Decizia nr. 1668/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1679/2018 a Tribunalului București

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 28 martie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L. și Oficiul Național al Registrului Comerțului, solicitând următoarele: (1) interzicerea utilizării de către pârâta B. S.R.L., în activitatea sa comercială, în orice mod, a semnului INTEL, precum și a oricărui semn identic sau similar cu mărcile reclamantei, ca parte a numelui comercial B., inclusiv în scop publicitar, atât în mediul online, cât și offline, de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală exclusive aparținând A.; (2) anularea numelui comercial B. și înregistrarea mențiunii anulării în registrul comerțului; (3) radierea numelui comercial B. din registrul comerțului, de către Oficiul Național al Registrului Comerțului; (4) obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1679 din data de 20 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii, a admis în parte acțiunea, a interzis pârâtei S.C. B. S.R.L. să utilizeze C. sau orice alte semne identice sau similare, în activitatea sa comercială, în orice mod, inclusiv ca parte a numelui comercial, a respins celelalte petite ca neîntemeiate și a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la 300 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 546A din data de 18 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1679 din data de 20 septembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L. și Oficiul Național al Registrului Comerțului. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A.. II.1. Motivele de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, în esență, a susținut următoarele: - decizia atacată este nemotivată; - în raport de cele reținute în decizia atacată, rezultă nu doar că instanța de apel nu a analizat criticile astfel cum au fost formulate, ci a invocat în susținerea tezei argumentative și aprecieri suplimentare care nu au legătură cu cauza astfel cum a fost dedusă judecății, cu depășirea analizei legalității și temeiniciei sentinței apelate. Cu privire la incidența art. 38 și art. 39 din Legea nr. 26/1990, Curtea de Apel București se rezumă doar la prezentarea unei afirmații în sensul în care "înregistrarea numelui comercial a fost legală în raport de criteriile art. 38 și art. 39 din Legea nr. 26/1990", fără să prezinte silogismul juridic care a condus-o la această concluzie, ceea ce echivalează cu lipsa motivării deciziei atacate. - niciun paragraf din decizia atacată nu se referă la art. 8 din Convenția de la Paris, pe care l-a invocat, ceea ce echivalează cu lipsa motivării decizie atacate; - atât prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cât și art. 6 par. 1 din Convenție reprezintă garanția dreptului la un proces echitabil prin asigurarea unei examinări efective a cererilor părților care să fie "într-adevăr ascultate" de către instanța sesizată; - fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, obligația instanței de a-și motiva hotărârea presupune totuși, ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale rezultatului procedurii în cauză [a se vedea Hotărârea din 9 decembrie 1994 pronunțată în cauza Ruiz Torja și Hiro Bălani c. Spaniei]; - a invocat atât prin cererea introductivă, cât și prin cererea de apel protecția conferită de art. 8 din Convenția de la Paris cu privire la numele comercial anterior, însă apărările și criticile sale nu au fost analizate nici de Tribunalul București nici de Curtea de Apel București; - instanța de apel nu a respectat obligația de a proceda la o evaluare completă și efectivă a susținerilor subscrisei cu privire la omisiunea Tribunalului București de a analiza art. 8 din Convenția de la Paris, omițând și ea analiza acestui aspect. Curtea de Apel București reține că "orice folosire de către pârâtă a semnului Intel cu funcție de marcă, inclusiv ca parte a numelui comercial este și va fi din acest moment considerată ilicită și aptă a genera despăgubiri - aspect care, în sine, poate sili pârâta să își schimbe denumirea comercială pentru a o utiliza fără riscuri în activitatea sa, contrariul fiind acela că se expune acțiunilor în despăgubiri ale reclamantei". - criticile pe care le-a formulat în apel nu au vizat în niciun moment reținerea de către Tribunalul București a existenței unei fapte ilicite. Mai mult decât atât, nici nu a solicitat ori criticat vreo soluție în sensul acordării de despăgubiri; - instanța de apel nu a analizat conflictul cu numele comercial, protejat în baza convențiilor internaționale, astfel cum a fost dedus judecății, sau criticile privind judecarea în echitate și neprejudicierea pârâtei B. S.R.L. Curtea de Apel oferă îndrumări în mod nejustificat și total străine de analiza legalității și temeiniciei sentinței apelate reținând că "reclamanta ar fi putut cere, eventual obligarea pârâtei la schimbarea numelui