ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1222/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă la 28.03.2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și cu pârâtul Oficiul Național al Registrului Comerțului a solicitat interzicerea utilizării de către pârâta B. S.R.L., în activitatea sa comercială, în orice mod, a semnului INTEL, precum și a oricărui semn identic sau similar cu mărcile reclamantei, a numelui comercial B., ca parte a numelui de domeniu B..ro, inclusiv în scop publicitar, atât în mediul online, cât și offline, de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală exclusive aparținând A.; anularea numelui comercial B. și înregistrarea mențiunii anulării în Registrul comerțului; radierea numelui comercial B. din Registrul Comerțului, de către Oficiul Național al Registrului Comerțului. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 896/07.05.2019, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a admis acțiunea, a interzis pârâtei utilizarea în activitatea sa comercială, în orice mod, a semnului INTEL, precum și a oricărui semn identic sau similar cu mărcile reclamantei, ca parte a numelui comercial A., inclusiv în scop publicitar, atât în mediul online, cât și offline, de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală exclusive aparținând reclamantei, a dispus anularea numelui comercial A. și înregistrarea mențiunii anulării în Registrul Comerțului și a dispus radierea numelui comercial A. din registrul comerțului, de către ONRC. Prin aceeași sentință, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată ce decurg din taxa judiciară de timbru. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1918 A din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. și a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Prin aceeași decizie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor din ședință din data de 19.02.2019 și 05.03.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta A. a declarat recurs. II.1. Motivele de recurs Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând următoarele: - decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea efectului devolutiv al apelului, instanța de apel încălcând reguli de procedură incidente în materia căii de atac a apelului, care atrag sancțiunea nulității; - efectul devolutiv al apelului trebuia să se întindă și cu privire marca națională verbală nr. x din 03.05.1990 - protejată din punct de vedere juridic de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, iar Curtea de Apel București trebuia să ia în considerare toate pretențiile și apărările formulate în primă instanță: - deși existența mărcii naționale verbale - nr. x - deținute din anul 1990, a fost invocată atât în primă instanță, prin modificarea cererii de chemare în judecată, cât și de B., prin apelul formulat, și de Intel în cadrul întâmpinării, instanța de apel a reținut că: "pe de altă parte, critica este lipsită de interes, întrucât prima instanță nu a analizat conflictul dintre marca națională și semn, ci dintre mărcile comunitare și semn, astfel că se va valorifica apărarea apelantei în sensul că, în calea de atac, curtea va verifica temeinicia și legalitatea sentinței prin prisma temeiurilor de drept reținute de tribunal"; - argumentul instanței de apel contravine soluției tribunalului și încalcă normele procedurale incidente în materia căii de atac; - prin pronunțarea soluției fără să procedeze ea însăși la analiza completă a cauzei în apel, Curtea de Apel București a limitat în mod nelegal efectul devolutiv al apelului, excluzând în mod arbitrar anumite probleme de fapt și drept, în ciuda faptului că acestea au făcut obiectul judecății primei instanțe și ar fi trebuit reanalizate în apel, în vederea respectării dublului grad de jurisdicție specific procesului civil român; - instanța de apel a încălcat normele de drept material - art. 1 alin. (2) și art. 8 din Convenția de la Paris; - raționamentul Curții de Apel București, în sensul că recunoașterea dreptului este "nuanțată în cazul firmelor" este eronat, întrucât protecția numelui comercial, astfel cum este reglementat prin art. 8 din Convenția de la Paris, face parte din dreptul intern, iar dispozițiile indicate nu fac o diferențiere între firmă și numele comercial; - protecția conferită de art. 8 al Convenției de la Paris, în coroborare cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, trebuie să fie una efectivă, iar interpretarea normei trebuie să fie una restrictivă; - prin decizia atacată, Curtea de