ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2021

Ședința publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) lit. b) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) și c) și art. 35 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și al dispozițiilor art. 29, 30 și 32 C. proc. civ., solicitând instanței:

- să i se interzică pârâtei S.C. B. S.R.L. să desfășoare acte de comerț având ca obiect produse în denumirea cărora se regăsește elementul C. ori cuvinte sau expresii derivate din mărcile reclamantei, întrucât se confundă până la identitate cu mărcile înregistrate în portofoliul său;

- să se interzică pârâtei S.C. B. S.R.L.: să mai desfășoare activități cu specific publicitar și de marketing relativ la produsele sus-menționate, inclusiv în mediul virtual/internet; să menționeze C., cuvinte sau expresiile derivate din mărcile reclamantei pe ambalaje, broșuri, pliante și alte asemenea elemente de promovare și comercializare a produselor sale;

- obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la radierea și eliminarea tuturor termenilor, cuvintelor sau expresiilor derivate din mărcile reclamantei, din materialele promoționale și de comercializare indicate;

- sa se interzica pârâtei S.C. B. S.R.L. să insereze elementele C., cuvinte, expresii derivate ori reprezentări grafice similare în documentația statutară și în orice alte documente de autorizare sau certificare a activității sale comerciale;

- obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 100.000 de RON ca o consecință a desfășurării cu rea-credință a activității comerciale, cu încălcarea dreptului la marcă al reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 dar și ca efect al diminuării și afectării gradului de notorietate al mărcii reclamantei prin desfășurarea activităților de comerț în condițiile sus - arătate, prin interpunerea și promovarea produselor purtând însemne specifice mărcii sale (termenii - C. precum și cuvinte sau expresii derivate din mărcile reclamantei ori reprezentări grafice similare);

- obligarea pârâtelor, în solidar, la suportarea cheltuielilor de judecată angajate de soluționarea prezentului litigiu, în conformitate cu dispozițiile art. 451 și următoarele C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 221/09.02.2018, a fost respinsă acțiunea astfel formulată, ca neîntemeiată, și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6.198,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 1643A din 5 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 221/09.02.2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

Hotărârea pronunțată este rezultatul interpretării eronate a cadrului normativ pe care reclamanta a înțeles să își întemeieze acțiunea, cu consecința nesocotirii voinței acesteia și a sensului atribuit cererii de chemare în judecată din perspectiva fundamentării juridice a acesteia.

Normele de drept material încălcate și greșit aplicate de către instanța de apel sunt - în susținerea recurentei - dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998, 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, art. 36 (fost art. 35) din același act normativ.

În motivarea acțiunii introductive au fost invocate prevederile rt. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, actualizata.

Or, având în vedere că mărcile valabil înregistrate în portofoliul S.C. A. S.R.L. începând cu anul 2005, cuprinzând elementul comun C., se identifică până la confuzie cu termenul C. din componența mărcilor pârâtei, cqre sunt în mod evident lipsite de distinctivitate, se poate pretinde protecția asigurată de dispozițiile art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) lit. b) Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Se susține că, în aceste condiții, consecință a greșitei interpretări a dispozițiilor legale sus-arătate, s-a adus o argumentație care se îndepărtează de sensul și voința juridică pe care partea reclamantă a înțeles să le atribuie demersul judiciar.

Evocând prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., se deduce concluzia că, independent de orice susținere a societății recurente referitoare la situația de fapt și de drept prezentate, instanța de fond și de apel aveau obligația să verifice situația de fapt expusă potrivit actelor existente la dosarul cauzei și să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi apreciat neclare, inclusiv a celor care țineau de calificarea în drept a pretențiilor reclamantei/apelantei ori să le pună în discuția contradictorie a părților.

Se mai susține că instanța de apel a reținut că "problema de drept a interzicerii folosirii semnului în lipsa anularii mărcilor folosite de pârât cu acordul titularului, nu a fost rezolvata, curtea apreciind că nu este învestită cu analiza legalității raționamentului primei instanțe în sensul ca, în lipsa unei acțiuni în anulare a mărcilor utilizate de pârâtă, o acțiune în contrafacere nu poate fi primită", fără să analizeze și susținerile apelantei cu privire la existența pe rolul instanțelor de judecată a altor litigii în care au fost formulate cereri de anulare a mărcilor înregistrate cu rea-credință de D. (și folosite în fapt de intimata B. SRL).

