ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2020

Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta Compania A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în Informatică,Oficiul Național al Registrului Comerțului, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș:

În drept a invocat Legea nr. 84/1998 - art. 6, 8, 36; Regulamentul nr. 207/2009 privind marca europeană; Legea 11/1990; C. civ. - art. 1349, 1357 și urm.

Prin Sentința civilă nr. 432 din 30 martie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A. reprezentată de H. în contradictoriu cu pârâții SC B. Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în Informatică, Oficiul Național al Registrului Comerțului și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș; a constatat că folosirea de către pârâtă a semnului C., încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra mărcilor C.-x (marcă internațională), E.-x (marcă europeană) și asupra numelui comercial F.; a dispus interzicerea folosirii semnului C. în activitatea comercială a pârâtei și a folosirii numelui de domeniu x.ro precum și a oricăror semne identice sau similare mărcilor C.-x (marcă internațională), E.-x (marcă europeană); a dispus încetarea folosirii de către pârâtă a numelui său comercial "ANTINORSTORANTE" sau a unui alt nume comercial, identic sau similar cu semnul C., și o obligă să își schimbe numele comercial prin înlocuirea numelui C., cu un alt semn diferit, care să nu creeze confuzie cu mărcile C.-x, E.-x și numele comercial F.; a dispus anularea înregistrării numelui de domeniu x.ro; a dispus anularea numelui comercial "X. SRL" și înregistrarea mențiunii anulării în Registrul Comerțului; a obligat pârâta SC B. a plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.806,89 euro onorariu avocat la cursul BNR din data plății și 900 RON taxă timbru.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta SC B..

Prin Decizia nr. 315 din 14 martie 2018,Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă SC B. împotriva Sentinței civile nr. 432 din 30 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. și cu intimatele pârâte Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în Informatică, Oficiul Național al Registrului Comerțului, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș; a schimbat în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea. A dispus interzicerea folosirii semnului C. în activitatea comercială a pârâtei și a folosirii numelui de domeniu x.ro precum și a oricăror semne identice sau similare mărcii C.-x (marcă internațională) și anularea parțială a numelui comercial "X. SRL", în ce privește sintagma "C." și înregistrarea mențiunii anulării în Registrul Comerțului. A obligat-o pe pârâtă să își schimbe numele comercial prin înlocuirea numelui C., cu un alt semn diferit, care să nu creeze confuzie cu marca C.-x și numele comercial F. A dispus anularea înregistrării numelui de domeniu x.ro. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

La data de 17 iulie 2018, petenta A. a solicitat completarea Deciziei civile nr. 315A/2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV -a civilă, în Dosarul nr. x/2016, arătând în esență că instanța a omis să se pronunțe asupra cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată; se solicită acordarea sumei de 1.723, 52 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1584/A din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de petenta A., în contradictoriu cu intimații B., Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică, Oficiul Național al Registrului Comerțului și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, având ca obiect completarea Deciziei civile nr. 315A/2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV -a civilă, în Dosarul nr. x/2016, în sensul pronunțării asupra cheltuielilor de judecată cerute de petentă în apel. A respins cererea intimatei-petente de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Împotriva Deciziei civile nr. 315A/2018 a declarat recurs pârâta SC B., iar împotriva Deciziei nr. 1584/A din 12 decembrie 2018 a declarat recurs reclamanta A.

A. Prin cererea de recurs formulată de pârâta B. s-a arătat că Decizia nr. 315A din 14 martie 2018 pronunțata de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2016 este nelegală și netemeinică, invocându-se incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta a învederat că instanța de apel și-a întemeiat soluția precum și întreg silogismul pe articolul 5 alin. (1) din Prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 (dispoziții reluate identic în prezent în art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului, care a înlocuit-o) precum și pe prevederile art. 39 din Legea nr. 84/1998, susținând că s-a realizat o aplicare greșită a acestor norme de drept.

Instanța de apel a reținut ca sunt 6 aspecte care trebuie luate în considerare la momentul la care titularul unui drept solicită interzicerea folosirii unui semn identic de către un terț, 4 condiții plus încă 2 aspecte care trebuie verificate pentru a asigura dreptul titularului mărcii de a opune marca fata de un terț.

Din cele 6 aspecte menționate de Curtea de Apel, în legătura cu primele două (utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului și utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii), pârâta nu aduce nici o criticări apreciază că instanța de apel a aplicat greșit norma de drept referitor la restul celor 4 puncte.

În acest sens, pârâta face o expunere a modalității în care apreciază că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept pentru cele 4 condiții.

Se solicită să se observe ca instanța de apel, referitor la cea de-a treia condiție (utilizarea sa aibă loc pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care a fost utilizată marca), a apreciat eronat următoarele: "apelanta-pârâtă nu folosește cuvântul I. în activitatea sa comercială de o asemenea manieră încât să se poată considera că este folosit cu funcția de marcă (...), Curtea reține că apelanta-pârâtă folosește cuvântul I. cu funcția de nume comercial.

Pârâta arată că această susținere a instanței este eronată. Învederează că folosește în întregime denumirea B. pentru a arăta în primul rând ce fel de activitate desfășoară (anume cea de restaurant - I. fiind traducerea în limba italiană a cuvântului restaurant), pentru a arăta ca mâncarea oferită este inspirată din bucătăria italiană, iar numele propriu C. este denumirea restaurantului (de ex. J.). Or pârâta arată că folosește întreaga denumire B. pentru a se identifica sub acest aspect ca o marcă și nu doar pentru a se delimita de alți comercianți.

