ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2478/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă în data de 09 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, Oficiul Național al Registrului Comerțului, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București și Institutul National de Cercetare Dezvoltare în Informatică, a solicitat instanței să dispună încetarea imediată a activităților de vânzare, publicitate sau a oricăror alte activități de comercializare a produselor și serviciilor purtând marca x și retragerea imediată a acestora de pe piață; distrugerea, pe cheltuiala acesteia, a tuturor produselor ce poartă semne similare elementelor verbale și figurative cuprinse în mărcile x; schimbarea denumirii comerciale B. S.R.L., înregistrată la Registrul Comerțului sub CUI x într-o denumire care să nu mai includă în nici o forma semnul x sau altul similar cu marca aparținând acesteia, în termen de 25 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate; încetarea înregistrării numelui de domeniu www.x.ro. în numele pârâtei B. S.R.L. și obligarea ICI la operarea acestei modificări, efectuând transferul numelui de domeniu în cauză către reclamantă după efectuarea procedurii corespunzătoare și achitarea taxelor oficiale în acest sens; publicarea într-un ziar cu tiraj național, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii judecătorești pronunțată în cauză, în cel mult 20 zile de la data rămânerii definitive a acesteia. În data de 15 octombrie 2020, pârâta B. S.A. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat decăderea reclamantei din drepturile conferite asupra mărcii comunitare x nr. x pe teritoriul României pentru serviciile din clasele pentru clasele 01,16 și 31 și radierea înregistrării mărcii x nr. x din Registrul Mărcilor din România și comunicarea de către O.S.I.M. a acestei mențiuni către Organizația Mondială de Proprietate Intelectuală O.M.P.I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 868/15.06.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă B. S.A.. A admis cererea principală formulată de reclamanta A. și a dispus anularea înregistrării mărcii x, cu nr. x pentru clasele de produse și servicii 31, 35, 44 și radierea acesteia din Registrul Național al Mărcilor, a dispus încetarea imediată a activităților de vânzare, publicitate, sau a oricăror activități de comercializare a produselor și serviciilor purtând marca x și retragerea imediată a acestora de pe piață, a dispus distrugerea, pe cheltuiala pârâtei, a tuturor produselor ce poartă semne similare, elementelor verbale și figurative cuprinse în mărcile x ale reclamantei, a obligat pârâta la schimbarea denumirii comerciale, într-o denumire cere să nu mai includă în nici o formă semnul x, sau altul similar cu marca reclamantei, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, a dispus încetarea înregistrării numelui de domeniu www.x.ro în numele pârâtei și a obligat ICI la operarea acestei modificări și efectuarea transferului numelui de domeniu către reclamantă, după efectuarea procedurii corespunzătoare și achitarea taxelor aferente, a dispus publicarea dispozitivului prezentei hotărârii într-un ziar cu tiraj național, pe cheltuiala pârâtei, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și a obligat pârâta la plata către reclamantă sumelor de 300 RON taxă de timbru și 4882 euro în echivalent în RON la data plății, la cursul BNR- onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1432A din 12 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 868/15.06.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea reconvențională. A dispus decăderea reclamantei din drepturile conferite asupra mărcii comunitare x nr. x pe teritoriul României pentru serviciile din clasa 31. A respins ca neîntemeiată cererea principală. A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamanta a sumei de 300 RON cheltuieli de judecată în primă instanță reprezentând taxa judiciară de timbru, respectiv la plata sumei de 150 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxa judiciară de timbru.