Consideră recurenta că analiza instanței de apel este consecința aplicării greșite a dispozițiilor legale sus-invocate de vreme ce partea nu a solicitat anularea mărcilor folosite de intimată. Întreaga motivare a deciziei amplifică o pretinsă confuzie în ceea ce privește învestirea instanței de judecată, admițându-se totodată că "indicarea în acțiune a unor prevederi legale nespecifice acțiunii în contrafacere (cum este art. 47 din lege) permitea primei instanțe solicitarea unor clarificări în privința acestor chestiuni".

Se precizează și că, în temeiul dispozițiilor art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta recurentă a solicitat instanței de apel să realizeze o nouă judecată asupra fondului, prin care să se statueze atât în fapt cât și în drept asupra pretențiilor deduse judecații, fără a limita solicitarea la anumite soluții din dispozitiv.

Totodată, se arată că structurarea acțiunii inițiale este întărită și de împrejurarea că nu există o condiționare/relație de subsidiaritate a acțiunii în contrafacere de promovarea, în prealabil ori în același context, a unei acțiuni în anulare.

Problematica neimpunerii unei subsidiarități/condiționări între acțiunea în contrafacere și acțiunea în anulare a fost tranșată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin hotărârea pronunțată în cauza C-561/11, în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărei terțe persoane de a folosi, în activitatea comercială, semne identice sau similare cu marca sa, se extinde și asupra unui terț titular al unei mărci comunitare ulterior înregistrate, fără a fi necesar ca această din urmă marcă să fi fost anterior anulată.

Deși hotarârile CJUE sunt obligatorii pentru instanțele naționale, mentionata hotărâre a fost ignorată de instanțele de fond și apel.

Se solicita a se avea în vedere petitul cererii introductive, în raport de care consideră recurenta că obiectul investirii instanței a fost cât se poate de lămurit, instanțele având nu numai prerogativa, dar și obligația de a solicita părților orice clarificări apreciate necesare pentru tranșarea obiectului litigiului ori pentru lămurirea acestuia.

În continuare, se arată că din economia prevederilor art. 36 din Legea 84/1998 și a art. 1349 C. civ. se poate concluziona că legiuitorul a înțeles să prezume existența vinovăției autorului acțiunilor/manoperelor de contrafacere, iar condiția prejudiciului este relevată de indicatorii economico-financiari ai titularului mărcii uzurpate ca urmare a contrafacerii produselor sale. Prejudiciul material reunește atât prejudiciul efectiv (damnum emergens) cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans), astfel încât intimata, prin inducerea în eroare a unor potențiali clienți ai reclamamtei recurente a lipsit-o de un beneficiu pe care l-ar fi putut realiza.

Mai susține recurenta că instanțele au ignorat materialul probator administrat în cauza, nefăcându-se o analiză detaliata a acestora nici de către instanța inițial învestită. De asemenea, nu au fost analizate aspectele reclamate cu privire la încălcarea dreptului la marcă sesizate ca efect al diminuării și afectării gradului de notorietate al recurentei, prin desfășurarea activităților de comerț în condițiile descrise prin cererea de chemare în judecata.

Riscul de asociere și intenția evidentă de copiere și contrafacere sunt relevate - în susținerea recurentei - de asocierea deliberată a produselor comercializate de intimată cu produsele naturiste marca x - fără nicio legătură cu produsele naturiste sau suplimentele alimentare pe care le comercializează în prezent - dar cu intenția de a conduce publicul consumator către plaja de produse urmărite și, astfel, de a se asocia cu produsele recurentei.

Inscripționarea pe ambalajele produselor atât a elementelor "extract purificat de rășină", "C." cât și a celui referitor la Prof. dr. E. nu este de natură a permite concluzia ca toate trei ar putea fi considerate elemente constitutive ale unui singur semn distinctiv (cum, în mod eronat, a reținut instanța fondului) relativ la proveniența produsului, întrucât prin modul în care sunt realizate și dispuse nu sunt apte să creeze în percepția de ansamblu, a consumatorului mediu informat, ideea caracterului unitar al semnelor

Mai precizează recurenta că, anterior, intimata comercializa produsele sub formă de blister de 30 de tablete, având inscripționata denumirea "C.", iar în prezent comercializarea blisterelor de 30 tablete se face sub inscripția "extract purificat de rășină C.".

Trimiterile făcute constant la originea produsului de societatea intimată, în sensul că termenul ar desemna o substanță medicinală cu proprietăți curative, întrebuințata de mii de ani, având conotații în multe alte limbi, nu pot fi reținute și nici dovedite, neputându-se concluziona că publicul asociază, în mod automat, produsul/serviciul vizat unei anumite origini pentru a fi exclus astfel de la înregistrarea și, respectiv, recunoașterea ulterioară a mărcii. În plus, consumatorul a cunoscut substanța și proprietățile ei curative mai ales ca urmare a introducerii ei în produsele comercializate.