Referitor tot la cea de-a treia condiție, aceea a produselor identice, se susține că instanța de apel a ignorat termenul specificat în mod clar de Directiva 2008/95/CE și a înlocuit termenul identic cu complementar. în aceasta situație pârâta invocă încălcarea normelor de drept material, prin prisma faptului ca termenul "identic" nu poate fi înlocuit cu termenul "complementar".

Pârâta arată că instanța de apel a validat silogismului Tribunalului, în sensul că există similitudine între serviciile oferite de pârâtă și produsele oferite de reclamantă.

Solicită a se observa, în primul rând, faptul că nu comercializează direct produse, ci oferă servicii.

În al doilea rând, solicită să se observe că în accepțiunea instanței de apel Clasificarea de la Nisa nu este deosebit de relevantă în cauză (serviciile de alimentație publică fiind similare comercializării vinurilor). Or în acest silogism, în loc să se plece de la cerința identității, se pleacă de la cerința similitudinii și, mai mult, se apreciază ca această Clasificare de la Nisa nu este un factor relevant în ceea ce privește similitudinea dintre produse/servicii (susținându-se în silogismul juridic faptul că acest lucru este consacrat deja în practică, fără a se indica în mod concret practica la care se face referire).

În al treilea rând, învederează că instanța de apel, din întreaga enumerare de factori relevanți, a arătat că un factor relevant este canalul de distribuție și s-a limitat doar la a face trimitere la acest factor pentru a susține că există complementaritate -simplul fapt că pârâta comercializează vinuri (fără ca aceasta să comercializeze vinurile C.) este suficient ca să fie îndeplinită condiția similitudinii.

Apreciază că acest raționament este unul eronat, dat fiind faptul că simpla prestare de servicii care uneori poate să nu conțină și servirea de vin (fără a exista distribuția de produse ale titularului mărcii), prin alegerea unui nume propriu deosebit de comun în Italia (C.) nu creează similitudine.

Pârâta învederează că a arătat prin înscrisurile depuse în apel faptul că mai există o serie de localuri de alimentație publică cu numele C. în denumirea societății în Austria, Italia sau Germania, care cu siguranță comercializează și băuturi alcoolice, localuri care însă nu au intrat în conflict cu marca C.

În ceea ce privește analizarea condiției riscului de confuzie, pârâta apreciază că instanța de apel pleacă de la o ipoteză greșită, fără a avea o dovadă în acest sens, raportând toate cerințele pentru analizarea riscului la consumatorul mediu român, fără a avea în acest sens vreo probă pentru a se putea realiza această raportare.

Referitor la riscul de confuzie, așa cum a fost prezentat de instanța de apel, se arată că acest silogism face o interpretare eronată a jurisprudenței Curții de Justiție și nu poate fi luat în seamă, întrucât, pe de o parte în speța de față este cazul unui nume propriu, patronimic și în atare situație trebuie analizată întreaga structură morfologică și nu doar numele propriu, iar pe de alta parte se arată că trebuie observate cele doua condiții stabilite de Curtea de Justiție în cauza General Motors - C-375/97, condiții ce trebuiau dovedite de reclamanta-intimată (pârâta neputând face dovada unui fapt negativ, anume nu poate face dovada că nu sunt îndeplinite cele doua condiții).

În ceea ce privește cea de-a șasea condiție (limitarea efectelor mărcii-interdicția poate fi impusă terțului atunci când utilizarea are loc conform practicilor loiale în domeniul comercial) se susține că instanța de apel, aplicând greșit art. 6 din Directiva 2008/95/CE [articol care se regăsește și în legislația internă la art. 39 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998] a reținut că pârâta este de rea credință, dat fiind că a folosit semnul C. ulterior respingerii cererii de înregistrare la OSIM.

Instanța de apel a omis însă să precizeze aspectul (deși în preambulul considerentelor la pagina 14/15 face o expunere cronologică a faptelor relevante în speță) că la data de 26 noiembrie 2009 pârâta a înregistrat la ICI numele de domeniu x.ro. Se mai arată că începând cu data de 21 iunie 2010 marca C. pentru vinuri (clasa 33) se bucură de protecție la nivelul U.E.

În acest context pârâta apreciază că nu este de rea-credință, dat fiind că anterior datei la care marca C. se bucura de protecție la nivel european a înregistrat deja (cu aproximativ 7 luni înainte) domeniul x.ro.

La data de 12 aprilie 2012 pârâta a schimbat numele societății, față de împrejurarea că prin notificarea din 4 aprilie 2012 asociații au fost amenințați că li se va face plângere penală, sens în care a apreciat că presupusa protecție de care se bucura numele de C. la nivel european ar trebui să nu permită rezervarea și folosirea denumirii C. în denumirea unei societăți comerciale (la O.R.C). În acest sens, câtă vreme O.R.C. a permis folosirea denumirii de B. (cu toate că exista protecția europeana doar pentru numele C.), pârâta apreciază ca nu este de rea-credință, folosind un nume pentru care a primit acordul din partea unei instituții a statului (O.R.C), aceasta fiind și motivarea parchetului în soluția de clasare.