Apel București a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile de drept material privind numele comercial - art. 38, art. 39 din Legea nr. 26/1990, art. 25 din Normele Metodologice nr. 773/1998 -, în raport de art. 8 din Convenția de la Paris și art. 9 din Regulament; - instanța de apel în mod eronat a apreciat că numele comercial B. conține o mențiune care să îl deosebească de numele comercial A., în sensul dispozițiilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990; - prin decizia atacată Curtea de Apel București a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 9 alin. (2) lit. c), alin. (3) lit. b), d) și e) din Regulament; - instanța de apel a reținut, pe de o parte, că B. folosește numele comercial cu titlu de marcă, în scopul de a distinge produse și servicii, însă, pe de altă parte, a reținut că utilizarea semnului (cu titlu de marcă) este justificată de înregistrarea numelui comercial și conformă practicilor loiale în activitatea comercială, raționament care nu doar că este departe de scopul avut în vedere de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin decizia de interpretare dată în cauza C-17/06 - Celine, ci a încălcat chiar dispozițiile art. 9 din Regulament și art. 36 din Legea nr. 84/1998; - prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat și aplică greșit normele de drept material prevăzute de art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulament, întrucât nu s-a avut în vedere și obiectul de activitate secundar al pârâtei. II.2. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. La data de 01.10.2020, intimatul-pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului a formulat întâmpinare, în termen legal, iar recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea depusă la dosar. II.3. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1918A din 4 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 8 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează. Recurenta-reclamantă a invocat două motive de casare, anume cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Din perspectiva primului motiv de recurs, de ordin procedural, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, limitând în mod nelegal analiza cauzei în calea de atac, prin excluderea verificărilor ce trebuiau a se realiza în speță, prin raportare și la drepturile sale anterioare decurgând din marca națională verbală nr. x din 03.05.1990, protejată din punct de vedere juridic de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998. În condițiile în care curtea de apel era ținută a evalua pretențiile și apărările formulate în primă instanță, s-a susținut că au fost încălcate reguli de procedură incidente în materia căii de atac a apelului, care atrag sancțiunea nulității. Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, prin cererea inițială formulată în fața primei instanțe, s-a prevalat, din punct de vedere al drepturilor sale exclusive pe care le-a opus pârâtei, de dreptul asupra numelui comercial (pe temeiul art. 8 din Convenția de la Paris din 1883 pentru protecția proprietății industriale), precum și de drepturile conferite de următoarele mărci comunitare: marca verbală INTEL, înregistrată la C. sub nr. x la data de 01 aprilie 1996, pentru clasele 9, 16, 38 și 42; marca combinată INTEL, înregistrată la C. sub nr. x la data de 01 aprilie 1996, pentru clasele 9, 16, 38 și 42; marca verbală INTEL înregistrată la C. sub nr. x la data de 02 iunie 1998, pentru clasa 42. Ulterior, prin cererea formulată la data de 18.09.2018, depusă la dosar primă instanță, reclamanta a depus un înscris intitulat cerere modificatoare prin care a arătat că drepturile de proprietate intelectuală aparținând INTEL includ și marca națională verbală INTEL, înregistrată la OSIM cu nr. x de la data de 3.05.1990; cererea a fost calificată de instanța de apel drept o completare a cererii de chemare în judecată. Această cerere modificatoare, deși a fost menționată ca atare de prima instanță și a fost urmată și de enununțarea mărcii naționale în ansamblul drepturilor de proprietate intelectuală ale reclamantei (arătate în cererea introductivă de instanță), nu a fost analizată în concret în cuprinsul considerentelor sentinței tribunalului. Mai mult decât atât, astfel cum și curtea de apel a constatat, tribunalul nu a făcut nicio referire la temeiul din dreptul național (art. 36 din Legea nr. 84/1998), astfel încât, rezultă că cererea completatoare formulată de reclamantă nu a primit nicio semnificație în cadrul analizei juridice a