Prin conduita intimatei B., pe care niciuna dintre instanțe nu a analizat-o, s-a generat confuzie atât în rândul consumatorilor cât și la nivelul comercianților/canalelor de distribuție.

Un argument suplimentar expus de recurentă este acela că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 318 pronunțată în litigiul în care intimata DGT a solicitat anularea mărcilor recurentei, a reținut, în esența, că "nu au fost prezentate elemente care să identifice caracterul uzual al termenului în discuție și care să fi devenit o practică comercială".

De asemenea, se arată că motorul de căutare pe internet a cuvintelor "C.", "nectarul munților", "rășina munților" face trimitere în mod automat la gama de produse ale societății pârâte. În cuvintele de căutare ale site-ului pârâtei www.x.ro, se regăsesc mărcile recurentei, în întreg sau fragmente din acestea, dar conducând utilizatorul către site-ul pârâtei, fapt ce facilitează racolarea mult mai ușoară a clientelei prin efectul confuziei cu mărcile înregistrate în portofoliul recurentei. In plus, DGT folosește pe site-ul propriu www.x.ro, la cuvinte cheie/de căutare, toate denumirile comerciale ale mărcilor recurente, probe-capturi net fiind depuse în dovedire la dosarul cauzei.

Or, consumatorul de suplimente nutritive se informează cel mai des pe internet și caută produsul și eventualele recenzii de cele mai multe ori în spațiul virtual, pentru el fiind important produsul, calitățile sale terapeutice, fără a acorda importanță ambalajului de cele mai multe ori intr-o permanenta schimbare din rațiuni de marketing și promovare. Așadar, diferențele de design al ambalajelor, invocate de către debitoare în apărare, nu sunt relevante consumatorului obișnuit ci denumirea produsului, în sine.

Relativ la probele furnizate de către pârâtă ca reprezentând cheltuieli de promovare, se arată că acestea datează cu începere din 2013.

Cu privire la condiția prejudiciului, precizează că s-au depus la dosarul cauzei bilanțurile contabile care atestă o scădere dramatică a volumului comercial, care a condus la rezultate financiare negative. De asemenea, au fost depuse recenzii ale unor consumatori care au folosit produsele recurentei dar au fost preluați fie pe site-ul www.x.ro fie în broșurile pârâtei ca fiind consumatorii produselor sale.

În ce privește gradul de similaritate fonetica dintre termenii "C." și "C.", se afirma ca acesta este ridicat, precum și că este dincolo de orice dubiu ca folosirea, de către intimată, a denumirii specifice mărcii recurentei - C./C. - (fara un aport propriu de creație din partea acesteia) este de natura a profita de renumele mărcii recurentei dar și o sursa generatoare de prejudiciu în patrimoniul acesteia din urmă.

Potrivit susținerii recurentei, a fost probată și cerința folosirii mărcii în mod public, serios și cu referire la produsele pentru care marca a fost înregistrată.

De asemenea, se susține că instanța a soluționat în mod greșit solicitările de probatorii formulate de apelanta-reclamanta, motivându-se că "referirea la aceste înscrisuri nu s-a făcut prin cererea de apel", deși memoriul de apel a cuprins și solicitarea de administrare a tuturor probelor a căror administrare în fața instanței de fond nu a fost posibilă din motive independente de apelantă.

Deși principala critică din apel a avut în vedere împrejurarea că judecătorul fondului nu a analizat materialul probator administrat, nici instanța de apel nu a înțeles să facă vreo referire la înscrisurile administrate.

Intimata B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care solicită, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 11 mai 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1643 A din 5 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și s-a fixat termen de judecată la data de 28 septembrie 2021, în ședință publică.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărui judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

O primă limită este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Alta limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluționarea căii de atac se degajă din dispozițiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Raportat la litigiul pendinte - care a parcurs două grade de jurisdicție, respectiv judecata în primă instanță și în apel - hotărârea supusă recursului este cea pronunțată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata realizată de instanța de apel, neputându-se evalua în mod direct legalitatea hotărârii date în primă instanță.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurenta reclamantă, în fundamentarea recursului pendinte, cuprind ample referiri la situația de fapt invocată (de parte) în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, precum și critici relative la considerente care se regăsesc în hotărârea primei instanțe. Cum asemenea susțineri și critici au fost formulate de recurentă cu depășirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, și implicit o obligației ce îi icumbă în puterea dispoziției de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cu care "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți" - se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale investiri a instanței de recurs spre a le analiza în mod specific acestei căi de atac extraordinare.