Astfel, se arată că numele comercial este ocrotit prin dispozițiile art. 1 alin. (2) din Convenția de la Paris care prevăd în mod expres faptul că numele comercial va fi protejat, iară obligația de depunere sau de înregistrare, indiferent de împrejurarea dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de comerț sau de fabrică. Numele comercial este ocrotit în dreptul intern prin prevederile exprese ale Legii nr. 26/1990. Astfel, în cadrul procedurii de verificare a înmatriculării unei societăți comerciale, un element esențial de care depinde aprobarea sau respingerea înmatriculării acesteia ca subiect de drept îl reprezintă verificarea denumirii. Procedura de verificare a denumirii presupune verificarea disponibilității și a distinctivității numelui comercial. Protecția denumirii comerciale se dobândește în momentul înregistrării profesionistului.

Se arată că numele comercial este parte a fondului de comerț, element incorporai care se regăsește în patrimoniul comerciantului încă de la data înmatriculării sale în registrul comerțului. Având în vedere aceste aspecte, pârâta solicită să se observe faptul că denumirea comercială B. face obiectul proprietății industriale a societății și se bucură de protecție începând cu data înregistrării sale la O.R.C. învederează că în măsura în care marca C. nu putea fi folosită la nivel european se impunea ca O.R.C să nu permită înregistrarea acestei denumiri ca nume de societate comercială.

Concluzionând, pârâta arată că ar suferi un prejudiciu exagerat în contextul schimbării denumirii sale, ca urmare a distrugerii fondului său de comerț, constituit strict la nivel local pe raza orașului Timișoara. în aceste condiții, obiectivul reclamantei de a bloca desfășurarea activității societății pârâte, prin înlăturarea denumirii și a tuturor elementelor principale de identificare, se învederează că este de natură a aduce prejudicii imense.

B. Prin cererea de recurs formulată de reclamanta A. s-a arătat că Decizia nr. 1584/A din 12 decembrie 2018 a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se arată că prin decizia recurată instanța de apel a admis cererea reclamantei de completare a Deciziei nr. 315A/2018 privind cheltuielile de judecată cerute de reclamantă în apel, respingând cererea de acordare a acestor cheltuieli, ca neîntemeiată, pe motiv ca prin decizia nr. 315A/2018 instanța a apreciat că pârâta nu se află în culpă procesuală, având în vedere că potrivit dispozitivului acestei decizii, apelul formulat de pârâtă a fost admis.

Reclamanta învederează că prin Decizia nr. 315A/2018 instanța de apel, de fapt, a admis în parte acțiunea reclamantei F., confirmând toate actele de încălcare a dreptului recurentei conferit de marca internațională C.-x prin utilizarea semnului C. de către intimata B.. Singurul aspect pe care instanța de apel nu 1-a mai confirmat prin Decizia 315A/2018 a fost încălcarea mărcii europene E. x. Cu excepția acestui aspect, toate celelalte pretenții ale recurentei F. stipulate în cererea de chemare în judecată care vizau utilizarea semnului C. de către pârâta B. au fost reconfirmate în apel.

Având în vedere faptul ca prin dispozitivul Deciziei 315A/2018 instanța de apel nu a schimbat în totalitate Sentința nr. 432 din 30 martie 2017 prin respingerea acțiunii recurentei F. (astfel cum a solicitat intimata B.), ci a confirmat actele de încălcare a mărcii internaționale C.-x de către intimata B., pe fondul apelului, chiar dacă apelul a fost admis, pârâta B. a rămas căzută în pretenții.

Se arată că introducerea apelului de către pârâtă a implicat costuri pentru reclamantă pentru pregătirea apărării în apel, costuri ce au fost determinate în mod direct și exclusiv de conduita pârâtei. Având în vedere că efectul concret al admiterii apelului pârâtei nu a fost schimbarea soluției din prima instanța într-o soluție care să-i profite în realitate pârâtei, ci instanța de apel a reținut actele de contrafacere ale pârâtei în ceea ce privește marca internațională C.-x, conduita pârâtei de a introduce apelul face obiectul unei culpe procesuale.

Referitor la culpa procesuală, reclamanta învederează interpretarea acestei noțiuni juridice se raportează (sau ar trebui să se raporteze) la ceea ce stabilește instanța în mod concret în dispozitivul hotărârii pe fondul cauzei specifice etapei procesuale în care se găsește litigiul. Se arată că această culpă procesuală nu poate fi determinată în speța de față de semantica lexicală a expresiei "Admite apelul" menționată la începutul dispozitivului Deciziei 315A/2018 din moment ce, partea din vina căreia s-a formulat acest apel prin care s-a reconfirmat încălcarea mărcii internaționale C.-x de către pârâta B. este chiar pârâta.

Recurenta susține că este adevărat că în apel instanța a reținut în parte acțiunea formulată de reclamantă, dar prin aceasta reținere în parte s-au înlăturat numai aspectele de contrafacere privind marca europeană E., înlăturare care nu are vreun efect în ceea ce privește elementul principal al culpei procesuale a pârâtei privind reconfirmarea în apel a contrafacerii mărcii internaționale C. și menținerea obligării pârâtei la abținerea în a utiliza semnul C..

Se arată că reclamanta nu poate avea vreo culpă procesuală în apelul declarat de pârâtă, din moment ce prin acest apel s-a confirmat admiterea acțiunii reclamantei în apel, cu privire la contrafacerea mărcii internaționale D. x de către pârâtă.

Astfel, apelul declarat de pârâtă a fost cauzat din vina exclusivă a acesteia, care a încălcat drepturile reclamantei conferite de marca internațională C. x, încălcare ce a obligat reclamanta să inițieze o acțiune în contrafacere pentru apărarea acestor drepturi. Pe de altă parte, instanța de apel prin dispozitivul deciziei 315 A/2018 nu a impus în sarcina F. vreo obligație din care să rezulte căderea acesteia în pretenții față de pârâtă.