primei instanțe, anume pretinsul conflict dintre marca națională a acesteia și semnul utilizat de către pârâtă. În acest context, Înalta Curte constată că, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 477 și art. 478 din C. proc. civ., în cadrul apelului declarat de pârâtă, curtea de apel a stabilit limitele efectului devolutiv în calea de atac, determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Stabilirea limitelor judecății în apel presupune mai întâi raportarea la criticile formulate prin motivele de apel (tantum devolutum quantum apellatum), iar cel de-al doilea filtru este reprezentat de dispozițiile art. 478 din C. proc. civ. (tantum devolutum quantum iudicatum), însă, aceasta nu înseamnă că în apel se realizează întotdeauna o devoluțiune totală a cauzei, excepție făcând doar apelul nemotivat reglementat de art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere că pârâta, titulară a apelului, a procedat la formularea unor critici concrete de nelegalitate și netemeinicie. Drept urmare, Înalta Curte constată că, fără corespondent în normele C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține prin motivele de recurs că instanța de apel era ținută a cerceteze cauza sub toate aspectele sau să soluționeze cereri neanalizate de prima instanță, în absența unor critici explicite ale părții interesate a invoca omisiunea de natură a-i crea o vătămare procesuală, regulă desprinsă din aplicarea prevederilor art. 178 alin. (2) din C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte reține că, într-o justă aplicare a normei anterior invocate, instanța de apel a înlăturat ca lipsite de interes criticile pârâtei din motivele de apel prin care susținea anumite neregularități de ordin procedural relative la cererea completatoare a reclamantei - absența invocării unui temei de drept pentru susținerea cererii, ceea ce ar fi plasat-o în imposibilitate de a-și formula apărări și din acest punct de vedere. Cum curtea de apel a constatat că tribunalul nu a analizat cererea și din perspectiva invocată prin cererea completatoare, în mod corect a apreciat că motivele de apel anterior menționate, susținute de apelanta-pârâtă, sunt lipsite de interes pentru aceasta. Înalta Curte constată că o atare omisiune a primei instanțe putea fi remediată prin promovarea unui apel incident de către reclamantă, în condițiile art. 472 din C. proc. civ., întrucât aceasta era partea căreia i s-a produs o vătămare procesuală prin această analiză incompletă a primei instanțe. Față de aceste constatări, se reține că în cauză nu sunt întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 477 și art. 478 coroborate cu art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., stabilind limitele judecății în apel în deplin acord cu regulile de procedură enunțate, astfel încât, se apreciază că nu era posibilă analiza cererii completatoare în apelul pârâtei, în absența unui apel incident al reclamantei. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1 alin. (2) și ale art. 8 din Convenția de la Paris și, consecutiv, a dispozițiilor art. 38 și 39 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, iar, pe de altă parte, a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 9 alin. (2) lit. c) și alin. (3) lit. b) d) și e) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene. Înalta Curte constată că recurenta susține că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile Convenției de la Paris, parte a dreptului intern, întrucât nu a acordat protecție numelui său comercial în sensul prevederilor art. 8 din Convenție, protecție care, în coroborare cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, trebuie să fie una efectivă. O atare critică a fost determinată de cele reținute de curtea de apel în sensul că recunoașterea dreptului este "nuanțată în cazul firmelor". Din analiza considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de către recurentă, că instanța de apel, în analiza sa, a pornit întocmai de la premisa prevederilor art. 8 din Convenția de la Paris din 20 martie 1883, reținând în mod neechivoc că numele comercial al reclamantei este protejat și pe teritoriul României, având în vedere că această Convenție (revizuită Stockholm la 14 iulie 1967) face parte din dreptul intern, urmare a ratificării ei prin Decretul nr. 1177/1968. Totodată, instanța de apel în mod corect constatat că deși dreptul asupra numelui comercial este protejat în toate țările Uniunii, Convenția însăși nu indică mijloacele juridice prin care o atare protecție se