ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1679/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 03.05.2018 sub nr. x/3/2018, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată în calitate de pârâți pe persoana care este deținătorul domeniului x.ro și Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Informatică - ICI București, solicitând să se constate încălcarea de către pârâtul de rândul 1 a dreptului exclusiv de folosință a mărcii Unix deținută de către A S.R.L., conform Certificatului de înregistrare la OSIM a Mărcii nr. 045306/11.01.2001 prin folosirea numelui de domeniu „x.ro”, în temeiul art. 4 și 36 alin. (l) din Legea nr. 84/1998 și pe cale de consecință: - în principal, să se dispună obligarea pârâtului de rândul 1 la încetarea folosirii denumirii „unix” și la transferul către reclamantă a dreptului de folosință asupra domeniului și site-ului aferent: www.x.ro; - în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtei de rând 2 la ștergerea înregistrării din evidențele ROTLD a domeniului de internet „x.ro"; - în ipoteza respingerii petitului nr. 2 sau 3, să se dispună obligarea pârâtului de rând 1 la a nu mai folosi în viitor denumirea mărcii UNIX în cuprinsul domeniului înregistrat sau a site-ului folosit; - în măsura în care se va reține că nu există o încălcare a drepturilor conferite de marcă, să se constate că pârâtul de rând 1, prin modul de utilizare a domeniului de internet „x.ro", săvârșește acte de concurență neloială, conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991; - să se dispună obligarea pârâtului de rând 1 la publicarea în 2 cotidiene de circulație națională a dispozitivului hotărârii prin care se interzice folosirea mărcii Unix, în termen de maxim 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; - să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului. Prin cererea modificatoare formulată la 21.11.2018, reclamanta a solicitat extinderea cadrului procesual pasiv, arătând că pârâtul de rând 1 este.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2685 din 04.12.2019, Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă a admis acțiunea introdusă de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B și Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Informatică - ICI București, a dispus încetarea înregistrării numelui de domeniu www.x.ro și transferul acestui nume de domeniu către reclamantă. Tribunalul a obligat pârâtul B la plata sumei de 10.005,59 lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâtul C, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă la data de 20.10.2020 sub nr. x/3/2018.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1889A din 22.12.2021, Curtea de Apel București -Secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-pârât B împotriva sentinței civile nr. 2685/04.12.2019 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/3/2018, ca nefondat, și a obligat apelantul-pârât să achite intimatei reclamante suma de 6.973,81 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei Curții de Apel București a declarat recurs pârâtul B, solicitând în principal, admiterea recursului și casarea deciziei civile nr. 1889A/22.12.2021 și a sentinței civile nr. 2685/04.12.2019, deoarece procesul nu este de competența instanțelor române. În subsidiar, recurentul a solicitat casarea deciziei nr. 1889A/2021 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel București, conform art. 497 C. proc. civ. Printr-o primă critică, recurentul-pârât a arătat că, prin decizia atacată, Curtea de Apel București nu a expus considerentele pentru care a respins probele în susținerea apelului formulat de acesta împotriva sentinței civile nr. 2685/2019, aspect ce ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Se menționează în cadrul considerentelor hotărârii faptul că recurentul C a expus prin apel critici privind omisiunile primei instanțe în ceea ce privește excepțiile invocate asupra necompetenței instanțelor române, a redactării actelor în limba germană și în ceea ce privește nulitatea procedurii de citare, excepții însă respinse prin prisma aplicării eronate a normelor de drept incidente, fiind astfel aplicabil în speță cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Totodată, în motivarea deciziei atacate se regăsesc argumente contradictorii, care înclină spre susținerea cererilor și excepțiilor invocate, ceea ce rezultă din paragraful 1 pagina 9, în care se arată că „pârâtul a creat instanței aparența cunoașterii limbii române și a problemelor de fapt și de drept aflate în dezbatere pe rolul instanței". Astfel, deși se admite că citațiile au fost emise în limba română iar nu în limba germană, astfel încât i-a fost încălcat dreptul la apărare, apoi se reține că „nicio vătămare nu a rezultat din absența unei traduceri a acțiunii în limba germană". În acest context, recurentul reclamant a considerat că s-a produs o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și a dreptului său la apărare, cu nerespectarea dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European, care statuează în sensul că actul comunicat trebuie redactat într-o limbă pe care destinatarul o înțelege. Instanța de apel s-a bazat pe o simplă presupunere că pârâtul ar cunoaște limba română. Recurentul pârât a arătat că instanța de apel nu a dat eficiență susținerilor sale privind nulitatea actelor din cadrul dosarului, în ceea ce privește persoana acestuia. Prin concluziile scrise din 09.12.2021 a învederat instanței că o serie de acte procedurale efectuate în cauză ar fi nule, fiind comunicate către o persoană cu numele D, în timp ce numele acestuia este E. Instanța nu a menționat motivul pentru care aceste apărări nu au fost luate în considerare iar actele de procedură nu au fost anulate. Recurentul pârât a invocat cu titlu de jurisprudență pe acest aspect Decizia nr. 4211/27.