Înalta Curte notează că recurenta a circumscris criticile formulate motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dispoziție normativă care are în vedere situația în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Afirmă recurenta, în acest context, că normele de drept material încălcate și greșit aplicate în speță sunt cele conținute de art. 4 alin. (1) și (2), art. 6 alin. (1) lit. b) și art. 36 din Legea 84/1998 pentru că instanța de apel a adus o argumentare care se depărtează de sensul și voința juridică pe care partea reclamantă a înțeles să o atribuie pretenției deduse judecății.

Totodată, precizează că, față de prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de fond și cea de apel aveau obligația "să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, inclusiv cele care țineau de calificarea în drept a pretențiilor reclamantei/apelantei ori să le pună în discuția contradictorie a părților". În continuare, se afirmă că "independent de orice susținere a societății noastre referitoare la situația de fapt și de drept prezentate, instanța de fond și de apel aveau obligația să verifice situația de fapt expusă potrivit actelor existente la dosarul cauzei și să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi apreciat neclare"

Criticile astfel formulate de recurentă sunt vădit nefondate, ele fiind formulate cu neobservarea unei reguli care este de esența judecății în apel, anume aceea că reprezintă o judecată în cadrul căreia devoluțiunea este limitată la aspectele concret vizate de criticile pe care le conține cererea/memoriul de apel. În acest sens sunt prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc în mod explicit faptul că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu."

Potrivit art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel se poate pronunța "în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță" în acele cazuri în care apelul nu se motivează sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi.

Prin urmare, această din urmă situație este una de excepție, în care legea permite instanței de apel să reevalueze toate cererile, apărările și probele administrate în fața primei instanțe.

Or, în speță - după cum s-a și reținut prin decizia recurată - a fost declarat un apel motivat, așa încât, potrivit regulii înscrise în art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel era ținută să procedeze la evaluarea legalității și temeiniciei sentinței apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înțeles să le susțină în motivarea căii de atac, iar nu la o analiză a oricăror susțineri care se regăseau în cererea de chemare în judecată.

În alte cuvinte, instanța de apel și-a exercitat atribuțiile de instanță de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus unei judecăți anterior realizate (conținută în sentința împotriva căreia se formulase respectiva calea de atac), demers analitic ce este în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel potrivit art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest punct al analizei este de observat că s-a și subliniat, în considerentele deciziei recurate, faptul că instanța de apel a apreciat că nu este în prezența unui apel nemotivat pentru că "apelanta reclamantă a dezvoltat pe larg în memoriul de apel motivele pentru care consideră că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, fără însă a combate în vreun fel motivul reținut de tribunal pentru a justifica respingerea acțiunii".

Prin urmare, împrejurarea că recurenta reclamantă a afirmat prin cererea de chemare în judecată că i-au fost încălcate drepturile asupra mărcilor proprii care conțin elementul verbal C. (mărci înregistrate în beneficiul său începând din anul 2005), și a expus o situație de fapt care, în opinia sa, ar fi justificat o atare concluzie, nu este de natură a releva interpretarea ori aplicarea eronată a prevederile art. 4, 6 și 36 din Legea 84/1998 de către instanța de apel pentru că această instanță nu era ținută să realizeze o judecată a cererii introductive în aceleași coordonate în care respectiva cerere a fost analizată de instanța fondului, ci, așa cum s-a arătat, avea a verifica legalitatea și temeinicia judecății deja efectuate în primă instanță, astfel cum se reflecta aceasta în sentința atacată cu apel.

Se cuvine a fi amintit că prezenta acțiune este una în care s-a reclamat contrafacerea, de către pârâta intimată, a mai multor mărci care conțin particula verbală C. (mărci care conferă reclamantei protecția specifică pentru produse din clasa 5 - suplimente alimentare) prin activități de comercializare a unor suplimente alimentare pe care sunt aplicate semne ce conțin și menționatul element verbal, ori cuvântul "C.".

Prima instanță a respins acțiunea cu acest obiect reținând că pârâta nu a săvârșit fapte de contrafacere prin utilizarea semnelor reclamate și că natura licită a conduitei sale rezidă din împrejurarea că este îndreptățită să folosească ansamblurile (semnele) ce conțin unul sau altul dintre cele două elemente verbale în contextul în care respectivele semne constituie mărci înregistrate de o terță persoană, iar aceasta din urmă a încheiat contracte de licență în temeiul cărora a transmis pârâtei dreptul de a le exploata.

Prin decizia recurată s-a reținut că memoriul de apel nu conține critici în combaterea menționatului motiv pe temeiul căruia tribunalul a respins acțiunea, situație în care curtea a apreciat că nu a fost învestită să analizeze legalitatea raționamentului adoptat de prima instanțe.