realizează, apreciind că mijloacele de protecție juridică sunt cele stabilite prin dispozițiile dreptului intern al fiecărei părți contractante. Înalta Curte constată că această dezlegare reprezintă, în drept, o aplicare a principiului tratamentului național pe teritoriul României și pentru toți titularii de drepturi de proprietate industrială, obiect al Convenției, provenind din oricare dintre țările Uniunii (statele semnatare ale Convenției de la Paris), principiu care are o consacrare expresă în dispozițiile art. 2 alin. (1) din Convenție în următorii termeni: "Cetățenii fiecărei țări a Uniunii se vor bucura în toate celelalte țări ale Uniunii, în ceea ce privește protecția proprietății industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naționalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de prezenta Convenție. În consecință, ei se vor bucura de aceeași protecție ca naționalii și de aceleași mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condițiilor si formalităților impuse naționalilor." Atât instanțele de fond, cât și părțile cauzei, deși au desemnat acest conflict de drepturi, într-o primă perspectivă, ca fiind unul dintre două nume comerciale, în realitate, întreaga argumentație, precum și analiza juridică, fie cea propusă de părți, fie a instanțelor de fond, au avut în vedere conflictul dintre denumirile sociale ale celor două societăți, deși cele două noțiuni nu coincid, pentru că o denumire socială (firmă) are ca obiect identificarea unei societăți, în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerț; or, numele comercial al unei societăți poate fi diferit de denumirea sa socială sau comercială, după cum poate coincide în tot sau în parte cu denumirea sa socială. Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, recurenta-reclamantă, prin motivele de recurs, invocă protecția art. 8 din Convenția de la Paris în corelație cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, raportându-se așadar, în concret, la denumirile sociale ale fiecăreia dintre părți, astfel încât, în aceste coordonate va fi realizată și analiza în prezenta decizie, anume pretinsul conflict între cele două denumiri comerciale sau între două nume comerciale identice denumirilor sociale ale părților. Or, în acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal s-a raportat la prevederile art. 30 alin. (1) și (4) și art. 38 alin. (1) și (2) din Legea nr. 26/1990 în analiza conflictului între denumirile sociale ale părților. Astfel, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 stabilește că: "(1) Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează." Iar art. 38 din același act normativ prevede: "(1) Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente. (2) Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o mențiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod." În această etapă procesuală, este necontestat că recurenta-reclamantă are o denumire socială anterioară intimatei-pârâtei (intimata-pârâtă fiind înregistrată la ONRC din februarie 1998), motiv pentru care verificarea cerințelor din art. 38 alin. (2) anterior citat, a fost realizată de instanța de apel cu referire la denumirea comercială a pârâtei, astfel încât, în aplicarea acestei norme, s-au reținut în mod corect diferențe care exclud confuzia între cele două denumiri comerciale A. și B., în analiza cererii prin care reclamanta a solicitat anularea înregistrării acestui element de identificare a intimatei-pârâte. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. c) și alin. (3) lit. b), d) și e) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene, dar și prevederile art. 9 alin. (2) lit. b) din același Regulament; totodată, s-a susținut și denaturarea principiilor de interpretare stabilite de CJUE prin hotărârea pronunțată în cauza Celine C-17/06. În consecința dezlegărilor date primului motiv de recurs, Înalta Curte constată că nu pot fi evaluate nici în cadrul acestui motiv de recurs criticile recurentei privind pretinsa greșită aplicare a prevederilor art. 2 și 36 din Legea nr. 84/1998, având în vedere că instanțele de fond nu au evaluat, în ansamblul circumstanțelor cauzei, drepturile reclamantei decurgând din marca națională; drept urmare, se reține că argumentele recurentei, circumscrise motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt străine de considerentele deciziei recurate, fiind, așadar, lipsite de obiect. În ceea ce privește principiile de interpretare stabilite de CJUE în Cauza Celine C-17/06, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestora în analiza conflictului dintre mărcile comunitare ale reclamantei și semnul utilizat de către pârâtă, în analiza cererii întemeiate pe dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. b) și c) din Regulamentul mărcii Uniunii Europene. Astfel, se constată că în mod corect curtea de apel a stabilit reperul temporal al anului 2007 (anul aderării României la Uniunea Europeană), moment de la care recurenta-reclamantă poate opune unui comerciant din România exclusivitatea drepturilor sale de proprietate intelectuală decurgând din mărcile comunitare, în speță, acestea fiind înregistrate la D. în anul 1996 și, respectiv 1998 (sub imperiul Regulamentului 40/1994). În consecință, Înalta Curte constată că în mod nelegal recurenta susține că mărcile sale comunitare erau opozabile intimatei-pârâte începând din anul 1996, ignorându-se dispozițiile art. 159a alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 40/1994, succedate, de art. 165 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009 și, în prezent, de art. 209 din Regulamentul mărcii Uniunii Europene nr. 1001/2017. În aplicarea regulilor de interpretare din cauza Celine, instanța de apel a reținut că o denumire socială, un nume comercial sau o emblemă nu au, în sine, funcția de a distinge produse sau servicii, funcție proprie mărcii, făcându-se o distincție explicită între regimul juridic diferit al acestora. De asemenea, s-a arătat că denumirea socială are ca obiect identificarea unei societăți, în timp ce numele comercial sau emblema are ca obiect desemnarea unui fond de comerț, reținându-se că, atunci când utilizarea unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme se limitează la identificarea unei societăți sau la desemnarea unui fond de comerț, această utilizare nu ar putea fi considerată ca având loc "pentru produse sau servicii". Pornind de la aceste premise, s-a constatat, în acord cu cele stabilite în aceeași cauză Celine, că apare un conflict între o marcă și un nume comercial ori o denumire socială sau emblemă, în ipoteza în care terțul aplică semnul care constituie denumirea sa socială, numele său comercial sau emblema sa pe produsele pe care le comercializează, întrucât, în acest caz, are loc o utilizare "pentru produse", așadar, terțul utilizează denumirea socială, numele comercial sau emblema cu funcția de marcă, dincolo de limitele regimului juridic propriu al acestora, ce permite utilizarea exclusiv pentru identificare sau pentru desemnarea fondului său de comerț. Or, în speță, curtea de apel a constatat că intimata-pârâtă folosește semnul nu doar pentru propria sa identificare sau pentru individualizare între ceilalți comercianți, întrucât semnul B. a fost aplicat pe produse și servicii, reținându-se că utilizarea numelui comercial cu funcția de marcă rezultă din deținerea unui nume de domeniu (B..ro) prin intermediul căruia își face cunoscute produsele și serviciile pentru sisteme termice, sub denumirea B., începând cu anul 2002, situație valabilă și după anul 2007, dar și la data formulării cererii de chemare în judecată de către reclamantă, în anul 2018. Odată stabilite aceste premise, curtea de apel a analizat cererea în contrafacerea mărcilor comunitare ale reclamantei, în raport de temeiurile invocate de către aceasta - art. 9 alin. (2) lit. c) și lit. b) din Regulamentul mărcii Uniunii Europene. În aplicarea art. 9 alin. (2) lit. c), instanța de apel a enunțat condițiile stabilite de această normă: identitatea sau similitudinea mărcii și a semnului în conflict; existența unui renume al mărcii anterioare; existența unui risc ca utilizarea fără un motiv întemeiat a mărcii să genereze un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau să aducă atingere acestora. Aceste condiții sunt cumulative, iar neîndeplinirea uneia dintre ele este suficientă pentru a face inaplicabilă prevederea invocată. Dintre condițiile anterior enunțate, curtea de apel a reținut că nu este îndeplinită cea de-a treia, întrucât reclamanta nu a arătat prin cererea de chemare în judecată și nu a demonstrat în ce constă atingerea adusă mărcilor al căror titular este și care sunt factorii relevanți în cauză care demonstrează că utilizarea de către pârâtă a semnului similar generează un profit necuvenit pentru aceasta sau prejudiciază renumele mărcilor comunitare ale reclamantei. Ca atare, instanța de apel a constatat că reclamanta nu a oferit în cauză elemente care să contureze modul în care este probabil ca pârâta să profite de puterea de atracție a mărcilor sale și că va