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1432A din 12 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020 a declarat recurs reclamanta-pârâtă A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 și 8 C. proc. civ. După expunerea unui scurt istoric al litigiului, recurenta arată că solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate, în principal, având în vedere că decizia recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, sub următoarele aspecte: Astfel, sub un prim aspect, referitor la condiția îndeplinirii termenului de 5 ani pentru admisibilitatea unei acțiuni în decădere, se invocă aplicabilitatea dispozițiilor art. 13 alin. (3) lit. a), art. 46 alin. (1) lit. a) și art. 59 alin. (1) și (5) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, art. 13 lit. a), art. 14 și art. 18 alin. (7) lit. a) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, pe care le citează. Totodată, referitor la dovada utilizării mărcii europene, citează dispozițiile art. 13 lit. a), art. 18 alin. (7) lit. a) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, art. 26 alin. (7) și art. 59 alin. (5) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, art. 18 din Regulamentul privind marca Uniunii Europene (EUTM 2017/1001), Ghidul EUIPO - partea C, secțiunea 7, pct. 3.2 și Ghidul OSIM - "Marca Uniunii Europene", Editura OSIM, 2016. De asemenea, în privința caracterului unitar al mărcii europene, invocă și citează dispozițiile art. 1 paragraf 1 și 2 din Regulamentul privind marca Uniunii Europene (EUTM 2017/1001), precum și pct. 4 și pct. 32 din Preambului Regulamentului privind marca Uniunii Europene (EUTM 2017/1001) și doctrina referitoare la caracterul unitar al mărcii europene. Arată recurenta că, în cadrul acțiunii în anulare formulate de către aceasta în data de 02 iulie 2020, instanța de apel a găsit admisibilă și a admis cererea de decădere formulata pe cale reconvențională de către parata B. S.A. în data de 14.10.2020, împotriva unei mărci europene (x nr. x) înregistrate în data de 20.10.2015, fără ca termenul de 5 ani sa fie împlinit. În decizia recurată, la pagina 8, curtea de apel menționează că formularea cererii de decădere cu câteva zile înainte de împlinirea termenului de 5 ani nu face ca aceasta cerere sa fie prematură. Astfel, deși la data formulării aceasta putea fi considerată inadmisibilă, pentru neîmplinirea termenului de 5 ani, dat fiind faptul ca era deja creat cadrul procesual în care sa fie invocata decăderea, raportat la cererea reclamantei, instanța a procedat la o aplicare inflexibilă și formalistă a dispozițiilor legale. Totodată, curtea de apel a condiționat și limitat dovada utilizării unei mărci europene (x nr. x) la teritoriul României. Astfel, la pagina 10 din decizia recurată se menționează; "Curtea retine ca intimata-reclamantă-pârâtă nu a făcut dovada folosirii efective a mărcii sale pe teritoriul României (...) Prin urmare, nu este vorba în speța de lipsa dovezii unei utilizări substanțiale, ci de lipsa efectivă a utilizării acestei mărci pe teritoriul României (…) "Fata de cele de mai sus, (...) în condițiile art. 46 din Legea nr. 84/1998 va admite cererea reconvențională și va dispune decăderea reclamantei-pârâte A. din drepturile conferite pe teritoriul României de marca comunitară x nr. x pentru servicii din clasa 31". În fine, raportat la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 4 C. proc. civ., susține că decizia atacată a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, și cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. Susține că, în conformitate cu prevederile pct. 41 din Preambului Regulamentului privind marca Uniunii Europene (EUTM 2017/1001), art. 63, art. 128 alin. (4), art. 159 și art. 163 din Regulamentul privind marca Uniunii Europene (EUTM 2017/1001), instanța competentă în domeniul mărcilor UE în fața căreia a fost introdusă o cerere reconvențională de decădere sau în nulitatea mărcii UE nu procedează la examinarea cererii reconvenționale până când fie partea interesată, fie instanța nu a informat Oficiul în legătură cu data la care a fost depusă cererea reconvențională. Oficiul înregistrează informațiile respective în registru, iar în cazul în care o cerere de decădere sau în nulitate a mărcii UE a fost deja depusă la Oficiu înaintea depunerii cererii reconvenționale, instanța este informată în acest sens de către Oficiu și suspendă procedura în conformitate cu articolul 132 alin. (1), până când decizia privind prima cerere rămâne definitivă sau până când cererea este retrasă. Totodată, susține că singura autoritate competentă să analizeze și să se pronunțe cu privire la o cerere de decădere a unei mărci europene este EUIPO - prin diviziile sale de anulare, astfel încât cererea reconvențională ar fi trebuit să fie respinsă ca inadmisibilă/lovită de nulitate.

