizarea pentru produsele sau serviciile respective: a) a început înainte ca registrul să fie modificat; și b) nu a încălcat drepturile titularului în considerarea sensului literal al înregistrării produselor și serviciilor în registru la momentul respectiv. (6) Modificarea listei de produse sau servicii conform dispozițiilor alin. (2) nu conferă titularului mărcii dreptul de a se opune unei mărci ulterioare sau de a depune o cerere de anulare a înregistrării unei mărci depuse ulterior, dacă: a) marca depusă ulterior era deja utilizată sau era deja depusă o cerere de înregistrare a mărcii pentru produse sau servicii înainte ca registrul să fie modificat; și b) utilizarea mărcii pentru produsele sau serviciile respective nu a încălcat sau nu ar fi încălcat drepturile titularului în considerarea sensului literal al desemnării produselor și serviciilor în registru la momentul respectiv." Prin urmare, în aplicarea normelor evocate și în absența declarației la care se referă art. 9 2 (devenit art. 11) din lege (declarație a cărei depunere nici nu a fost pretinsă de reclamantă), întinderea protecției mărcii reclamantei era limitată la serviciile indicate în titlul (denumirea) claselor din înregistrare și la sensul literal al acestora. Or, chiar acceptând că în cauza de față noua lege de drept substanțial (adoptată după sesizarea instanței) era aplicabilă astfel cum au susținut apelantele pârâte, efectul unei atare limitări era cel arătat mai sus, în care se considera că marca D. este protejată exclusiv pentru următoarele servicii: din clasa 35 - publicitate, conducerea și administrarea afacerilor, lucrări de birou, din clasa 36 - asigurări, afaceri financiare, monetare, imobiliare, din clasa 37 - construcții, reparații și instalații, din clasa 44 - servicii medicale, servicii veterinare, servicii de igienă și frumusețe pentru oameni sau animale, servicii din agricultură, horticultură sau silvicultură și din clasa 45 - servicii juridice, servicii de securitate pentru protecția bunurilor și persoanelor, servicii personale și sociale oferite de terți pentru satisfacerea unor nevoi individuale. De aceea, văzând că analiza instanței de apel a avut în vedere exclusiv servicii dintre cele mai sus enumerate, în mod eronat reproșează recurentele-pârâte ignorarea noii reglementări, pentru că, deși nu o subliniază expres, Curtea de apel a procedat în acest mod. Tertius, ceea ce este relevant în cauza ce are ca obiect solicitarea de încetare a încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii este situația de fapt și întinderea protecției la momentul producerii pretinsei încălcări. De aceea, de principiu, pentru perioada anterioară sesizării instanței (la care se referă faptele expuse în acțiune), este aplicabilă legea de drept substanțial în vigoare la acel moment, legea nouă neputând retroactiva. În consecință, instanțele de fond nu erau ținute a aplica Legea nr. 84/1998 în forma modificată ulterior sesizării instanței atunci când analizau fapte trecute, ci cel mult, dacă legea nouă era aptă a conduce la o abordare diferită a parametrilor protecției mărcii reclamantei, aceasta trebuia să fie avută în vedere în privința conduitei viitoare a pârâtelor astfel cum ea urma a fi configurată prin măsurile dispuse de instanță. Cu toate acestea, chiar dacă la data sesizării instanței, cum a arătat corect intimata-reclamantă, transpunerea Directivei (UE) 2015/2.436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci era deja întârziată, normele relevante pentru cauza de față trebuind a fi transpuse de statele membre până la data de 14 ianuarie 2019 conform art. 54 din Directivă (iar Legea nr. 112/2020 a fost adoptată în anul următor), chestiunea de drept litigioasă avea deja o rezolvare de lege lata, nefiind necesar a aștepta transpunerea directivei în dreptul intern pentru a determina corect întinderea protecției mărcii. Astfel, prin Hotărârea CJUE în cauza IP Translator C-307/10, din 19 iunie 2012, s-a statuat în sensul că "Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretată în sensul că: produsele sau serviciile pentru care se solicită protecția prin intermediul mărcii să fie identificate de solicitant în mod suficient de clar și de precis pentru a permite autorităților competente și operatorilor economici să stabilească numai pe această bază întinderea protecției conferite de marcă. Totodată, Curtea a reținut că Directiva "nu se opune utilizării indicațiilor generale din titlurile claselor din clasificarea prevăzută la articolul 1 din Aranjamentul de la Nisa (...) pentru a identifica produsele și serviciile pentru care se solicită protecția prin intermediul mărcii, cu condiția ca o astfel de identificare să fie suficient de clară și de precisă.", precum și că "Solicitantul unei mărci naționale care utilizează toate indicațiile generale