comercial (obligație de a face), în măsura în care dorea ca această obligație a pârâtei ce apare oarecum inerentă obligației de abstențiune, să devină explicită". Curtea de Apel București oferă o interpretare proprie a intenției și solicitărilor recurentei-reclamante, dincolo de limitele rolului activ, și reține fără temei ori motive legate de natura cauzei că "de altminteri, ceea ce a fost în discuție și s-a intenționat a fi sancționat, nu e înregistrarea în sine a denumirii B., ci utilizarea acestei denumiri cu funcția de marca, întrucât numai în acest mod este încălcată marca reclamantei". Curtea de Apel nu oferă nicio explicație, ori raționament, care să conducă la concluzia că "în orice caz, însă, pârâta nu poate fi lăsată fără un atribut de identificare prin anularea și radierea directă a denumirii sale", cât timp a arătat că există practică constantă în ceea ce privește anularea și radierea numelor comerciale, hotărâri care de altfel au și fost puse în aplicare de ONRC. În dezvoltarea motivului de recurs formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că: Prin decizia atacată instanța a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile de drept material privind numele comercial prevăzute de art. 8 din Convenția de la Paris: - cu privire la legalitatea înregistrării numelui comercial, verificarea disponibilității unui nume comercial de către ONRC în registrele naționale nu înlătură conflictul cu denumirile comerciale dobândite anterior și protejate prin art. 8 din Convenția de la Paris, cum este și cazul denumirii comerciale care îi aparține; - Curtea de Apel București nu a analizat conflictul dintre numele comerciale, raportat la art. 8 din Convenția de la Paris; - întrucât România și Statele Unite ale Americii sunt membre ale Uniunii pentru protecția proprietății industriale, numele comercial INTEL beneficiază de protecția recunoscută de art. 8 din Convenția de la Paris, care conferă titularului dreptul de a interzice oricărui terț utilizarea numelui fără acordul său; - drepturile sale sunt în mod vădit încălcate, dat fiind faptul că numele comercial INTEL a fost înregistrat cu mult timp înaintea înregistrării și utilizării numelui comercial B.. Prin decizia atacată instanța a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile de drept material privind numele comercial - art. 38, art. 39 din Legea nr. 26/1990, art. 25 din Normele Metodologice nr. 773/1998, în raport de art. 8 din Convenția de la Paris și art. 9 din Regulament: - instanța de apel în mod eronat a apreciat că "înregistrarea numelui comercial a fost legală în raport de criteriile art. 38 și 39 din Legea nr. 26/1990", această susținere fiind pe de o parte nemotivată, pe de altă parte nefondată; - la momentul înregistrării, ONRC nu a verificat îndeplinirea condiției distinctivității firmei B. față de cea a INTEL, care se bucură de o protecție anterioară, astfel cum prevede art. 38 din Legea 26/1990; - analizând cele două denumiri comerciale, este evident că alăturarea mențiunii B. la particula INTEL nu oferă o distinctivitate suficientă pentru a înlătura asemănarea de care vorbește ONRC, citând chiar art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990; - elementul dominant al denumirii B. este particula INTEL, care este identică cu denumirea comercială și mărcile sale; în aceste condiții, un consumator mediu, suficient de diligent și de bine informat va considera că B. este asociată sau are legătură cu INTEL; - cu privire la legalitatea înregistrării numelui comercial, dacă condiția disponibilității se poate susține că este îndeplinită, pe considerentul că nu există nicio societate cu o denumire identică anterioară, verificarea disponibilității nu înlătură conflictul cu denumirea comercială INTEL, dobândită anterior și protejată prin art. 8 din Convenția de la Paris; - interpretarea asupra art. 38 din Legea nr. 26/1990 privind modelul de analiză al distinctivității, trebuie să aibă în vedere ansamblul cadrului normativ, inclusiv normele metodologice și convențiile internaționale; - art. 25 din Normele Metodologice nr. 773/1998 privind modul de ținere a registrelor comerțului și de efectuare a înregistrărilor prevede că firma nu trebuie să fie similară cu o alta. în cazul unei similarității, conform art. 39 din Legea nr. 26/1990, ONRC ar fi trebuit să refuze înregistrarea; - analiza distinctivității numelui comercial conform Legii nr. 26/1990, față de alte nume comerciale trebuie făcută prin luarea în considerare a tuturor elementelor de comparație, considerând că protecția oferită de art. 8 din Convenția de la Paris numelui comercial anterior INTEL trebuie să fie efectivă, iar încălcarea acestor dispoziții conduc în mod evident la nulitatea acestor acte; în caz contrar, obligația impusă de art. 38 din Legea nr. 26/1990 ar fi pur formală și golită de conținut, aspect reținut și de jurisprudența în materie: "adăugarea altor elemente numelui comercial ai pârâtei nu este de natură să asigure distinctivitatea acestuia"; - conflictul dintre numele comercial anterior al INTEL și numele comercial ulterior a fost reținut în mod constant în jurisprudența definitivă a instanțelor naționale; - Curtea de Apel București a considerat în mod greșit că înregistrarea denumirii este legală. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. II.2. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului prin care a combătut susținerile formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs și a arătat că a respectat legislația aplicabilă, respectiv condițiile prevăzute de art. 38 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, considerând că formalitățile legale, inclusiv cele referitoare la denumire au fost îndeplinite. A solicitat a se avea în vedere faptul că asupra legalității denumirii B. S.R.L. s-a pronunțat judecătorul delegat prin încheierea nr. 1964 din data de 14 noiembrie 2001, prin care a fost dispusă autorizarea funcționării societății. Intimata-pârâtă B. S.R.L. nu a depus întâmpinare. II.3. Răspunsul la întâmpinare. Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului, solicitând respingerea apărărilor formulate de către acesta, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, având în vedere că, în opinia sa, susținerile părții adverse nu înlătură temeinicia argumentelor sale, arătate prin cererea de recurs. II.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 546A din 18 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 8 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează. Prin prima critica de nelegalitate, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, în esență, a susținut, pe de o parte, că decizia atacată este nemotivată, și pe de altă parte, că instanța de apel nu doar că nu a analizat criticile astfel cum au fost formulate, ci a invocat în susținerea tezei argumentative și aprecieri suplimentare care nu au legătură cu cauza astfel cum a fost dedusă judecății. Acest motiv de recurs nu este fondat. Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care, potrivit textului invocat, se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de apel de a motiva decizia pe care a pronunțat-o, privește, în esență, analiza criticilor formulate de către reclamantă prin motivele de apel, cu arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a confirmat soluția primei instanțe, criterii legale pe care decizia recurată le îndeplinește. Mai mult decât atât, motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța de a răspunde tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, instanța de apel a motivat în sensul că orice folosire de către pârâtă a semnului Intel cu funcție de marcă, inclusiv ca parte a numelui comercial, va fi considerată ilicită și aptă de a genera despăgubiri, aspect care, în sine, poate determina pârâta să își modifice denumirea comercială pentru a o putea utiliza fără riscuri în activitatea sa, contrariul fiind acela că se expune acțiunilor în despăgubiri ale reclamantei. De asemenea, s-a menționat că reclamanta ar fi putut cere, eventual, obligarea pârâtei la schimbarea numelui comercial (ceea ce constituie o obligație de a face), în condițiile în care dorea ca această obligație a pârâtei ce apare oarecum dependentă de obligația de abstențiune, să devină explicită. Instanța de apel a mai motivat că, ceea ce a fost în discuție și s-a intenționat a fi sancționat, nu e înregistrarea în sine a denumirii B., ci utilizarea acestei denumiri cu funcția de marcă, deoarece numai în această modalitate este încălcată marca reclamantei. Drept urmare, decizia este motivată, nefiind incidentă prima teză a motivului reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pe de altă parte, pentru a fi incidentă critica de nelegalitate privind motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta era ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte acea ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate acele considerente străine de natura pricinii. Cu toate acestea, recurenta face trimitere la unele considerente din decizie, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței de apel și de decizia pronunțată; or, aceste aspecte care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținute de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanța de recurs este ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Nu se poate considera, așa cum susține recurenta, că instanța de apel ar fi făcut aprecieri suplimentare care nu au legătură cu fondul cauzei deduse judecăți, câtă vreme în considerentele deciziei recurate se regăsesc chiar argumentele care stau la baza soluției de respingere a apelului declarat. Astfel, în mod just se reține că înregistrarea numelui comercial a fost legală în raport de criteriile art. 38 și 39 din Legea nr. 26/1990, că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la schimbarea numelui comercial (obligație de a face), ci a solicitat anularea și radierea denumirii pârâtei, măsuri ce nu pot fi admise, că ceea ce a fost în discuție și s-a intenționat a fi sancționat nu e înregistrarea în sine a denumirii B., ci utilizarea acestei denumiri cu funcția de marcă. Revenind la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat criticile formulate de către reclamantă, procedând, în temeiul art. 479 alin. (1) C. proc. civ., la verificarea situației de fapt a cauzei, pe care a încadrat-o în drept și a demonstrat modalitatea de aplicare la speță a prevederilor art. 38 și 39 din Legea nr. 26/1990. Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate și criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta a susținut, pe acest temei, că în analiza sa, instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile de drept material privind numele comercial prevăzute de art. 8 din Convenția de la Paris, iar pe de altă parte, a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile de drept material privind numele comercial - art. 38, art. 39 din Legea nr. 26/1990, art. 25 din Normele Metodologice nr. 773/1998, în raport de art. 8 din Convenția de la Paris și art. 9 din Regulamentul UE nr. 2017/1001. Înalta Curte, verificând motivele de recurs invocate de reclamantă, constată că nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deoarece Curtea de apel a procedat la o justă interpretare și aplicare a prevederilor legale aplicabile. În contextul operațiunii de interpretare a prevederilor art. 38 și 39 din Legea nr. 26/1990, corect s-a reținut că reclamanta a solicitat anularea și radierea denumirii pârâtei, măsuri ce nu pot fi admise în condițiile în care, pe de o parte, înregistrarea numelui comercial se bucură de legalitate în condițiile circumscrise prevederilor art. 38 și 39 din Legea nr. 26/1990, iar pe de altă parte, pârâta nu poate fi lipsită de unul din atributele sale esențiale de identificare. În ceea ce privește aplicarea prevederilor Convenției de la Paris, numele comercial al reclamantei este protejat și pe teritoriul României, având în vedere că această Convenție de la Paris din 20 martie 1883 (revizuită Stockholm la 14 iulie 1967) face parte din dreptul intern, urmare a ratificării ei prin Decretul nr. 1177/1968. De altfel, Convenția însăși nu indică mijloacele juridice prin care o atare protecție se realizează, apreciind că mijloacele de protecție juridică sunt cele stabilite prin dispozițiile dreptului intern al fiecărei părți contractante. Înalta Curte constată că aplicarea principiului tratamentului național pe teritoriul României vizează toți titularii de drepturi de proprietate industrială, obiect al Convenției, provenind din oricare dintre țările Uniunii (statele semnatare ale Convenției de la Paris), principiu care are o consacrare expresă în dispozițiile art. 2 alin. (1) din Convenție în următorii termeni: "Cetățenii fiecărei țări a Uniunii se vor bucura în toate celelalte țări ale Uniunii, în ceea ce privește protecția proprietății industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naționalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de prezenta Convenție. În consecință, ei se vor bucura de aceeași protecție ca naționalii și de aceleași mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condițiilor si formalităților impuse naționalilor." Așadar, nu se poate vorbi de o încălcare a prevederilor art. 8 din Convenția de la Paris, potrivit cărora "numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii, fără obligația depozitului sau a înregistrării, indiferent dacă el face sau nu parte dintr-o marca de fabrica sau de comerț, așa cum susține recurenta, corect reținându-se de către Curtea de apel că reclamanta a intenționat a fi sancționată nu înregistrarea în sine a denumirii B., ci utilizarea acestei denumiri cu funcția de marcă. De altfel, instanța de apel a mai considerat în mod just că pârâta va putea alege să își schimbe numele comercial (reclamanta însăși ar fi putut sau poate cere în instanță obligarea ei la o atare prestație), dar, spre deosebire de schimbarea numelui care nu atrage rămânerea pentru o anume perioadă de timp fără atributul de identificare al denumirii, anularea și radierea directă ar conduce la lăsarea pârâtei fără denumire, ceea ce nu poate fi primit. În altă ordine de idei, deși în cuprinsul memoriului de recurs recurenta-reclamantă a enunțat și greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 9 din Regulament, aceasta nu a dezvoltat în mod concret nicio critică referitoare la acest aspect, astfel încât, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu are obiect. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei, împotriva deciziei civile nr. 546 A din 18 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, întrucât în cauză nu se verifică niciunul dintre motivele de casare invocate - art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.