Atât argumentele astfel expuse de instanța de apel cât și analiza subsecvent realizată cu privire la criticile concret regăsite în memoriul de apel reflectă o corectă raportare față de cerințele speciale ce se degajă din art. 476 alin. (2), art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., iar reglementarea de principiu cuprinsă în art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. - text care consacră aspecte ținând de exercitarea rolului activ al judecătorului - nu este de natură a conferi caracter facultativ limitelor legale ale devoluțiunii. Este de amintit, în acest punct al analizei, și conținutul reglementării care se regăsește în primul alineat al aceluiași art. 22, anume aceea că "judecătorul soluționează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile".

Principiul rolului activ al judecătorului nu poate exonera părțile de obligația de a formula căile de atac în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege și de a susține demersul judiciar întreprins prin argumente și probe pertinente - astfel cum le revine îndatorirea legală, potrivit art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte notează că în cererea de recurs nu se susține că s-ar fi formulat în apel vreo critică referitoare la motivul pentru care prima instanță a respins acțiunea în contrafacere promovată de reclamanta recurentă, după cum nu se relevă existența vreunui impediment obiectiv în a formula asemenea critici în apel. Prin urmare, se constată că - din perspectiva rigorilor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ. - nu există suportul unei evaluări relative la legalitatea constatării făcute de instanța de apel în ce privește limitele în care acesta a fost învestită a efectua controlul judiciar.

Pe de altă parte, în recurs nu poate fi evaluată, în mod direct, legalitatea hotărârii pronunțate în primă instanță, prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. fiind oprit un atare control judiciar ce s-ar exercita ommiso medio.

De aceea, afirmațiile recurentei în sensul că instanța fondului ar fi făcut o evaluare greșită a susținerilor din conținutul cererii de chemare în judecată și, în acest context, ar fi făcut aplicarea și/ori interpretarea eronată a prevederilor art. 4, 6 și 36 din Legea 84/1998 și a art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. nu vor forma obiect de analiză în cadrul prezentului recurs.

Sub un alt aspect (vizat de susținerile din memoriul de recurs), se constată că instanța de apel a făcut referire la trăsături ale unei acțiuni în anularea mărcilor în contextul în care a reținut că "o bună parte din argumentarea dezvoltată în memoriul de apel privește o pretinsă rea-credință de care a dat dovadă pârâta în cadrul activității sale" și că "memoriul de apel cuprinde numeroase referiri la noțiunea de rea credință la înregistrarea unei mărci, pentru ca în finalul expunerii să se arate că s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor cumulative la care se referă art. 47 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea 84/1998 pentru a se constata incident cazul de nulitate a mărcilor pârâtei, subsecvent înregistrate".

Subordonat menționatelor constatări relative la conținutul memoriului de apel, s-a constatat că, în speță, nu a fost formulată - la judecata în primă instanță - o cerere de anulare a mărcilor pe care pârâta le utilizează și că susținerile din memoriul de apel referitoare la reaua credință în înregistrarea acestor din urmă mărci sunt nespecifice acțiunii în contrafacere, așa încât ele nu aveau aptitudinea de a releva nelegalitatea sentinței care forma obiectul controlului judiciar.

Menționatele considerente ale deciziei recurate relevă evaluarea, de către instanța de apel, a argumentelor pe care partea a înțeles să le utilizeze în fundamentarea apelului promovat, iar o atare evaluare ilustrează, de asemenea, o corectă raportare la limitele devoluțiunii - prin prisma exigențelor stabilite prin art. 479 alin. (1) raportat la art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.

Critica potrivit căreia instanța de apel "preia și își însușește în cea mai mare parte motivarea instanței de fond privind o pretinsă încadrare greșită a cererii de chemare în judecată" este nefondată, ea având ca reper considerente (ale deciziei recurate) care nu numai că sunt desprinse din contextul în care se regăsesc, dar sunt și trunchiate.

Din lecturarea hotărârii atacate reiese cu evidență faptul că, potrivit conținutului deciziei recurate - argumentele la care recurenta se raportează spre a formula această ultimă critică sunt cele prin care s-a reținut:

"curtea consideră că nici o atare solicitare, de anulare pentru rea credință, nu face obiectul cauzei de față și nici nu poate fi dedusă implicit din argumentele dezvoltate, de vreme ce o solicitare de anulare a mărcilor utilizate de pârâtă nu este cuprinsă expres nicăieri în cuprinsul acțiunii, iar mărcile utilizate de pârâtă nu sunt menționate" și, respectiv, "mai mult decât atât, mărcile utilizate de pârâtă nu îi aparțin, astfel încât cadrul procesual nu este propriu anulării mărcilor în lipsa titularului". Acestea sunt, însă, componente ale raționamentului care ilustrează o verificare a limitelor devoluțiunii din perspectiva principiului tantum devolutum quantum iudicatum - principiu care își găsește expresie normativă în prevederile art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ. -, verificare ce se impunea atâta vreme cât instanța de apel avea a stabili dacă susținerile concret expuse în memoriul de apel constituiau sau nu critici apte a fi a analizate în cadrul demersului de verificare a legalității și/sau temeiniciei soluției de respingere a acțiunii în contrafacere.