exploata, fără a trebui să facă eforturi proprii în această privință, efortul comercial al titularului mărcilor pentru a crea și pentru a menține imaginea acestei mărci, după cum nu a învederat nici indicii ale riscului de diluare a mărcii. S-a apreciat că stabilirea riscului de profit necuvenit sau de diluare a mărcii nu poate avea loc pe baza unor simple supoziții, ci prin deducții logice decurgând din analiza probabilității ca imaginea mărcii de renume sau caracteristicile pe care aceasta din urmă le proiectează să fie transferate asupra produselor desemnate de semnul ulterior, astfel încât, comercializarea acestora să poată fi facilitată prin asocierea cu marca anterioară de renume. O astfel de dezlegare este în sensul reținerii doar a unui risc ipotetic privind obținerea unui profit necuvenit de către intimată, ceea ce nu este suficient întrucât nu corespunde îndeplinirii cerinței analizate. Astfel, în jurisprudența instanțelor Uniunii, s-a reținut că titularul mărcii anterioare nu este obligat să demonstreze existența unei atingeri efective și actuale aduse mărcii sale, fiind suficient însă ca din împrejurările cauzei să se aprecieze în sensul existenței unui risc viitor și neipotetic de profit necuvenit sau de prejudiciu (Hotărârea Tribunalului SPA FINDERS). În mod corect curtea de apel a reținut că, în cazul în care se invocă riscul de diluare a mărcii, era necesar ca reclamanta să fi demonstrat totuși o modificare a comportamentului economic al consumatorului mediu al produselor sau al serviciilor pentru care sunt înregistrate mărcile sale, drept consecință a utilizării ulterioare de către pârâtă a semnului similar, ceea ce, în speță, reclamanta nu a făcut. Cu privire la aceste concluzii ale instanței de apel, recurenta-reclamantă nu formulează vreo critică prin care să combată, în prezenta cale de atac, constatările instanței anterioare în analizarea acestei condiții legale. Înalta Curte apreciază că trimiterile recurentei din cuprinsul memoriului de recurs la demersuri similare declanșate împotriva unor terți, precum și la Decizia OSIM de respingere nr. x din 8 martie 2013 a cererii pârâtei de înregistrarea a unei mărci la care acesta a făcut opoziție, soldată cu respingerea cererii de înregistrare, nu pot fi interpretate drept critici de nelegalitate, în condițiile în care recursul permite instanței exercitarea exclusiv a unei cenzuri de legalitate, nefiind permisă reaprecierea probelor ori analizarea temeiniciei hotărârii. În plus, Decizia OSIM pronunțată în opoziție, nefiind hotărâre judecătorească, nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel încât, constatările acestui organ administrativ-jurisdicțional (în condițiile necontestării deciziei în instanță) nu pot fi opuse ulterior, într-o procedură jurisdicțională, cu efectele unei hotărâri judecătorești, în special, din perspectiva art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum tinde recurenta. În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulament, recurenta-reclamantă arată că în analiza similarității serviciilor sau produselor s-a limitat doar la o parte dintre serviciile aparținând B.. Astfel, analiza a vizat doar serviciile sau produsele pentru care numele comercial B. este folosit cu titlu de marcă, însă, s-a omis a se analiza totalitatea activităților intimatei, anume a celor secundare, înregistrate în obiectul său de activitate: sisteme de automatizări, monitorizare și telegestiune - traductoare și senzori - activități care, în opinia recurentei, în mod indirect, implică utilizarea serviciilor protejate de clasele 9, 16, 38 și 42 pentru care au fost înregistrate mărcile INTEL protejate pe întreg teritoriul Uniunii Europene. În consecință, mai susține recurenta, ambele condiții prevăzute de art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulament sunt îndeplinite, astfel încât, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze și riscul de confuzie. Înalta Curte constată, fără a relua analiza juridică realizată de instanța de apel în soluționarea cererii în contrafacere întemeiate pe această normă (în absența contestării raționamentului instanței de apel), că s-a apreciat în sensul unei similarități de nivel mediul între mărcile reclamantei și semnul utilizat de pârâtă cu titlu de marcă, concluzionându-se, însă, că nu există similaritate între produsele protejate prin mărcile reclamantei și produsele și serviciile pârâtei, ci acestea sunt diferite, astfel încât, s-a conchis că nu mai este necesară analizarea riscului de confuzie. Înalta Curte reține