din titlul unei anumite clase (...) trebuie să precizeze dacă cererea sa vizează toate produsele sau serviciile repertoriate în lista alfabetică a acestei clase sau numai unele dintre aceste produse sau servicii." Marca națională verbală D. are ca dată de depozit 06.04.2016, ulterioară publicării Hotărârii IP Translator, astfel încât aprecierea cu privire la întinderea protecției trebuie să aibă în vedere dezlegările obligatorii cuprinse în decizia CJUE evocată, iar efectele înregistrării mărcii, analizate de instanță, trebuie să fie rezultatul unei interpretări uniforme a regulilor deduse din jurisprudența CJUE, pentru ca hotărârea instanței naționale să reprezinte o aplicare a celor dezlegate prin această hotărâre. Legat de acest aspect, este necesară sublinierea că, deși este vorba în speță despre o marcă națională, aderarea României la Uniunea Europeană a fost urmată de armonizarea integrală a legislației naționale cu dreptul UE în materia mărcilor, astfel încât dezlegările CJUE referitoare la dreptul UE se impun instanței naționale și cu privire la dreptul intern, atât timp cât conținutul său normativ este pus în acord cu legislația Uniunii. În consecință, din considerentele hotărârii IP Translator rezultă, în opinia Înaltei Curți, că pentru mărcile depuse la înregistrare după publicarea acestei hotărâri în privința cărora s-a indicat titlul clasei (cum este cazul mărcii reclamantei), se consideră că protecția a fost solicitată fie pentru întreaga clasă (inclusiv lista alfabetică de produse sau servicii), dacă solicitantul a menționat expres aceasta, fie numai pentru sensul literal al produselor/serviciilor ce formează titlului clasei indicate în cererea de înregistrare, în lipsa unei asemenea precizări. Astfel, cum menționata precizare nu apare a fi fost formulată de solicitant, protecția mărcii reclamantei privește sensul literal al termenilor din titlul clasei, după cum a apreciat în mod corect instanța de apel. Prin urmare, configurarea întinderii protecției în acest mod era necesar a fi realizată independent de adoptarea Legii nr. 112/2020, argumentele pârâtelor recurente fiind, din această perspectivă, inutile. Celelalte argumente dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează aceleiași verificări privind similaritatea, ce nu poate fi realizată, cum s-a arătat deja, de instanța de recurs. Chiar în aceste condiții, se impune numai observația că argumentarea recurentelor este conceptual eronată, deoarece existența similarității în forma complementarității nu presupune ca serviciile comparate să aibă același obiect material, ci ca între ele să existe o legătură, ele să fie prestate în mod uzual împreună - fie de către același subiect de drept, fie cu privire la același bun sau la aceeași activitate - legătura ce justifică similaritatea în această ipoteză fiind una ce acoperă numeroase aspecte. De aceea, nu pot fi primite argumentele care valorifică împrejurarea că serviciile de curățenie nu sunt incluse nici în lista alfabetică a clasei respective din clasificarea de la Nisa, deoarece o atare includere ar fi avut o altă valență în analiza riscului de confuzie și nu ar fi condus la complementaritate. Concomitent, se observă și că instanțele de fond nu au avut în vedere exclusiv serviciile de curățenie prestate de pârâte, la care se referă motivele recursului, ci mai multe categorii de servicii, incluse în conceptul de afacere practicat de acestea, intitulat "facility management", ce nu include numai servicii de curățenie, cum înseși pârâtele au arătat, ci activități multiple ce țin de administrarea clădirilor - reparații, întreținere, mutări, curățenie. Este nefondat și motivul de recurs întemeiat de recurente pe art. 488 alin. (2) pct. 6 C. proc. civ., care valorifică o pretinsă contradicție între aserțiunile instanței de apel mai sus citate - pe de-o parte se afirmă irelevanța gradului de similaritate între servicii, pe de altă parte se reține existența similarității. Astfel, în cadrul analizei ce precede s-a arătat care este semnificația afirmațiilor Curții de apel și totodată de ce acestea nu sunt greșite, cu corecția adusă argumentării prin prisma principiilor generale de analiză a riscului de confuzie, iar acele considerente ale instanței de recurs răspund pe deplin și criticilor ce se referă la motive contradictorii. La toate aceste argumente se adaugă observația că în cauză instanțele de fond au reținut și faptele de concurență neloială reclamate prin acțiune, în privința incidenței dispozițiilor Legii nr. 11/1991 nefiind formulate critici în prezentul recurs, după cum nu au fost criticate nici aprecierile cu privire la similaritatea ridicată a semnelor în conflict, astfel încât, văzând că sunt nefondate motivele dezvoltate, se impune respingerea recursului declarat ca atare, în temeiul art. 496 C. proc. civ.