Înalta Curte notează că însăși recurenta precizează că, în speță, nu a formulat un capăt de cerere având ca obiect anularea mărcilor utilizate de către pârâta intimată, situație care relevă tocmai justețea aprecierii instanței de apel în sensul că nu exista un cadru procesual adecvat spre a se analiza chestiuni - invocate prin memoriul de apel - care sunt specifice unei acțiuni în anulare de marcă (așa cum este aspectul bunei credințe la înregistrarea mărcii).

Contrar susținerilor recurentei, nu se poate reține existența vreunei confuzii a instanței de apel în privința obiectului litigiului, concluzia care se desprinde cu claritate din lecturarea în mod complet și logic a considerentelor hotărârii fiind că s-a statuat că este vorba de o acțiune în contrafacere, respectiv o acțiune prin care s-a cerut "exclusiv interzicerea folosirii de către pârâtă a semnelor care încalcă mărcile sale". Consecința dedusă din această constatare a fost aceea că "nu pot fi primite argumentele din apel ce conturează o pretinsă nulitate a acestor mărci, pentru oricare dintre motivele prevăzute de art. 47 din legea mărcilor".

Mai susține recurenta că a solicitat instanței de apel ca, în temeiul prevederilor art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., să realizeze o nouă judecată asupra fondului prin care să statueze atât în fapt cât și în drept asupra pretențiilor deduse judecății, fără a se limita la numite soluții din dispozitiv - susținere ce sugerează necesitatea unei judecăți devolutive sub toate aspectele pricinii.

O atare invocare a menționatelor prevederi nu era de natură a înlătura rigorile impuse de primul alineat al art. 477 și de art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - această ultimă reglementare având chiar denumirea marginală sugestivă "dispoziții speciale privind judecata în apel" -, care instituie regula potrivit căreia judecata în calea de atac a apelului se constituie într-o verificare a situației de fapt și a modului de aplicare a legii de către prima instanță, verificare ce trebuie efectuată în limitele motivelor (criticilor) care se formulează prin cererea de apel.

Așa cum s-a arătat, prin decizia recurată s-a constatat că apelul declarat de partea reclamantă a fost unul motivat de vreme ce în memoriul de apel au fost dezvoltate pe larg motivele pentru care se considera că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică.

O atare calificare, de apel motivat, dată de instanță - și necontestată de recurentă - impunea limitarea stabilită prin dispozițiile art. 479 alin. (1) raportat la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., partea nefiind îndreptățită să se sustragă rigorilor ce se degajă din aceste reglementări printr-o abstractă și formală invocare a prevederilor derogatorii din art. 477 alin. (2) din C. proc. civ. această ultimă normă se referă la situații de excepție expres stabilite prin lege, anume: când dispozitivul conține mai multe soluții; când se tinde la anularea hotărârii; când obiectul litigiului este indivizibil.

Argumentul recurentei în sensul că nu și-a limitat apelul la anumite soluții din dispozitiv și că, din acest motiv, ar fi fost incidente prevederile art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate conduce la o altă concluzie în contextul în care dispozitivul sentinței apelate conținea o unică soluție, anume aceea de respingere acțiunii, iar în apel se solicita reformarea în tot a acesteia.

Astfel cum s-a reținut în precedent, obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, evaluarea de nelegalitate permisă de art. 488 din C. proc. civ. putând fi realizată numai cu privire la judecata ce a avut loc în apel.

În speță, instanța de apel a constatat că nu a fost învestită cu analiza vreunei critici care să vizeze acea dezlegare dată de prima instanță care era în sensul că "reclamanta nu poate cere direct interzicerea folosirii unei alte mărci înregistrate, aceasta având la îndemână acțiunea în anularea înregistrării mărcilor ulterioare îndreptată împotriva titularului acestora, iar în situația în care s-ar continua folosirea mărcii anulate, s-ar putea recurge la acțiunea în contrafacere".

Consecința acestei constatări a fost aceea că instanța de prim control judiciar nu a procedat la verificarea legalității și a temeiniciei menționatului raționament al primei instanțe.