Reclamanta invocă și încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ.. Reclamanta învederează că din acest text de lege reiese că vocație la acordarea cheltuielilor de judecată o are partea care a pierdut procesul, iar noțiunea de "pierdere a procesului" trebuie privită lato senso, adică prin raportare la efectul dispozitivului unei hotărâri judecătorești și nu prin raportare la sensul strict semantic al soluției pronunțate într-un litigiu - "admite/respinge".

În acest context, soluția pe care instanța de apel a pronunțat-o în cauză (admiterea apelului pârâtei) se arată că nu reprezintă de fapt o "pierdere a procesului" de către reclamantă din moment ce prin dispozitivul Deciziei 315A/2018 reclamanta nu a căzut în nicio pretenție față de pârâtă ci dimpotrivă, pârâtei i s-au reconfirmat actele de contrafacere.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 6 C. proc. civ.

Având în vedere respingerea acordării cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă în apel, în condițiile în care în apelul inițiat de pârâtă reclamanta a făcut cheltuieli cu apărările din apel și nu a căzut în pretenții prin respingerea acțiunii de contrafacere, reclamanta apreciază că instanța de apel nu a respectat dreptul la un proces echitabil, încălcând în acest sens art. 6 alin. (1) C. proc. civ.

Echitatea unui proces derivă și din faptul că titularului unui drept de proprietate industrială (marcă) trebuie să i se returneze cheltuielile pe care le-a făcut cu apărarea dreptului său în instanță, în cazul în care instanța retine încălcarea dreptului, iar aceste cheltuieli trebuie suportate de către cel care i-a încălcat dreptul. Culpa procesuală se arată că nu este determinată de denumirea soluției pe care instanță o pronunță într-un litigiu, ci această culpă rezultă din efectul concret al întregului dispozitiv al hotărârii pronunțate.

Reclamanta apreciază că Decizia nr. 1584/A din 12 decembrie 2018 este lovită de nulitate, susținând că a fost pronunțată prin încălcarea regulilor de procedură statuate prin art. 6 și 453 C. proc. civ.

Intimata Oficiul Național al Registrului Comerțului, în nume propriu și pentru intimatul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș a depus la dosar întâmpinări la recursurile formulate de reclamanta A. și de pârâta B.

Reclamanta A. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta B., în cuprinsul acesteia fiind invocată și excepția nulității recursului formulat de pârâtă, susținând că prin recursul formulat de această parte sunt aduse doar critici privind netemeinicia Deciziei nr. 315A/2018, ce nu pot fi primite în procedura recursului.

Intimatul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică - ICI București a depus întâmpinare la recursurile formulate.

Intimata Oficiul Național al Registrului Comerțului, în nume propriu și pentru intimatul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanta A., precum și răspuns la întâmpinarea formulată de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică-ICI București.

Intimatul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică - ICI București a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanta A.

Prin Încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de pârâta SC B. împotriva Deciziei civile nr. 315A/2018, reținând că motivele de recurs pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8, și de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1584/A din 12 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a fixat termen de judecată la data de 4 februarie 2020.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

A. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC B. sunt de reținut următoarele.

Este nefondată susținerea recurentei pârâte în sensul că instanța de apel a apreciat eronat că "apelanta-pârâta nu folosește cuvântul I. în activitatea sa comerciala de o asemenea maniera încât sa se poată considera ca este folosit cu funcția de marcă (...), Curtea reține ca apelanta-pârâta folosește cuvântul I. cu funcția de nume comercial (...)."

Din considerentele instanței de apel, menționate în parte în motivele de recurs așa cum au fost expuse mai sus, rezultă că instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada că pârâta a folosit denumirea I. cu funcția de marcă ci doar cu funcția de nume comercial în cadrul numelui societății B.

Din probele administrate instanța de apel a ajuns la concluzia că pârâta a folosit cu funcția de marcă denumirea K.. Sub acest aspect instanța de apel a reținut următoarele: "Folosirea în această modalitate a semnului K. - prin aplicarea lui pe frontispiciul restaurantului, pe umbrelele de soare de la terasa acestui restaurant, pentru a face publicitate pe internet serviciilor oferite în cadrul acestui restaurant - nu îndeplinește funcțiile atribuite prin lege numelui comercial - acelea de se identifica față de ceilalți comercianți și de a-și identifica propriul fond de comerț - ci pentru a-și distinge propriile servicii de ale altor comercianți."

Faptul că instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada că pârâta a folosit denumirea I. cu funcția de marcă, ci doar cu funcția de nume comercial a constituit unul dintre motivele pentru care a fost admis apelul pârâtei, dispunându-se doar anularea parțială a numelui comercial "X. SRL", în ce privește sintagma "C.".

În consecință, această constatare a instanței de apel, trecând peste faptul că are la bază interpretarea probelor administrate în cauză și reprezintă, astfel, o problemă de temeinicie iar nu de legalitate, i-a fost favorabilă pârâtei în judecarea apelului, aceasta neavând nici interesul să modifice această constatare.

Este nefondată susținerea recurentei în sensul că instanța de apel ar fi înlocuit condiția legală a produselor identice cu cea a produselor complementare.