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă și a considerat că i-a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul pârât a arătat că, deși a susținut în fața instanțelor de fond că instanțele din România nu sunt competente să soluționeze prezentul litigiu, întrucât el este cetățean german, cu domiciliul în Germania, precum și că pârâtul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică București a fost atras în mod artificial în proces, cu încălcarea art. 112 C. proc. civ., excepția necompetenței instanțelor române a fost respinsă. Astfel, a fost încălcat art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European. Instanța de apel a reținut că este aplicabil art. 7 pct. 2 din Regulamentul menționat făcând trimitere în acest sens la cererea de chemare în judecată, nefiind administrate probe pentru determinarea instanței competente. Recurentul pârât a arătat că a cumpărat, încă din anul 1999, domeniul www.x.ro, anterior înregistrării mărcii UNIX AUTO iar aceasta din urmă beneficiază de o protecție limitată, astfel încât se putea dispune, cel mult, să nu folosească domeniul în legătură cu anumite activități pe care le întreprinde. Recurentul pârât a arătat că, între domeniul său și marca există numeroase diferențe, motiv pentru care instanțele au aplicat greșit normele de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Diferențele menționate rezultă din denumire: marca UNIX AUTO este formată din două elemente iar termenul AUTO din cuprinsul acesteia face imposibilă confuzia între domeniul său și această marcă pentru un observator obiectiv și imparțial. Recurentul pârât a arătat că instanța de fond a ignorat aceste aspecte și nu a luat în considerare buna sa credință întrucât nu a adus atingere mărcii prin niciun demers. În plus, instanța de fond, în speță Tribunalul București, a expus în considerente că s-a creat un conflict între domeniul său și o marcă anterior înregistrată, ceea ce este contrar realității, deoarece marca UNIX AUTO a fost înregistrată după anul 1999 pentru anumite domenii de activitate prestabilite, ulterior momentului în care recurentul a cumpărat domeniul www.x.ro. În drept, recurentul pârât a invocat dispozițiile art. 488 pct. 3, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. Recursul a fost comunicat intimatului Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare la 14 februarie 2023, potrivit dovezii de comunicare de la fila 18 dosar recurs. La 15 martie 2023, în termenul legal de 30 zile prevăzut de dispozițiile art. 490 coroborat cu art. 471 alin. (3) ultima teză C. proc. civ., intimatul-pârât Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității parțiale a recursului, în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legale și temeinice a hotărârilor pronunțate de instanța de fond și de apel. În ceea ce privește criticile recurentului întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că acestea sunt neîntemeiate, că afirmațiile referitoare la introducerea artificială în cauză a Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică București nu pot fi primite în condițiile în care acesta are calitatea de Registru pentru x.ro. Motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi admis, procedura de citare a recurentului-pârât realizându-se cu respectarea normelor legale, iar dreptul la apărare al acestuia a și fost exercitat. Niciun moment recurentul nu a arătat că nu ar cunoaște limba română, iar existența unei erori referitoare la scrierea numelui său nici nu a fost semnalată anterior prezentului stadiu procesual. Recursul a fost comunicat intimatei A S.R.L. la 14 februarie 2023, potrivit dovezii de comunicare de la fila 16 dosar recurs. La 15.03.2023, în termenul legal de 30 zile prevăzut de dispozițiile art. 490 coroborat cu art. 471 alin. (3) ultima teză C. proc. civ., intimata-reclamantă A S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității parțiale a recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de către recurent fără a fi dezvoltat, nefiind menționate în concret normele de drept material aplicate greșit de instanța de apel, motiv pentru care solicită aplicarea sancțiunii nulității cererii de recurs, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește netemeinicia criticilor recurentului, arată că prevederile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 autorizează instanța de judecată să intervină și să împiedice exercitarea dreptului de folosință asupra domeniului x.ro dobândit de recurent în baza convenției sale cu ICI, convenție ce nu se poate opune exercitării ilegale a drepturilor stipulate a fi dobândite prin intermediul ei. Critica recurentului referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței instanțelor române în soluționarea pricinii nu poate fi primită, iar raportat la prevederile Regulamentului UE, prezentul litigiu este de competenta instanțelor române din 3 motive: (a) fapta prejudiciabilă a avut loc pe teritoriul României (art. 7 pct. 2 din Regulamentul UE), (b) disputele privind domeniile de internet y.ro” se soluționează