că, astfel cum reiese din jurisprudența constantă a CJUE, riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară, se apreciază global, ținându-se cont de toți factorii pertinenți, în special de gradul de cunoaștere a mărcii pe piață, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat, de gradul de similaritate dintre cele două mărci, precum și între produsele sau serviciile marcate prin acestea (Hotărârea CJUE în cauza C-251/95 Sabel, în cauza C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd etc.). Așa fiind, similaritatea între marcă și semn și similaritatea între produsele și serviciile titularului mărcii și cele ale terțului reprezintă factori pertinenți în evaluarea riscului de confuzie, astfel că, Înalta Curte constată că doar formal instanța de apel nu a statuat și în sensul inexistenței riscului de confuzie, date fiind premisele deja menționate ale aplicării art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulament - similaritate de nivel mediu între mărcile comunitare ale recurentei și semnul utilizat de pârâtă cu titlu de marcă, dar și concluzia produselor și serviciilor diferite protejate de mărcile reclamantei și cele pentru care pârâta utilizează semnul litigios. Cu referire la acest ultim aspect, recurenta contestă analiza instanței de apel, susținând că, o atare analiză trebuia să ia în considerare nu numai serviciile pentru care intimata-pârâtă utilizează efectiv semnul B. (prin publicitate pe propriu site), ci și celelalte servicii menționate în obiectul său secundar de activitate, în raport cu care cerința similarității s-ar verifica. Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită o astfel de susținere, întrucât o cerere în contrafacere urmărește să sancționeze o conduită comisivă a celui chemat în judecată, respectiv acte de utilizare a unui semn identic sau similar pentru produse sau servicii identice sau similare celor protejate în favoarea titularului de marcă, de natură a genera un risc de confuzie pentru public. Cum instanța de apel a identificat actele de utilizare a semnului cu titlu de marcă de către intimată ce fiind cele ce reies din înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe, stabilind că acestea reprezintă acte de publicitate referitoare la sisteme termice, echipamente termice, protecție termică și instalații industriale, diferite de cele pentru care s-au înregistrat mărcile reclamantei - calculatoare, componente electrice, electronice și mecanice ale calculatoarelor, aparate video, aparate și echipamente pentru înregistrare, microprocesoare, programe pentru calculator, circuite integrate, plăci video, aparate și instrumente pentru înregistrare, camere, căști, mouse, alte dispozitive ce fac parte din produsele menționate etc. din clasa

De asemenea, similaritatea nu a putut fi reținută nici pentru produsele din clasa 16 (cărți, periodice, reviste, hârtie, produse pentru birou, cutii pentru depozitare, birouri, coșuri pentru birou), clasa 38 (servicii de comunicare) sau din clasa 42 (service pentru calculatoare). În aceste condiții, s-a concluzionat că între produsele pentru care sunt înregistrate mărcile reclamantei nu se numără produsele pentru care pârâta utilizează semnul B. sau produse ce pot fi considerate similare. Drept urmare, contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a analizat doar actele de utilizare efectivă a semnului de către pârâtă cu funcția de marcă, iar nu în raport cu obiectul său de activitate secundar, întrucât, pentru acest posibil segment al activității intimatei-pârâte, nu au fost identificate acte de utilizare efectivă, de natură a fi fost sancționabile prin admiterea acțiunii în contrafacere, dacă pentru acestea s-ar fi reținut identitatea sau similaritatea cu cele protejate în favoarea reclamantei, similaritate de un nivel corespunzător, conform jurisprudenței CJUE, pentru a putea fundamenta concluzia riscului de confuzie, în aplicarea art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulamentul mărcii Uniunii Europene. Deși în cuprinsul memoriului de recurs recurenta-reclamantă a enunțat și greșita aplicare de instanța de apel a prevederilor art. 9 alin. (3) lit. b), d) și e) din același Regulament, aceasta nu a dezvoltat în mod concret nicio critică referitoare la acest aspect, astfel încât, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu are obiect. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei, întrucât în cauză nu se verifică niciunul dintre motivele de casare invocate - art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.