Apărările formulate în cauză Cererea de recurs a fost comunicată intimaților în data de 18 și, respectiv, 19 septembrie 2023, astfel cum reiese din dovezile aflate la filele x. În data de 17 octombrie 2023, în termen legal, intimatul Oficiul Național al Registrului Comerțului a formulat întâmpinare, prin care reia situația de fapt din dosar și susține că nu se află în culpă procesuală, sens în care nu ar putea fi obligată la plata unor eventuale cheltuieli de judecată. Totodată, în data de 20 octombrie 2023, în termen legal, a formulat întâmpinare intimata B. S.A., prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, precum și excepția inadmisibilității, în raport cu dispozițiile art. 457 C. proc. civ., raportat la art. 88 alin. (2), coroborat cu art. 53 din Legea nr. 84/1998 și cu art. 123 și art. 133 din Regulamentul privind marca Uniunii Europene, prin care se prevede că litigiile în care sunt implicate mărci au doar două grade de jurisdicție. În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Intimata-pârâtă B. S.A., cu denumirea anterioară C. S.A., este titulara mărcii naționale individuale combinate, alcătuite dintr-un element figurativ și din sintagma verbală x, cu nr. depozit x, data depozitului reglementar fiind 23.10.2018. Înregistrarea mărcii a fost solicitată și obținută pentru produse și servicii din clasele 31, 35 și 44 din clasificarea Nisa, între altele pentru produse agricole, semințe brute și neprocesate, servicii de agricultură. La data de 18.12.2018, intimata-pârâtă a obținut înregistrarea numelui de domeniu x. Reclamanta-pârâtă este titulara mărcii Uniunii Europene nr. x, individuale și combinate, x, alcătuită din cuvântul x, scris cu litere verzi, în stânga căruia se află un element figurativ stilizat sugerând o frunză verde, orientată spre stânga-sus. Marca x a fost înregistrată la data de 20.10.2015. La data de 15.10.2020, pârâta-reclamantă B. S.A. a solicitat pe calea cererii reconvenționale decăderea reclamantei din drepturile conferite de marca comunitară (a Uniunii Europene) x, pe teritoriul României, pentru serviciile din clasele 1, 16 și 31. Cu privire la această cerere, recurenta reclamantă - pârâtă a invocat în recurs pretinsa necompetență internațională (generală) a instanței sesizate cu cererea reconvențională, recurenta afirmând că o atare cerere este doar de competența Oficiului European de Proprietate Intelectuală (EUIPO). Această critică, ce urmează a fi examinată prioritar, este subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care se referă la încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. În schimb, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care se referă la încălcarea principiului separației puterilor în stat, în condițiile în care prin hotărârea atacată ar exista o intruziune în prerogativele puterilor legislativă sau executivă. În mod evident, acest motiv de recurs este străin de criticile invocate, ca și de dispozițiile cuprinse în decizia recurată. Invocarea pretinsei necompetențe internaționale direct în recurs este admisibilă, în condițiile în care art. 1.071 alin. (2) C. proc. civ. prevede că necompetența internațională a instanței române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar și direct în căile de atac. Or, referirea la căi de atac trebuie interpretată într-o manieră utilă, ca privind deopotrivă apelul și recursul, căi de atac de reformare care permit controlul de legalitate pentru motivul necompetenței internaționale (generale) a instanțelor române. Critica este însă în mod manifest lipsită de temei, întrucât Oficiul European de Proprietate Intelectuală nu deține o competență exclusivă de soluționare a cererilor în anulare sau în decădere referitoare la o marcă a Uniunii Europene. Dimpotrivă, o atare cerere poate fi formulată pe cale reconvențională în fața instanței naționale competente, învestite cu o cerere întemeiată pe respectiva marcă. Potrivit art. 124 din Regulamentul mărcilor Uniunii Europene nr. 