Așa cum a reținut instanța de apel, atât dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 (alin. (2) lit. b), cât și dispozițiile art. 5 din Directiva 2008/95/CE (alin. (1) lit. b), prevăd posibilitatea titularului mărcii să ceară interzicerea folosirii de către un terț în cadrul comerțului a unui semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă.

Or, instanța de apel a făcut aplicarea acestui text legal, atâta timp cât a analizat îndeplinirea condițiilor pentru existența riscului de confuzie, iar nu a literei a) din cadrul articolelor menționate anterior care prevede ca singure condiții folosirea unui semn identic pentru produse sau servicii identice.

Observând considerentele deciziei atacate se constată că instanța de apel a reținut similaritatea atât între semne, cât și între produse și servicii și a trecut la analiza riscului de confuzie, iar nu identitatea sub vreunul dintre aspecte. Similaritatea între produse și servicii a fost dedusă din reținerea complementarității dintre produse și servicii.

În ceea ce privește criticile legate de reținerea de către instanța de apel a similarității între produsele desemnate de marca C. (vinuri) și serviciile pentru care este folosită cu funcția de marcă denumirea K. (restaurant), sunt de reținut următoarele.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, Clasificarea de la Nisa a fost creată în scop exclusiv administrativ și nu constituie în sine o bază pentru formularea de concluzii privind similaritatea produselor și serviciilor. Faptul că produsele și serviciile respective fac parte din aceeași clasă nu este în sine o indicație a similarității, așa cum produsele și serviciile aparținând unor clase diferite nu sunt considerate în mod obligatoriu nesimilare (hotărârea din 16 decembrie 2008, T-259/06, Manso de Velasco, paragrafele 30 și 31).

În jurisprudența CJCE (Hotărârea din 29 septembrie 1998, C-39/97, Canon) s-a reținut că pentru a evalua similaritatea produselor/serviciilor se impune a se lua în considerare totalitatea factorilor relevanți asociați produselor/serviciilor. Factorii enumerați în această hotărâre (paragraf 23), cu titlu exemplificativ, sunt: natura, scopul preconizat, metoda de utilizare, caracterul complementar, existența concurenței. Ulterior au mai fost identificați ca factori suplimentari canalele de distribuție, publicul relevant, originea obișnuită a produselor/serviciilor.

Instanța de apel, ca și prima instanță de fond, a reținut că produsele și serviciile menționate anterior sunt complementare, ceea ce a dus la concluzia similarității.

Instanța de apel a mai reținut că "serviciile prestate de apelanta-pârâtă în cadrul restaurantului K. constituie unul dintre canalele de distribuție a produselor vinuri care fac parte din clasa 33".

Referitor la acest aspect este de reținut că, dacă produsele/serviciile sunt distribuite utilizând aceleași canale de distribuție, există o mare probabilitate ca produsele sau serviciile în cauză să fie considerate de către consumator ca aparținând aceluiași segment de piață sau că sunt fabricate eventual de aceeași entitate. Termenul canal de distribuție se referă la locul de distribuție al produsului sau al serviciului, iar nu la modalitatea de a vinde sau de a promova produsul unei întreprinderi. Astfel, este relevant din perspectiva acestui factor dacă produsele sau serviciile au aceleași puncte de comercializare sau sunt furnizate ori oferite de obicei în aceleași locuri sau în locuri similare.

Ca atare, pentru a se reține existența acelorași canale de distribuție între comercializarea de vinuri și prestarea de servicii prin intermediul unui restaurant trebuia să se pornească de la premisa că produsele și serviciile în cauză au aceleași puncte de comercializare sau sunt furnizate ori oferite de obicei în aceleași locuri sau în locuri similare.

Din această perspectivă, într-adevăr, simplul fapt că în cadrul restaurantelor sunt servite, de regulă, și vinuri nu duce la concluzia că serviciile de restaurante și comercializarea de vinuri au aceleași canale de distribuție. De asemenea, constatarea existenței aceluiași canal de distribuție nu duce la concluzia complementarității între produse sau servicii, aceștia fiind factori distincți care, în anumite condiții, ar putea duce la concluzia similarității.

Totuși, această constatare eronată a instanței de apel nu duce în sine la concluzia inexistenței similarității între produse și servicii, atâta timp cât instanța de apel, ca și prima instanță de fond, a reținut îndeplinirea în cauză a unui alt factor relevant pentru aprecierea similarității între produse și servicii, și anume complementaritatea.

Produsele/serviciile sunt complementare dacă există o legătură strânsă între acestea, în sensul că unul este indispensabil (esențial) sau important (semnificativ) pentru utilizarea celuilalt (hotărârea din 11 mai 2011, T-74/10, Flanco, paragraful 40), într-un asemenea fel încât consumatorii să creadă că responsabilitatea pentru producerea acelor bunuri și pentru furnizarea acelor servicii aparține aceleiași întreprinderi.

Într-adevăr, simplul fapt că alimentele și băuturile sunt esențiale pentru serviciile de restaurante, baruri, cafenele nu îi determină pe consumatori să creadă că responsabilitatea pentru producerea acelor bunuri sau furnizarea acelor servicii aparține aceleiași întreprinderi.

Totuși, consumatorii ar putea crede că responsabilitatea aparține aceluiași întreprinzător dacă practica de pe acea piață este aceea că furnizarea de alimente și băuturi și producerea unor asemenea bunuri sunt în mod comun oferite de aceeași întreprindere sub aceeași marcă. În asemenea cazuri s-a constatat existența unui anume grad de similaritate.