Ținând seama de aceste coordonate ale judecății din apel, Înalta Curte constată că nu constituie critici relative la respectiva judecată amplele argumente prin care recurenta reclamantă - raportându-se la "structurarea acțiunii inițiale" - relevă faptul că nu există o condiționare/relație de subsidiaritate a acțiunii în contrafacere de promovarea unei acțiuni în anulare (inclusiv din perspectiva dezlegărilor din hotărârea pronunțată în cauza C-561/11 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene).

Aceste argumente tind a demonstra greșeli survenite în silogismul judiciar care fundamentează soluția primei instanțe, constituind critici omisso medio care, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., nu pot fi primite în recurs.

Înalta Curte notează că în hotărârea instanței de apel nu se regăsește vreo evaluare referitoare la caracterul controversat al problematicii privind existența sau nu a unei subsidiarități între acțiunea în anulare și acțiunea în contrafacere. De aceea, susținerea recurentei în sensul că menționata chestiune ar constitui un aspect calificat drept controversat apare ca fiind lipsită de corespondent în hotărârea ce formează controlului judiciar pendinte.

Pe de altă parte, a reținut instanța de apel că indicarea, în cererea de chemare în judecată, a unor prevederi legale nespecifice acțiunii în contrafacere permiteau instanței fondului să solicite clarificări în privința obiectului litigiului (în sensul de a stabili dacă în acesta se include și o cerere de anulare a mărcilor utilizate de pârâtă), dar a mai reținut și că "apelanta-reclamantă nu a cuprins în memoriul de apel argumente legate de necesitatea stabilirii diferite a limitelor învestirii și nu a contestat aceste limite așa cum au fost apreciate de tribunal".

Reiese, din aceste constatări ale instanței de prim control judiciar, că partea însăși nu a criticat, în apel, calificarea acțiunii promovate ca fiind exclusiv una în contrafacere și că, din acest motiv, nu exista necesara învestire spre a se verifica în apel dacă tribunalul (prima instanță) a făcut în mod corect această calificare.

Așa cum s-a arătat, recurenta chiar face precizarea - în memoriul de recursa - că acțiunea pe care a formulat-o nu conținea și un capăt de cerere privind anularea mărcilor utilizate de pârâtă, ci doar petite specifice acțiunii în contrafacere. Or, hotărârea instanței de apel relevă o analiză circumscrisă chiar acestor coordonate.

Sub un alt aspect, recurenta afirmă că legiuitorul, prin art. 36 din Legea 84/1998 și art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ., a înțeles să prezume existența vinovăției autorului manoperelor de contrafacere, iar condiția prejudiciului este relevată de indicatorii economico financiari ai titularului mărcii uzurpate ca urmare a contrafacerii produselor sale.

Aceste din urmă susțineri ale recurentei nu relevă, însă, vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate. În speță, situația de fapt stabilită - care nu poate fi reevaluată în recurs pentru că nu reprezintă o chestiune de nelegalitate în sensul prevederilor art. 488 din C. proc. civ. - este, în esență, aceea că fapta pârâtei intimate, de a utiliza semnele evocate prin cererea de chemare în judecată, nu pot fi calificate drept contrafacere pentru că această conduită manifestată corespunde unui firesc și legitim exercițiu al dreptului de a folosi acele semne ce au valoare juridică de marcă (drept dobândit prin contracte de licență încheiate cu titularul mărcilor).

Față de contextul factual astfel reținut, și ținând seama de împrejurarea că recurenta nu evidențiază vreun aspect al menționatei situații care ar reliefa o nelegală evaluare a conduitei pârâtei intimate (în sensul că ar impune legea să fie calificată această conduită drept o uzurpare a mărcilor recurentei) ori care să poată fi privită în vreo altă modalitate drept contrară rigorilor ce se degajă din prevederile art. 36 din Legea 84/1998 și/sau art. 1349 alin. (1) și din C. civ., Înalta Curte apreciază că este pur formală critica astfel formulată, nevizând vreun viciu de nelegalitate a judecății relative la apelul soluționat prin decizia recurată.

Similar, evocarea unor considerente din decizii de speță pronunțate de instanța supremă, citarea art. 3 din Directiva CE 89/104 și referirile la Aranjamentul de la Madrid sunt făcute fără evidențierea vreunei legături cu aspecte concrete ale judecății ce s-a realizat prin decizia supusă controlului judiciar. De aceea, aceste chestiuni nu vor fi analizate, pentru că ele nu au valențele unor critici de nelegalitate apte a servi la evaluarea legalității deciziei împotriva căreia s-a exercitat recursul pendinte.