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului, instanțele competente în domeniul mărcilor UE dețin o competență exclusivă: (...) (d) în materia cererilor reconvenționale de decădere sau în nulitatea mărcii UE menționate la articolul 128. În condițiile art. 128, (1) Cererea reconvențională de decădere sau în nulitate nu se poate întemeia decât pe cauzele de decădere sau de nulitate prevăzute de prezentul regulament. (2) O instanță competentă în domeniul mărcilor UE respinge o cerere reconvențională de decădere sau în nulitate, în cazul în care o hotărâre a Oficiului între aceleași părți cu privire la o cerere având același obiect și aceeași cauză a devenit deja definitivă. (3) În cazul în care cererea reconvențională este introdusă într-un litigiu în care titularul mărcii nu este încă parte, acesta este informat și poate să intervină în litigiu conform condițiilor prevăzute de dreptul intern. (4) Instanța competentă în domeniul mărcilor UE în fața căreia a fost introdusă o cerere reconvențională de decădere sau în nulitatea mărcii UE nu procedează la examinarea cererii reconvenționale până când fie partea interesată, fie instanța nu a informat Oficiul în legătură cu data la care a fost depusă cererea reconvențională. Oficiul înregistrează informațiile respective în registru. În cazul în care o cerere de decădere sau în nulitate a mărcii UE a fost deja depusă la Oficiu înaintea depunerii cererii reconvenționale, instanța este informată în acest sens de către Oficiu și suspendă procedura în conformitate cu articolul 132 alin. (1) până când decizia privind prima cerere rămâne definitivă sau până când cererea este retrasă. (5) Se aplică dispozițiile articolului 64 alin. (2)-(5). (6) Atunci când o instanță competentă în domeniul mărcilor UE a pronunțat o hotărâre învestită cu autoritate de lucru judecat cu privire la o cerere reconvențională de decădere sau în nulitatea unei mărci UE, o copie a hotărârii este transmisă neîntârziat Oficiului, fie de către instanță, fie de către oricare dintre părțile implicate în procedurile naționale. Oficiul sau orice altă parte interesată poate solicita informații cu privire la această transmitere. Oficiul înscrie în registru mențiunea hotărârii și ia măsurile necesare pentru a se conforma cu partea dispozitivă a acesteia. (7) Instanța competentă în domeniul mărcilor UE, sesizată printr-o cerere reconvențională de decădere sau în nulitate, poate să amâne pronunțarea hotărârii asupra cererii titularului mărcii UE și după ascultarea celorlalte părți și invitarea pârâtului pentru a prezenta Oficiului o cerere de decădere sau în nulitate într-un termen acordat. În cazul în care cererea respectivă nu este prezentată în acest termen, procedura își urmează cursul; cererea reconvențională este considerată retrasă. Se aplică articolul 132 alin. (3). Din interpretarea coroborată a alin. (4), (6) și 7 din acest articol rezultă că instanța națională, desemnată a fi competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene, învestită de titularul mărcii Uniunii Europene cu o cerere întemeiată pe acea marcă, este competentă să soluționeze cererea reconvențională în decăderea din drepturile conferite de acea marcă, cu excepția situației în care o cerere cu acest obiect a fost formulată pe rolul Oficiului European de Proprietate Intelectuală înaintea depunerii cererii reconvenționale. Or, o atare situație nu a fost nici invocată și nici dovedită în cauză. În ceea ce privește dispozițiile art. 128 alin. (7) din Regulament, rezultă că instanța națională competentă are doar posibilitatea, iar nu și obligația invitării părții interesate să ceară decăderea pe rolul Oficiului, or în prezenta cauză instanța nu a procedat în conformitate cu posibilitatea conferită de acest articol. De asemenea, art. 128 alin. (6) din Regulament prevede fără echivoc că instanța națională poate statua definitiv asupra cererii reconvenționale în decădere ori în anulare, situație în care o copie a hotărârii este transmisă neîntârziat Oficiului, fie de către instanță, fie de către oricare dintre părțile implicate în procedurile naționale. Ca urmare, cu toate că instanța națională nu poate fi învestită pe cale principală cu o cerere în decădere, ea este competentă să soluționeze cererea reconvențională cu acest obiect, Oficiul European de Proprietate Intelectuală nefiind învestit cu o cerere corespunzătoare anterior formulării cererii reconvenționale. Totodată, în fața primei instanțe, reclamanta-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității cererii în decădere, formulată pe cale incidentală, prin raportare la neîmplinirea termenului de 5 ani la data formulării cererii reconvenționale. În acest sens, reclamanta-pârâtă a invocat prevederile art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, potrivit cărora orice persoană interesată poate solicita oricând în cursul duratei de protecție a mărcii decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de înregistrare, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată și dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată. Tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea reconvențională, arătând în esență că termenul de 5 ani nu s-a împlinit, prin raportare la data înregistrării mărcii (20.10.2015) și la data cererii reconvenționale în decădere (15.10.2020). Curtea de Apel a admis însă apelul, arătând în esență că la puține zile după data formulării cererii reconvenționale, termenul de 5 ani s-a împlinit; era evident că parcursul procesului, care implica administrarea de probe, era de așa natură încât acest impediment nu mai exista la data pronunțării hotărârii primei instanțe, care a procedat la o aplicare formalistă și inflexibilă a dispozițiilor legale relevante. Ca atare, s-a admis apelul, s-a anulat soluția referitoare la respingerea cererii reconvenționale și s-a evocat fondul. Criticile recurentei reclamante-pârâte cu privire la această soluție sunt fondate. Trebuie observat că în cauză marca cu privire la care se cere decăderea este o marcă a Uniunii Europene, în cauză fiind aplicabil Regulamentul mărcilor Uniunii Europene nr. 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului, prin care reglementarea anterioară, modificată în anul 2015, a fost codificată. Potrivit art. 18 alin. (1) din Regulament, dacă, în termen de cinci ani de la data înregistrării, marca UE nu a făcut obiectul unei utilizări efective în Uniune pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată sau dacă această utilizare a fost suspendată pentru un termen neîntrerupt de cinci ani, marca UE face obiectul sancțiunilor prevăzute de prezentul regulament, cu excepția cazului în care există un motiv întemeiat pentru a nu fi utilizată. De asemenea, potrivit art. 58, (1) Titularul mărcii UE este declarat decăzut din drepturi ca urmare a unei cereri prezentate la Oficiu sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei proceduri de constatare a încălcării drepturilor: (a) în cazul în care, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective în cadrul Uniunii pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată și în cazul în care nu există motive întemeiate pentru neutilizare; totuși, nimeni nu poate pretinde ca titularul să fie decăzut din drepturi în cazul în care, între expirarea acestei perioade și depunerea cererii sau a cererii reconvenționale, marca a făcut obiectul unei începeri sau unei reluări a utilizării efective; cu toate acestea, începerea sau reluarea utilizării făcută în termen de trei luni înainte de depunerea cererii sau a cererii reconvenționale, acest termen începând să curgă cel mai devreme la expirarea perioadei neîntrerupte de cinci ani de neutilizare, nu este luată în considerare atunci când pregătirile pentru începerea sau reluarea utilizării intervin numai după ce titularul a aflat că cererea sau cererea reconvențională ar putea fi depusă; (...) (2) În cazul în care cauza de decădere nu există decât pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca UE a fost înregistrată, titularul nu este declarat decăzut din drepturi decât pentru produsele sau serviciile respective. Cu toate că recurenta a invocat atât prevederile Regulamentului nr. 2017/1001, cât și pe cele ale legii naționale, instanța nu este ținută de temeiurile juridice invocate de părți, fiind obligată să cunoască legea și să-i facă aplicarea din oficiu (art. 22 alin. (1), art. 252 C. proc. civ.), regulă care se aplică și actelor normative obligatorii ale Uniunii Europene. Prin urmare, în cauză se aplică regulile referitoare la decădere cuprinse în Regulamentul nr. 2017/1001. Critica recurentei, potrivit căreia acțiunea reconvențională în decădere nu putea fi formulată înaintea împlinirii efective a termenului de 5 ani, este fondată. În prealabil, trebuie amintit că regulile cuprinse în Regulamentul nr. 2017/1001, inclusiv