Așa cum s-a reținut anterior, prima instanță de fond a reținut faptul că produsele și serviciile în cauză sunt complementare, întrucât în cadrul restaurantelor, de regulă, se servesc și se vând și vinuri, de unde a dedus că produsele și serviciile în cauză sunt similare.

Or, în cadrul apelului, sub acest aspect, pârâta nu a invocat decât faptul că produsele și serviciile în cauză nu ar fi similare întrucât fac parte din clase diferite potrivit Clasificării de la Nisa, fără a formula critici în mod concret în legătură cu aplicarea criteriilor de compararea a produselor și serviciilor pentru a se ajunge la concluzia dacă sunt similare sau nu, iar în cadrul recursului a susținut doar că simpla servire de vinuri, atâta timp cât nu se vând vinurile C., asociată cu faptul că numele C. este un nume propriu comun în Italia, ar duce la concluzia lipsei similarității între produsele și serviciile în cauză.

Contrar susținerii recurentei pârâte, faptul că aceasta nu comercializează direct produse, ci oferă servicii, nu este de natură să ducă în sine la concluzia lipsei de similaritate între produsele și serviciile în cauză, atâta timp cât pot exista anumite caracteristici comune între produse și servicii, în general, de exemplu, din perspectiva caracterului complementar, scopului preconizat, existenței concurenței.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei pârâte, pentru stabilirea similarității între produse și servicii (inclusiv a determinării dacă produsele sau serviciile în cauză au același canal de distribuție) se are în vedere categoria de produse pentru care a fost înregistrată marca și categoria de servicii pentru care este folosit semnul opus, iar nu produsul purtând marca în cauză. Astfel, pentru analiza acestui criteriu, nu era necesar să se probeze faptul că pârâta comercializează chiar produsele purtând marca reclamantei (vinurile C.), așa cum nu este relevant nici faptul că denumirea C. ar fi un nume propriu comun în Italia.

Faptul că în alte țări din Europa ar exista localuri de alimentație publică având elementul verbal C. în cadrul denumirii nu înseamnă că, în mod automat, nu ar exista o încălcare a mărcii reclamantei prin modul de folosire de către pârâtă a semnului în cauză, atâta timp cât nu se poate reține nelegalitatea aplicării de către instanța de apel a criteriilor de determinare a riscului de confuzie prin raportare la circumstanțele specifice prezentei cauze.

Sunt nefondate criticile referitoare la determinarea publicului relevant în analizarea condiției riscului de confuzie, în cadrul cărora se susține, în esență, că nu s-a administrat nicio probă pentru ca instanța să se raporteze la consumatorul mediu român și la cunoașterea de către acesta a vinurilor C..

Consumatorul mediu care trebuie avut în vedere în evaluarea riscului de confuzie reprezintă o noțiune abstractă, al cărui comportament se determină prin raportare la obișnuințele consumatorilor în general, iar nu una concretă al cărui comportament să fie necesar să fie probat în fiecare cauză în parte.

Potrivit CJCE "se consideră că un consumator mediu al categoriei de produse vizate este consumatorul normal infirmat și suficient de atent și avizat (...) De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că nivelul de atenție al consumatorului mediu poate varia în funcție de categoria de produse sau servicii în cauză (Hotărârea din 22 iunie 1999, C-342/97, Lloyd Schufabrik Meyer", paragraful 26).

Publicul relevant reprezintă unul dintre factorii interdependenți care fac obiectul evaluării generale de care depinde existența riscului de confuzie, dar care are un rol important și în evaluarea altor elemente ale riscului de confuzie, anume compararea produselor și serviciilor, compararea semnelor, determinarea elementelor distinctive ale semnelor și a caracterului distinctiv al mărcii anterioare.

Publicul relevant este reprezentat de consumatorii care ar putea utiliza produsele și serviciile despre care s-a constatat că sunt identice sau similare, iar nu un anume produs concret așa cum este desemnat de marca/semnul respectiv. O situație specială o au produsele de lux, dar nu este cazul în cadrul prezentei spețe, unde încălcarea dreptului la marcă nu s-a analizat din perspectiva art. 5 alin. (2) din Directiva 2008/95/CE, respectiv art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile de renume.

În cauzele care vizează riscul de confuzie, în jurisprudența CJCE/CJUE se face în mod normal distincție între publicul larg (consumatorii care achiziționează produse pentru a-și satisface nevoile personale) și un public profesionist sau specializat, prin raportare la produsele sau serviciile în cauză.

De exemplu, în cazul în care produsele și serviciile la care se referă ambele semne aflate în conflict se adresează publicului larg, consumatorii relevanți sunt reprezentanți de publicul larg; în cazul în care ambele se adresează atât publicului larg, cât și publicului de specialitate va fi avut în vedere publicul cu gradul de atenție cel mai redus; în cazul în care se unele se adresează atât publicului larg, cât și celui profesionist, iar celelalte publicului profesionist, va fi avut în vedere publicul profesionist, singurul public care ar putea confunda semnele.

În cazul unei înregistrări internaționale a unei mărci, cum este cazul în speță al uneia dintre mărcile invocate, este vorba de publicul din fiecare stat membru unde este protejată marca.

Termenul consumatori se referă atât la consumatorii reali, cât și la cei potențiali, anume la consumatorii care achiziționează în prezent produsele/serviciile sau care ar putea face acest lucru în viitor.

