ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 284/2020

Deliberând asupra recursului civil de față, ținând seama și de prevederile art. 499 din C. proc. civ.:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub numărul de dosar x/12.12.2016, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: interzicerea folosirii de către pârâtă, în activitatea comercială, a tuturor semnelor identice sau similare cu marca "x" efectuarea înregistrării în Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul București a modificării firmei B. SRL în sensul eliminării din numele sau comercial a sintagmei "x" obligarea pârâtei la publicarea pe cheltuiala sa, într-un ziar de larg tiraj, a sentinței ce va fi pronunțată în prezenta cauză; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 24.11.2016, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției a VI a Civilă și a fost înaintată cauza la registratura instanței în vederea repartizării către una dintre Secțiile civile ale Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a III a Tribunalului București.

Prin Sentința civilă nr. 1607/01.11.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. SRL

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta reclamantă A. SRL.

Prin Decizia nr. 1412A din data de 14 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 1607 F/01.11.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. SRL, ca nefondat.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A.. SRL, solicitând casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanței de apel.

În motivarea recursului se susține în esență că:

Decizia instanței de apel este netemeinică prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel făcând o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 84/1998.

Recurenta reclamantă precizează că ea comercializează produsele parafarmaceutice x pe piața din România, fiind distribuitorul exclusiv al Societății C. în temeiul contractului de distribuție exclusivă încheiat încă din anul 2003. În virtutea acestui contract, recurenta a folosit în mod intens marca x pe teritoriul României încă din anul 2003, derulând contracte ample de vânzare a acestor produse cu toate lanțurile de farmacii cu prezență națională în România și realizând cifre de vânzări impresionante. În urma activității desfășurate, marca x a devenit o marcă de renume în România.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că recurenta nu a făcut dovada notorietății mărcii.

Menționează recurenta că a arătat și dovedit faptul că cele mai cunoscute produse pe care le-a comercializat în România sunt: D. - săpun lichid antibacterian; D. - gel de mâini antibacterian; E. - bandaje elastice; F. - plasturi și pansamente

Produsele purtând marca x acoperă o gamă largă din categoria produselor parafarmaceutice: bandaje, burtiere, centuri medicale, cotiere, genunchiere, glezniere, suporturi cervicale, suporturi elastice pentru umeri etc.

Toate aceste produse sunt vândute de către recurentă prin intermediul celor mai mari lanțuri de farmacii/magazine, cu acoperire națională, în ultimii 14 ani, realizând totodată vânzări uriașe, fapt ce determina notorietatea mărcii.

Notorietatea/renumele unei mărci este un concept relativ și măsurabil, specific fiecărei mărci analizate. Gradul de cunoaștere în rândul publicului este diferit de la o marca la alta, deci și gradul de notorietate. Nici legea și nici practica în domeniul mărcilor nu au stabilit delimitări certe ale conceptului de notorietate. Conceptul de "grad de notorietate" este singurul relevant și desemnează în sens larg măsura estimativă în care o marcă beneficiază de cunoaștere largă în rândul publicului.

Cu referire la marca x, se arată că, potrivit informațiilor regăsite pe site-ul oficial al lanțului de farmacii G., acesta dispune de o rețea de peste 230 unități, distribuite pe întreg teritoriul țării. Pe lângă faptul că toate produsele purtând marca x sunt comercializate prin acest lanț de farmacii, ele sunt promovate în cataloagele de produse ale G..

În plus, produsele marca x se regăsesc într-un număr impresionant de farmacii din țară, grație sistemului propriu de distribuție al recurentei, fiind accesibile și cunoscute atât farmaciștilor, cât și consumatorilor propriu-ziși.

Potrivit rapoartelor contabile ale societății recurente, chiar și anterior înregistrării numelui comercial de către pârâtă, vânzările produselor x s-au ridicat la valoarea de 1.500.000 euro.