În ce privește susținerile potrivit cărora instanțele au ignorat materialul probator administrat în cauză, respectiv cele prin care se arată că înscrisurile prezentate în dosarul cauzei ar proba situația evocată de parte în cererea de chemare în judecată, acestea constituie aspecte ce privesc evaluarea probelor și stabilirea situației de fapt și nu sunt susceptibile de o analiză compatibilă cu judecata în recurs.

Înalta Curte notează că împrejurarea că situația de fapt reținută în speță nu este identică celei pe care reclamanta recurentă a evocat-o prin cererea introductivă nu ilustrează o omisiune a instanței a analiza litigiul, cum eronat afirmă recurenta, ci ilustrează exercitarea atribuției ce este specifică activității judiciare, anume aceea de a stabili faptele deduse judecății astfel cum ele sunt și dovedite prin probatoriul pertinent administrat, iar nu doar prin prisma susținerilor părților (susțineri care, de altfel, sunt de obicei contrare pentru că părțile angajate intr-un litigiu civil au interese opuse și fiecare tinde să demonstreze propria versiune a faptelor ce au generat procesul civil). Relevante în acest sens sunt chiar prevederile art. 22 alin. (2) și (4) din C. proc. civ., reglementare conform căreia:,,(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (...)

(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă".

Înalta Curte nu va proceda la analiza amplei evocări făcute de recurentă cu privire la numeroase activități comerciale desfășurate de părți și la modalitatea în care acestea utilizează mărcile de care fiecare se prevalează, pentru că nici acest tip de relatare a unor aspecte de fapt nu corespunde unei analize compatibile cu exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ.

Se mai reproșează instanței de apel că a soluționat în mod eronat solicitările de probatorii, reținând că "referire la aceste înscrisuri nu s-a făcut prin cererea de apel", arătând recurenta că în secțiunea referitoare la probe - din memoriul de apel - se regăsește precizarea că se solicită administrarea tuturor probelor a căror administrare în fața instanței de fond nu a fost posibilă.

Măsura dispusă de instanță cu privire la probele propuse în apel a avut ca efect neadministrarea înscrisurilor la care se face în mod generic referire. Nu relevă, însă, recurenta, ce relevanță ar fi avut respectivele înscrisuri în coordonatele în care a fost realizată analiza din apel.

În alte cuvinte, deși se invocă respingerea eronată a probelor pe care le-a propus în apel, atâta vreme cât nu se argumentează în mod pertinent că respectivele probe (înscrisuri) ar fi influențat soluția asupra apelului și nici nu se indică normele juridice pe care partea le consideră greșit aplicate ori interpretate prin adoptarea măsuri criticate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - și nici chiar a motivului reglementat prin pct. 5 al aceluiași art. 488 (care se referă la încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității).

Prin urmare, se constată că și această din urmă critică este pur formală, fiind lipsită de elemente apte a justifica un aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar.

Nu este fondată nici susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi omis a analiza probele în condițiile în care o critică din apel a avut în vedere împrejurarea că judecătorul fondului nu a analizat materialul probator administrat în cauză.

Instanța de prim control judiciar nu avea a analiza ansamblul probelor administrate în proces, ci trebuia să analizeze numai acele probe care priveau aspectele litigioase susceptibile de analiză în apel (prin raportare la criticile conținute de cererea/memoriul de apel). Simplul fapt că se formulase susținerea generică în sensul că prima instanță nu a analizat întreg materialul probator nu putea determina, prin ea însăși, o analiză în apel a tuturor dovezilor administrate, pentru că instanța de prin control judiciar avea a se raporta numai la acele probe ce erau utile și pertinente pentru soluționarea căii de atac în coordonatele impuse de art. 477-479 din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele reținute și dispozițiile legale menționate, se constată că niciuna dintre criticile formulate de recurenta reclamantă nu relevă incidența motivului de casare invocat, anume a 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ori a unui alt motiv dintre cele conținute de aceeași normă juridică imperativă.

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea ca nefondat a recursului, astfel cum a fost aceasta susținut prin motivele anterior analizate.

În ce privește solicitarea intimatei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului pendinte, Înalta Curte constată că, ținând seama de soluția de respingere a căii de atac promovate de partea adversă și de prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., în sarcina acesteia din urmă a luat naștere obligația de a suporta cheltuielile aferente procedurii judiciare. Cu acest titlu, recurenta reclamantă va fi obligată să plătească intimatei pârâte suma de 4058,54 RON reprezentând onorariul asistenței juridice de care a beneficiat, conform facturii nr. x/15.10.2020 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1643 A din 5 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4058,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2021.