cea referitoare la termenul minim de 5 ani, trebuie să primească o aplicare uniformă, noțiunile utilizate de legislația Uniunii Europene având sensuri și efecte juridice autonome, fără trimitere la legislația națională, în măsura în care din cuprinsul normelor regulamentare nu rezultă contrariul. Ca urmare, nu poate fi aplicată în acest context normativ, prin analogie, soluția consacrată în dreptul procesual civil român, potrivit căreia o acțiune prematură la data introducerii ei nu mai poate fi respinsă ca atare, dacă până la data pronunțării soluției în primă instanță termenul s-a împlinit. Această interpretare rezultă de altfel și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin hotărârea pronunțată la data de 17.12.2020 în cauza Husqvarna AB c. Lidl Digital International GmbH & Co. KG (C - 607/19), Curtea de Justiție a decis că articolul 51 alin. (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca [Uniunii Europene] trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei cereri reconvenționale de decădere din drepturile asupra unei mărci a Uniunii, data care trebuie luată în considerare pentru a stabili dacă a expirat perioada neîntreruptă de cinci ani prevăzută de această dispoziție este cea a depunerii respectivei cereri. Instanța europeană a răspuns astfel unei sesizări a instanței germane care interpretase, prin prisma propriului drept procesual național, că împlinirea condițiilor de admisibilitate ale unei acțiuni trebuie să fie verificată prin raportare la termenul de dezbateri a cauzei, chiar dacă la data introducerii cererii termenul de 5 ani nu era încă împlinit. Instanța care a dispus sesizarea CJUE, Curtea Federală de Justiție a Germaniei, a arătat că nici articolul 58 alin. (1) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 nu indică data care trebuie luată în considerare pentru calcularea perioadei de neutilizare de cinci ani prevăzute de aceste dispoziții atunci când cererea de decădere din drepturile asupra mărcii Uniunii în cauză se face pe cale reconvențională. În aceste coordonate, instanța germană se întreabă în ce măsură această dată poate fi determinată potrivit legii naționale; în speță, potrivit dreptului german, condițiile de admisibilitate trebuie să fie îndeplinite la momentul ședinței de dezbateri asupra fondului. În motivarea hotărârii sale, prin care a fost înlăturată teza aplicării complementare a dreptului procesual național, Curtea de Justiție a reținut că, potrivit art. 55 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009, efectele decăderii se produc cu începere de la data depunerii cererii reconvenționale. La cererea uneia dintre părți, prin hotărâre poate fi stabilită o dată anterioară la care a intervenit una dintre cauzele de decădere. Textul regulamentului nu permite însă stabilirea unei date ulterioare depunerii cererii reconvenționale prin raportare la care să se producă efectele decăderii (par. 41). Ca urmare, data cererii reconvenționale este cea prin raportare la care trebuie examinată dacă s-a încheiat perioada neîntreruptă de cinci ani de neutilizare a mărcii, care constituie una dintre împrejurările care permit să se constate decăderea prevăzută la articolul 51 alin. (1) din acest regulament (par. 44). Totodată, aplicarea complementară a regulilor naționale de procedură ar compromite obiectul legiuitorului Uniunii Europene, de a asigura caracterul unitar al mărcii Uniunii, fără ca temeinicia unei cereri reconvenționale de decădere în temeiul perioadei de neutilizare de cinci ani a unei mărci a Uniunii să poată depinde de durata unei proceduri naționale (par. 46, 47). Din cele ce preced rezultă că termenul de 5 ani trebuia să fie împlinit la data depunerii cererii reconvenționale, pentru ca o atare cerere să fie admisibilă, nefiind posibilă luarea în considerare a unui termen ulterior, și aceasta chiar dacă respectivul termen s-ar fi împlinit până la data judecării fondului cauzei de către prima instanță sesizată cu cererea incidentală. Pentru a efectua o examinare completă a criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că este fondată și critica potrivit căreia în mod nelegal a fost limitată examinarea dovezilor de folosire efectivă a mărcii la teritoriul României. Această critică se subsumează de asemenea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prevederile legislative referitoare la utilizarea mărcilor Uniunii Europene au fost greșit interpretate și aplicate. Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) din Regulamentul nr. 2017/1001, dacă, în termen de cinci ani de la data înregistrării, marca UE nu a făcut obiectul unei utilizări efective în Uniune pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată sau dacă această utilizare a fost suspendată pentru un termen neîntrerupt de cinci ani, marca UE face obiectul sancțiunilor prevăzute de prezentul regulament, cu excepția cazului în care există un motiv întemeiat pentru a nu fi utilizată. De vreme ce marca Uniunii Europene are caracter unitar, dovezile de folosire nu pot fi limitate la teritoriul unui singur stat al Uniunii Europene, ci folosirea trebuie examinată prin raportare la ansamblul Uniunii. Această soluție este consacrată de altfel și în cuprinsul art. 26 alin. (7) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, potrivit cu care în cazul în care marca anterioară este o marcă a Uniunii Europene, utilizarea efectivă a acesteia se stabilește în conformitate cu art. 18 din Regulamentul privind marca Uniunii Europene. În același sens sunt și dispozițiile art. 18 alin. (7) lit. a) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, potrivit cărora: (7) La cererea solicitantului, depusă la OSIM nu mai târziu de data la care expiră termenul prevăzut la art. 20 alin. (2) din lege, titularul mărcii opuse va prezenta OSIM dovada că: a) în cursul unei perioade de 5 ani care precedă data publicării mărcii asupra căreia s-a formulat opoziția, marca anterioară a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României, în cazul mărcilor protejate pe cale națională sau al mărcilor protejate pe cale internațională, valide în România, ori cel puțin pe teritoriul unui stat membru UE ori Spațiu Economic European în cazul mărcilor comunitare, pentru produsele și serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau este considerată notorie. În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a subliniat că, în virtutea caracterului său unitar, o marcă a UE nu ar putea, în principiu, să facă obiectul unei cereri de decădere decât pentru ansamblul Uniunii, după cum și folosirea sa ar putea fi interzisă doar pentru întregul teritoriu al UE, astfel încât pentru aprecierea existenței unei "folosiri serioase" a unei mărci UE, trebuie să se facă abstracție de frontierele teritoriilor statelor membre (hot pron la 19.12.2012 în cauza C-149/11 Leno Merken, pct. 39-42 și 44). Este relevant și faptul că, la rându-i, în aplicarea acestui principiu, Tribunalul Uniunii Europene a reținut că ar putea fi suficientă folosirea efectivă a mărcii Uniunii Europene într-un singur stat membru pentru a satisface criteriul domeniului de aplicare teritorială (e.g. hotărârea pronunțată în data de 7.11.2019 în cauza Intas/Indas, T - 380/18, pct. 80, dar și jurisprudența citată la pct. 81 din această hot) Este real că examinarea, în cuprinsul deciziei recurate, a folosirii efective doar pe teritoriul României se află în strânsă legătură cu maniera improprie în care cererea reconvențională a fost formulată, aceasta având ca obiect decăderea din drepturile conferite de marcă pe teritoriul României. Cu toate acestea, soluția contravine regulilor referitoare la dovezile de folosire efectivă, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența instanțelor Uniunii Europene. Era prin urmare necesară examinarea folosirii efective în oricare stat membru, iar nu doar pe teritoriul României. Totodată, în raport de caracterul unitar al mărcii Uniunii Europene, ar fi trebuit examinată cu prioritate incompatibilitatea unei astfel de decăderi cu efecte parțiale, limitate la teritoriul unui singur stat membru al Uniunii Europene, precum și consecințele acestei incompatibilități asupra admisibilității cererii în decădere. Urmează așadar ca recursul să fie admis, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 497 C. proc. civ., decizia atacată fiind casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București. După soluționarea motivelor de apel referitoare la cererea reconvențională în acord cu dezlegările în drept ce preced, urmează a fi examinate și criticile apelantei-pârâte referitoare la cererea principală, cu precădere din perspectiva neîndeplinirii condițiilor motivului de nulitate invocat.