Volumul ridicat al vânzărilor și prezenta îndelungată pe piața națională a produselor marca x demonstrează, în opinia recurentei - faptul că marca se bucură de o largă cunoaștere pe întreg teritoriul României, pentru segmentul de public căruia i se adresează produsele la care se refera.

Susținerea că toate lanțurile principale de farmacii vând produsele x a fost interpretata de instanța de apel în mod greșit, în sensul că identificarea acestei mărci desemnând produse și servicii care originează de la reclamanta s-a realizat de către operatorii economici, și nu de către segmente semnificative de public.

Se mai susține că, în raport de caracterul specializat al produselor parafarmaceutice, care se comercializează prin intermediul farmaciilor, publicul vizat de marca x este reprezentat în egala măsură de către farmaciști și consumatorii finali; farmaciștii fiind responsabili să asiste cumpărătorul în alegerea produsului, întrunesc atributele unui consumator, întrucât prin asistenta asigurata și recomandarea făcuta cumpărătorului se substituie în final alegerii făcute de către acesta. Interacțiunea dintre consumatorul final și produs, independent de farmacist, poate interveni după ce consumatorul a avut contact cu produsul și - în virtutea calităților regăsite în acesta - a rămas fidel mărcii, urmând sa solicite direct produsul, fără a apela la asistenta farmacistului.

Totodată, opinează recurenta că cifra de afaceri privind vânzările acestor produse reflecta numărul consumatorilor care cunosc produsele, și implicit marca.

În ceea ce privește utilizarea numelui comercial de către pârâta în contextul desfășurării unei activități economice în scopul obținerii unui avantaj economic, consideră că este evidentă legătura pe care o face consumatorul între marca x, respectiv produsele comercializate de recurentă, și sintagma x din denumirea pârâtei, legătură care facilitează vânzarea produselor comercializate de către pârâtă și cumpărarea de către consumator sub falsa convingere ca achiziționează produsele celei dintâi.

Se mai susține că, din conduita pârâtei de la înființare și până în prezent, se poate concluziona că își utilizează numele comercial în vânzarea produselor de același gen cu cele ale recurentei, în scopul clar de a obține un avantaj economic.

În acest sens și instanța de apel a reținut Sentința civilă nr. 1993/13.11.2012 pronunțata de Tribunalul București, sentință prin care s-a dispus anularea înregistrării mărcii x nr. 105129 în favoarea pârâtei B. SRL pentru clasele de produse și servicii nr. x. Prin respectiva hotărâre s-a reținut faptul că pârâta a înregistrat marca x cu rea-credință întrucât, la data efectuării depozitului în România, aceasta a avut cunoștință de faptul că semnul înregistrat a fost îndelung folosit de recurentă anterior cererii de înregistrare a mărcii depusă de pârâtă, aceasta din urma urmărind și având în mod clar reprezentarea prejudiciului pe care îl va produce recurentei, în calitate de concurent. Înregistrarea mărcii de către pârâtă a fost deturnată de la scopul prevăzut de lege, acela de a distinge anumite produse și servicii de cele ale altor comercianți, la acela de a obține un folos injust prin preluarea unei piețe deja fidelizată de recurentă și, totodată, eliminarea din piață.

Precizează recurenta că utilizarea numelui comercial de către pârâtă are loc în contextul unei activități comerciale, în scopul obținerii unui avantaj economic, iar această utilizare se face fără consimțământul recurentei. Pârâta utilizează denumirea sa comercială inclusiv prin aplicarea acesteia pe produse, ca însemn distinctiv, produse similare cu cele ale recurentei, din aceeași clasă 35, pentru care exista din 2009 declanșată procedura de înregistrare a mărcii x, și produse pentru care a fost înregistrată marca pârâtei ce a fost ulterior anulată prin sentința indicată mai sus. Astfel, utilizarea are loc de o manieră care permite în mod clar stabilirea unei legături între denumire și produse.