În cazul în care un segment semnificativ al publicului relevant al produselor și serviciilor în cauză poate deveni confuz cu privire la originea produselor, acest aspect este suficient pentru a se stabili un risc de confuzie. Nu este necesar să se stabilească faptul că toți consumatorii, reali sau potențiali, ai produselor sau serviciilor în cauză sunt supuși riscului de confuzie.

Potrivit CJCE percepția asupra mărcilor în mintea consumatorului mediu al produselor și serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea riscului de confuzie.

Ca atare, pentru a determina percepția asupra semnelor a consumatorului mediu al produselor și serviciilor, nu era necesar să se probeze concret percepția consumatorului român asupra semnelor în cauză sau dacă vinurile purtând marca reclamantei sunt cunoscute sau nu în România.

Stabilirea gradului de cunoaștere a mărcii în teritoriul relevant ar fi presupus într-adevăr administrarea unor probe, știut fiind că gradul de cunoaștere a mărcii influențează distinctivitatea acesteia, iar cu cât o marcă este mai distinctivă cu atât similaritatea între marcă și semnul opus trebuie să fie mai redusă pentru a nu exista risc de confuzie.

Totuși, în speță nu a fost necesară stabilirea gradului de cunoaștere a mărcii reclamantei în România, având în vedere că instanța de apel a reținut un grad de similaritate ridicat între marcă și semnul opus, ceea ce nu putea fi compensat sub aspectul riscului de confuzie decât de o marcă intrinsec slab distinctivă, ceea ce nu s-a reținut a fi marca C..

Sunt nefondate susținerile recurentei pârâte în sensul că în analiza semnelor în cauză instanța de apel ar fi făcut o interpretare greșită a jurisprudenței existente în acest domeniu și ar fi încălcat chiar statuarea reținută în decizia atacată și anume că "aprecierea similitudinii între două mărci nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unei mărci complexe și la compararea acesteia cu o altă marcă. Dimpotrivă comparația trebuie să se facă prin examinarea mărcilor în cauză apreciată fiecare ca întreg", prin aceea că nu a ținut cont că "C." este un nume propriu, patronimic, extrem de utilizat pe teritoriul Italiei și că dreptul exclusiv la care dă naștere marca alcătuită dintr-un nume patronimic nu poartă decât asupra formei speciale sub care se înfățișează numele.

În prealabil, este de remarcat faptul că marca reclamanților este o marcă verbală, iar în cazul acestui tip de mărci protecția se întinde asupra cuvântului în sine nu și asupra formei în care este scris, acestea fiind scrise în certificatul de înregistrare cu caractere tipărite cu font normal, fără nici un element grafic specific. Protecția oferită de înregistrarea unei mărci verbale se aplică pentru cuvântul menționat în cererea de înregistrare, dar nu și pentru caracteristicile grafice stilistice individuale pe care le poate avea marca respectivă (Hotărârea din 22 mai 2008, T-254/06, RadioCom, paragr. 43).

Atunci când se compară sub aspect vizual mărci/semne figurative care conțin elemente verbale și mărci verbale ceea ce contează este dacă semnele au un număr semnificativ de litere aflate în aceeași poziție și dacă elementul verbal din semnul figurativ este puternic stilizat.

În principiu, atunci când aceleași litere sunt prezentate în aceeași ordine, orice variație de stil trebuie să fie importantă pentru a se constata existența unei diferențe pe plan vizual.

Ținând cont că semnul C. invocat de către reclamantă reprezintă o marcă verbală înregistrată, se presupune că are cel puțin o distinctivitate intrinsecă minimă raportat la produsele pentru care a fost înregistrată și pentru forma în care a fost înregistrată.

Atâta timp cât nu s-a cerut anularea acestei mărci, nu se poate susține întemeiat că, fiind un nume patronimic, dacă s-ar proteja în forma în care a fost înregistrat, s-ar crea un monopol exorbitant asupra acestui nume față de omonimii săi și nici că ar fi trebuit înregistrat sub o anumită formă specială.

Dimpotrivă, pe de o parte, recurenta pârâtă nu a susținut că C. ar fi numele patronimic al vreunuia dintre proprietarii restaurantului în cauză, iar pe de altă parte, așa cum s-a reținut mai sus, protecția oferită de înregistrarea unei mărci verbale se aplică pentru cuvântul menționat în cererea de înregistrare, scris cu caractere tipărite cu font normal, fără nici un element grafic specific, caz în care, în principiu, atunci când aceleași litere sunt prezentate în aceeași ordine, orice variație de stil trebuie să fie importantă pentru a se constata existența unei diferențe pe plan vizual.

În consecință, recurenta pârâtă, pentru a susține existența unei diferențe pe plan vizual între cele două semne, trebuia să susțină, printre altele, existența în cadrul semnului propriu cel puțin a unei variații de stil importante, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

De asemenea, faptul că C. ar fi un nume patronimic folosit de mai multe persoane în Italia nu duce la concluzia că pentru consumatorul mediu român are aceeași semnificație precum un nume patronimic folosit frecvent în România, cum este numele L., menționat de către recurenta pârâtă.

Dimpotrivă, nefiind un nume folosit în România, are o distinctivitatea intrinsecă medie raportat la produsele pe care le desemnează, vinuri, pentru consumatorul mediu român putând avea cel mult o sonoritate italiană, adică acesta s-ar putea gândi că este un cuvânt/nume italian ce desemnează produse cu specific/origine italiană.