Numele comercial și produsele în legătură cu care se desfășoară activitatea pârâtei - aceleași ca cele protejate de marca recurentei - fac să se îndeplinească cea de-a doua condiție a alin. (2) lit. b) din art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Se mai arată că, din prezentarea celor două mărci efectuată de instanța de apel în motivarea hotărârii rezultă că cele două semne sunt asemănătoare: culorile sunt aceleași (alb, verde, albastru, portocaliu), iar cuvântul x este partea esențială a denumirii.

Cu toate acestea, instanța nu a dezvoltat motive de respingere a apelului cu privire incidența dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. b), care au fost invocate în declarația de apel.

În consecință, se susține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b), ceea ce întemeiază cererea de interzicere a folosirii de către intimată în activitatea sa comercială, a sintagmei x.

Pentru motivele invocate, se solicită admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, sunt invocate dispozițiile art. 483 și următoarele C. proc. civ., dispozițiile Legii nr. 84/1998 invocate în cuprinsul cererii.

La recursul astfel susținut a formulat întâmpinare intimata pârâtă SC B. SRL, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea de ședință dată în camera de consiliu la data de 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A.. SRL împotriva Deciziei nr. 1412A din data de 14 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2016 și a fixat termen de judecată la data de 4 februarie 2020, cu citarea părților.

Examinând hotărârea atacată, în raport de actele și lucrările dosarului și de criticile din cererea de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1 - 8 al art. 4888 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, este necesar a fi amintit principiul legalității căilor de atac, astfel cum este consacrat prin dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În lumina exigențelor care rezidă din menționatele reglementări legale imperative, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile) și cele referitoare la situația de fapt ce a fost stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Se constată că recurenta a invocat incidența, în cauză, a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., normă care se referă la situația "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Acest caz de casare are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera și spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

O primă critică susținută de către recurenta reclamantă în contextul motivului de casare menționat este aceea că instanța de apel a reținut în mod eronat că nu a fost dovedită însușirea mărcii x de a fi o marcă de renume.

Însă, prin argumentele dezvoltate în fundamentarea acestei critici nu sunt evidențiate greșeli ale instanței de apel în ce privește aplicarea dispozițiilor legale relevante speței, ci sunt reiterate susțineri pe care partea recurentă le-a făcut în cererea de apel.

Or, respectivele argumente au format obiectul unei judecăți, instanța de apel constatând lipsa lor de temeinicie în urma unei analize complexe a pretenției deduse judecății, analiză realizată prin prisma conținutului cererii de chemare în judecată, a probelor administrate, a dispozițiilor legale relevante din legislația națională (Legea nr. 84/1994) și din reglementările europene, precum și a principiilor desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, împrejurarea că partea recurentă a arătat în cererea de apel: că încă din anul 2003 comercializează, pe piața din România, exclusiv produse farmaceutice x; că este distribuitorul unic (al acestor produse) al unei firme de naționalitate siriană; că a derulat contracte de distribuire a acelorași produse cu mari lanțuri de farmacii și magazine; că a înregistrat cifre de vânzare impresionante și că marca x a devenit o marcă notorie, era de natură a stabili cadrul procesual care permitea instanței de prim control judiciar să stabilească justețea afirmațiilor astfel făcute, respectiv să facă propriile verificări în legătură cu realitatea respectivelor afirmații, iar nu să genereze obligația instanței de a accepta ca atare situația descrisă de parte.

Susținerile pe care orice parte înțelege să le facă în cadrul unei proceduri judiciare contradictorii antrenează obligația respectivei părți de a le dovedi, în acest sens fiind prevederile de principiu înscrise în art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora "Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, (...)".

O obligație similară rezidă și din prevederile art. 249 din C. proc. civ., normă conform căreia "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Din conținutul deciziei recurate reiese cu evidență că instanța de apel a analizat aspectul invocat de partea apelantă în legătură cu notorietatea mărcii x, analiză în urma căreia a reținut că "De altfel, dacă prin invocarea acestui text de lege, reclamanta tindea, imperfect, la invocarea unei mărci notorii, acest argument a fost dezvoltat abia în apel, ceea ce art. 478 alin. (4) noul C. proc. civ. permite, dar în cauză nu s-a făcut dovada notorietății folosirii ca marcă a semnului x de către apelantă, în sensul identificării acesteia de către segmente semnificative de public ca desemnând produse și servicii care originează de la apelantă, iar nu de la alți actori economici, mai ales în condițiile în care acest cuvânt (x) are un grad de descriptivitate destul de accentuat, astfel cum se va arăta."

Rezultă, din considerentul evocat, că s-a reținut nu numai lipsa unor probe concludente care să reliefeze pretinsa însușire de marcă notorie a semnului menționat, cu consecințele ce ar fi decurs în planul protecției pe care o conferă legea specială nr. 84/1998 titularilor de marcă, ci și caracterul descriptiv al semnului x.

Se cuvine a fi subliniat că, pentru a deține o marcă notorie nu este suficientă folosirea unui semn în activitatea comercială, ci dobândirea acestui tip de marcă este subordonat unor exigențe sporite ce rezidă din dată prin art. 3 lit. d) din Legea nr. 8/1996 astfel: "marca notorie - marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă".

Din economia normei juridice enunțate reiese că elementul esențial pentru dobândirea notorietății nu îl constituie simpla folosire a semnului, ci cunoașterea acestuia de către segmentul de public vizat de produsele și serviciile pe care se aplică.

Astfel, invocata folosire a semului x începând din anul 2003, cifrele de afaceri (de vânzări) importante ale societății comerciale reclamante și relațiile comerciale ale acesteia cu lanțuri de farmacii și de magazine nu puteau constitui, prin ele însele, argumente apte a impune instanței de apel o constatare în sensul că respectivul semn constituie o marcă notorie al cărei titular este recurenta-apelantă. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, în raport de rigorile ce rezidă din prevederile art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998, era necesar ca instanța să stabilească în baza probelor și următoarele: dacă produsele comercializate sub acest semn s-au bucurat de o largă cunoaștere din partea publicului vizat, pe o parte însemnată a teritoriului României; dacă semnul a fost perceput - desigur, anterior înregistrării numelui comercial al pârâtei intimate și a mărcii acesteia B., pentru că a fost reclamată încălcarea unui drept anterior - ca o indicație a provenienței produselor în cauză de la SC A. SRL (și nu de la firmele prin intermediul cărora sunt comercializate produsele, pentru că eventuala asociere ce s-ar realiza între acești intermediari și produsele vândute ar sugera mai degrabă posibilitatea de a identifica un alt titular) îndeplinind astfel funcția de marcă.

Or, o astfel de analiză a fost concret și efectiv realizată prin decizia recurată, iar constatarea instanței de apel în sensul că "în cauză nu s-a făcut dovada notorietății folosirii ca marcă a semnului x de către apelantă, în sensul identificării acesteia de către segmente semnificative de public ca desemnând produse și servicii care originează de la apelantă, iar nu de la alți actori economici" ilustrează situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat. Cum aprecierea liberă a probelor constituie unul dintre atributele esențiale conferite de lege instanțelor ce au competența de a judeca fondul pricinii (în primă instanță și în apel), conform prevederilor art. 264 din C. proc. civ., iar recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia controlul judiciar este limitat la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, se constă că nu este posibil a se proceda în această etapă procesuală - astfel cum pretinde recurenta - la reevaluarea probei cu înscrisuri, și implicit a situației de fapt, spre a se stabili că semnul x ar fi dobândit, în cadrul segmentului de public vizat, gradul de cunoaștere apt a-i conferi statutul juridic de marcă notorie.