Instanța de apel a identificat corect semnele în conflict, reținând că marca reclamantei este compusă din elementul verbal C., iar semnul folosit cu funcția de marcă de către pârâtă este elementul verbal K., scris cu un font normal, în cadrul căruia "casa" este un element nedistinctiv, care nu va atrage atenția consumatorului mediu român, întrucât acesta este obișnuit ca și alte restaurante/localuri cu același specific să folosească acest cuvânt în cadrul denumirii. Aceleași argumente sunt valabile și în cazul cuvântului "I." care, deși este un cuvânt din limba italiană, nu îi este necunoscută semnificația acestuia consumatorului român, pe de o parte, pentru că este asemănător cuvântului din limba română "restaurant", iar, pe de altă parte, a mai fost folosit și de alți comercianți din România pentru a desemna restaurante cu specific italian. Ca atare, singurul element la care se va raporta pentru a identifica întreprinderea care oferă serviciile respective va fi elementul verbal "C.".

Criticile prin care se susține încălcarea de către instanța de apel a condițiilor care trebuiau verificate pentru a se constata existența unei mărci de renume, pentru a se bucura de protecția extinsă cu privire la bunuri și servicii ce nu sunt similare, nu sunt relevante în cauză, atâta timp cât instanțele de fond nu au constatat încălcarea drepturilor reclamantei asupra mărcii invocate în temeiul art. 5 alin. (2) din Directiva 2008/95/CE, ci, așa cum s-a reținut mai sus, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE, respectiv art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, reținând că produsele și serviciile în cauză sunt similare iar nu diferite.

În ceea ce privește criticile legate de aplicarea greșită a art. 6 din Directiva 2008/95/CE [art. 39 alin. (1) lit. a) și a) alin. (2) din Legea nr. 84/1998] (limitarea efectelor mărcii - interdicția poate fi impusă terțului, atunci când utilizarea are loc conform practicilor loiale în domeniul comercial), se constată că în cadrul acestui motiv de recurs recurenta pârâtă a susținut reținerea eronată de către instanța de apel a relei sale credințe (practică neloială), doar prin raportare la faptul că ar fi folosit semnul C. ulterior respingerii cererii de înregistrare la OSIM.

Argumentele recurentei pârâte pentru folosirea semnului C. cu bună-credință în activitatea sa comercială rezidă în aceea că folosirea semnului C. ar fi avut loc în baza numelui de domeniu x.ro înregistrat la ICI la 26 noiembrie 2009, înainte cu 7 luni de a exista vreun drept al reclamantei asupra mărcii C. la nivel european, și în baza numelui comercial înregistrat la pentru care a primit acordul din partea unei instituții a statului, Oficiul registrului comerțului.

În ceea ce privește argumentul legat de înregistrarea numelui de domeniu, se observă că reclamanta a invocat în susținerea încălcării drepturilor sale nu numai extinderea europeană a mărcii internaționale C.-x, ci și desemnarea României ca stat de protecție a mărcii internaționale menționate anterior, începând cu data de 23 decembrie 2008, așa cum au reținut ambele instanțe de fond, dată în raport cu care numele de domeniu la care face referire recurenta pârâtă a fost înregistrat ulterior, la aproape 1 an. Astfel, nu subzistă premisa invocată de către recurentă, în sensul că și-ar fi înregistrat numele de domeniu anterior mărcii reclamantei care i-ar fi putut fi opusă în România.

Referitor la argumentul legat de înregistrarea numelui comercial este de reținut în primul rând că aceasta, conform susținerilor recurentei pârâte, este ulterioară înregistrării celor două mărci invocate de către reclamantă.

Recurenta pârâtă invocă sub acest aspect că nu este de rea-credință, legat de folosirea denumirii C., întrucât a folosit un nume pentru care a primit acordul din partea unei instituții a statului (Oficiul registrului comerțului), iar presupusa protecție de care se bucură numele C. la nivel european, ar trebui sa nu permită rezervarea și folosirea denumirii C. în denumirea unei societăți comerciale la ORC.

Acest argument nu este de natură a susține buna sa credință în utilizarea denumirii C., având în vedere că, potrivit art. 39 alin. (1) raportat la art. 38 din Legea nr. 26/1990, Oficiul registrului comerțului va refuza înscrierea unei firme care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate produce confuzie cu acestea.

Ca atare, la verificarea disponibilității firmei Oficiul registrului comerțului verifică existența unor firme deja înregistrate identice sau asemănătoare, iar nu existența unor alte drepturi de proprietate industrială pe care o atare înregistrare le-ar putea încălca.

Astfel, această înregistrare nu îi putea oferi recurentei pârâte credința folosirii în mod legitim a denumirii C., prin raportare la marca înregistrată a reclamantei.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B.

B. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanta A., împotriva Deciziei nr. 1584/2018, prin care s-a respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, sunt de reținut următoarele.

În susținerea recursului recurenta reclamantă a invocat, pe de o parte, încălcarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a art. 6 C. proc. civ.

Referitor la susținerile privind încălcarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se reține că prevederile art. 453 (Acordarea cheltuielilor de judecată) sunt situate în Titlul 1 al Cărții a doua, intitulat Procedura în fața primei instanțe.

Potrivit art. 453: (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.//(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Legat de apel, relevante sunt prevederile art. 482 (Completare cu alte norme), potrivit cărora: Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.

Potrivit art. 480 (Soluțiile pe care le pronunță instanța de apel), alin. (1) și (2): (1) Instanța de apel poate păstra hotărârea atacată, situație în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui.//(2) În caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.

Recurenta reclamantă, referitor