Susținerea pârâtei în sensul că cifra de afaceri privind vânzările de produse sub semnul x ar reflecta numărul consumatorilor care cunosc produsele și implicit marca, dar și aceea prin care pune în același plan farmaciștii (care au intermediat vânzarea produselor sub semnul x) și consumatorii finali sunt formulate nu numai cu neobservarea cumulului de cerințelor explicit impuse prin art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998, ci și cu ignorarea funcției esențiale a mărcii, anume aceea de a indica originea produselor pe care se aplică față de persoanele care pot face alegerea de a cumpăra respectivele produse spre a le utiliza potrivit destinației/funcției pe care o au.

În acest context, se cuvine a fi subliniat că marca permite consumatorului să identifice un produs dintre cele aflate pe piață, și să facă alegerea de a-l achiziționa în raport de această identificare. Astfel, consumatorul este interesat de numele producătorului, ori al celui care a pus în comerț produsul ce corespunde nevoilor sale, asociind mereu marca cu respectivul produs. În consecință, marca trebuie privită ca indicație de proveniență, ea fiind legată inerent, în mintea consumatorului, de identificarea unui anumit comerciant.

Relevantă sub acest aspect este statuarea făcută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-39/97, Canon, în sensul că "potrivit jurisprudenței constante a Curții, funcția esențială a mărcii este aceea de a garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii produsului marcat, permițându-i, fără nicio posibilitate de confuzie, să distingă produsul sau serviciul de cele care au altă origine".

În speță, aceste repere au fost corect avute în vedere de instanța de apel în analiza relativă la susținerea recurentei reclamante că ar fi fost titulară a unei mărci anterioare notorii, la data înregistrării numelui comercial al pârâtei intimate și a mărcii combinate B.. Această susținere a fost fundamentată - chiar și prin motivele reiterate în susținerea recursului pendinte - prin argumente tind a justifica pretinsul drept de titular al unei mărci notorii în raport de elemente care nu sunt suficiente spre a ilustra îndeplinirea condițiilor de excepție cărora legea le conferă aptitudinea de a da naștere respectivului drept.

În condițiile în care s-a reținut că recurenta reclamantă nu a dovedit calitatea de titulară a unei mărci notorii, iar în privința acestei statuări a instanței de apel nu s-a reținut - potrivit considerentelor expuse în precedent - vreun viciu de nelegalitate apt a determina reformarea respectivei concluzii, se constată caracterul vădit nefondat al susținerii recurentei în sensul că ar fi o evidentă legătură pe care consumatorul o face între produsele comercializate (de cca 14 ani) de aceasta sub denumirea x și sintagma x din compunerea numelui comercial al pârâtei intimate. Atâta vreme cât nu s-a constatat că recurenta folosea semnul x cu pretinsa valoare de marcă notorie, lipsește însăși situația premisă invocată spre a atribui calificativul de "ilicit" demersului pârâtei intimate de a înregistra numele comercial B. și marca ce conține acest ultim cuvânt, precum și de a-și folosi numele în activitatea sa comercială, respectiv de a folosi această marcă înregistrată.

Hotărârea judecătorească pronunțată anterior, în litigiul care a avut ca obiect anularea înregistrării (în favoarea intimatei pârâte) a mărcii x a fost analizată de instanța de apel, ca mijloc de probă, analiză în urma căreia a apreciat că respectiva hotărâre nu poate constitui prin ea însăși dovada încălcării dreptului pretins de reclamantă asupra semnului x, față de obiectul acțiunii pendinte - acțiune în contrafacere - și de împrejurarea că marca folosită de pârâtă, și respectiv numele comercial al acesteia din urmă au o formă diferită se semnul menționat.

Înalta Curte apreciază că evaluarea astfel realizată de instanța de apel este în acord cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, din care se desprinde regula că este necesar a se realiza o evaluare globală a semnelor/mărcilor care se află în conflict, iar nu o evaluare separată a diferitelor elemente care compun respectivele semne. Or, în privința semnului înregistrat ca marcă de pârâtă s-a constatat că acesta este format dintr-o combinație între cuvântul B. scris cu litere albastre pe fond alb și elementul figurativ reprezentat de două dungi în culorile albastru și verde deschis care continuă cu semnul dinamic a două săgeți succesive orientate spre dreapta, de aceeași culoare. De asemenea, s-a reținut că elementul verbal B., care se regăsește și în numele comercial al societății pârâte, este suficient de diferit de marca x (invocată de reclamantă ca temei al acțiunii promovate), și că nu există vreo justificare pentru scindarea lui cuvintele x și y.

În acest context de analiză comparativă globală a semnelor folosite de părțile din proces, s-a constatat că între ele există semnificative diferențe vizuale, fonetice și chiar conceptuale. De asemenea, s-a reținut (și recursul nu conține vreo critică relativă la această evaluare) că termenul x este unul cu accentuat grad de descriptivitate - sugerând legătura cu sănătatea -, trăsătură care face ca protecția pe care semnul x o poate asigura prin el însuși să fie una slabă, lipsindu-i astfel aptitudinea de a constitui un obstacol pentru folosirea lui în structura celor două semne cu un conținut mai amplu pe care pârâta le utilizează cu titlu de nume comercial și de marcă.

Înalta Curte notează că aceste aspecte țin de esența analizei ce trebuie realizată în privința existenței și întinderii protecției conferite de o marcă, iar ele sunt în mod nejustificat ignorate de recurentă, care a înțeles să evoce în cadrul motivelor de recurs aspectele tranșate prin hotărârile judecătorești care au statuat asupra dreptului său în privința elementului verbal x (cu consecința anulării înregistrării, în favoarea pârâtei, a semnului format doar din respectivul cuvânt) fără a ține seama, însă, de rațiunile pentru care s-a constatat - în speță - un conținut diferit al semnelor (marca și numele comercial) ce conțin cuvântul B., semne care sunt reclamate în prezentul litigiu.

Se constată că argumentul recurentei în sensul că semnele utilizate de părți sunt asemănătoare se rezumă la o simplă afirmație, având astfel valențele unei opinii exprimate de partea reclamantă în condițiile în care nu sunt expuse critici de natură a evidenția aspecte de nelegalitate a aprecierii în sens contrar reținute prin decizia recurată. În absența unor astfel de critici, respectiva aserțiune a recurentei nu poate constitui suportul constatării unui viciu de nelegalitate a hotărârii instanței de apel.

În ce privește critica potrivit căreia instanța de apel "nu a dezvoltat motive de respingere a apelului cu privire la incidența dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. b) pe care le-am invocat în declarația de apel", Înalta Curte constată că este formulată cu neobservarea ansamblului considerentelor deciziei recurate, considerente din care reiese fără echivoc faptul că instanța de prim control judiciar a analizat acțiunea în contrafacere corespunzător rigorilor stabilite prin art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, normă care prevede că "(2) Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: (...) b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă".

Se cuvine a fi observat că din chiar criticile aduse de recurentă hotărârii din apel, critici care au fost analizate în precedent, rezultă că evaluarea situației părților a fost realizată prin prisma cerințelor care rezidă din norma juridică menționată, anume cele care privesc încălcarea drepturilor asupra unui semn căruia reclamanta i-a atribuit valoare juridică de marcă. Împrejurarea că s-a constatat lipsa de temeinicie a susținerilor recurentei, respectiv că s-a stabilit o situație diferită de cea reclamată, nu echivalează cu neverificarea incidenței în cauză a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, ci constituie expresia faptului că situația stabilită în urma evaluării probelor nu a confirmat justețea pretenției formulate.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că, în urma analizei criticilor din cererea de recurs, nu se poate reține incidența motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., situație față de care se va dispune, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., respingerea, ca nefundat, a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.. SRL împotriva Deciziei nr. 1412A din data de 14 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2020.

GGC - GV