de instanțele din România (art. 8 pct. 1 din Regulamentul UE) iar (c) competența exclusivă este permisă de art. 25 alin. (l) din Regulamentul 1215/2012. Referitor la criticile recurentului privind nelegalitatea procedurii de citare, acestea nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 3 C. proc. civ., nereferindu-se la un caz necompetență de ordine publică a unei alte instanțe. Oricum, aceste critici ale apelantului privind eventuale vicii formale de comunicare a actelor de procedură nu sunt de natură să îi fi provocat o vătămare, ci rămân la nivel de simple speculații, recurentului-pârât respectându-i-se dreptul la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ., pe care acesta și 1-a și exercitat în concret. Contrar susținerilor recurentului, art. 8 din Regulamentul european nu impune cu titlu obligatoriu comunicarea actelor în limba oficială a statului de destinație. Din contră, art. 8 din Regulamentul european la care face trimitere recurentul în susținerea criticii arată expres că actul trebuie să fie comunicat fie într-o limbă pe care destinatarul o înțelege, fie în limba oficială a statului de destinație. Or, în cazul de față citațiile au fost primite de apelant în limba germană, iar actele de la dosar i-au fost comunicate apelantului într-o limbă pe care acesta o înțelege, limba română, fapt necontestat, de altfel, nici de recurent. Mai mult, chiar recurentul a depus la dosar documente în limba română, iar nu traduceri legalizate ale acestora din limba germană în limba romană. Se impune și respingerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pe de-o parte, încheierea de ședință din 10.11.2021 prin care instanța a respins cererea de administrare probatorii formulată de recurentul-pârât nu a fost atacată cu recurs iar, pe de altă parte, motivele pentru care cererea de probatorii a fost respinsă au fost expuse în cuprinsul încheierii menționate. În cauză, nici recurentul-pârât și nici intimații nu au depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 aprilie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată atât de intimata-reclamantă A S.R.L., cât și de intimatul-pârât Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Informatică – ICI București, prin întâmpinări; a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât C împotriva deciziei nr. 1889A din 22 decembrie 2021 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A S.R.L. și cu intimatul-pârât Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Informatică – ICI București și a fixat termen de judecată la data de 18 iunie 2024, ora 10,30, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând lipsa motivării soluției de respingere a cererii de probe formulate în apel de pârât, cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că nu este întemeiată susținerea intimatei A S.R.L. în sensul că o astfel de critică nu mai poate fi formulată în acest moment procesual întrucât încheierea de ședință din 10.11.2021 prin care instanța a respins cererea de probe formulată de pârât nu a fost atacată cu recurs, dobândind autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 C. proc. civ. Instanța de apel a rămas în pronunțare la termenul din 10.11.2021, când a amânat pronunțarea la 09.12.2021 și apoi la 22.12.2021. Astfel, dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 10.11.2021 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată. Conform art. 233 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care hotărârea se pronunță în ziua în care au avut loc dezbaterile, nu se întocmește încheierea de ședință, mențiunile prevăzute la și , care reprezintă cuprinsul încheierii de ședință, făcându-se în partea introductivă a hotărârii. Din interpretarea acestui text legal rezulta că, dacă instanța nu ia hotărârea de îndată și amână pronunțarea, trebuie să se întocmească încheierea care consemnează dezbaterile, care va face corp comun cu hotărârea. Întrucât au fost formulate critici împotriva soluțiilor instanței cuprinse în încheierea menționată, care face parte integrantă din hotărâre, rezultă că respectivul act de procedură formează obiectul căii de atac, nefiind necesar a se menționa explicit că recursul îl vizează, câtă vreme el formează corp comun cu hotărârea atacată. Cazul de casare invocat în acest sens de recurent, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este incident, întrucât acesta vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, or susținerea recurentului pârât se referă la lipsa motivării soluției de respingere a cererii de probe formulate în apel de pârât, mențiune prevăzută art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. În consecință, susținerea menționată se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Verificând aspectele consemnate în încheierea în discuție, se constată că aceasta cuprinde cererea apărătorului apelantului-pârât de încuviințare a probei cu înscrisuri constând în dovada înregistrării unei mărci referitoare la un sistem de operare dezvoltat începând cu 1971, marcă ce conține și un element grafic, precum și explicațiile date de parte în acest sens. În apărare, intimata-reclamantă A S.R.L. s-a opus încuviințării probei, arătând că, și în cazul în care ar exista un certificat de înregistrare a unei mărci Unix de care se prevalează apelantul-pârât, acesta nu este un înscris nou a cărui încuviințare se poate solicita la respectivul termen, în condițiile în care ar fi fost necesară depunerea sa în dosarul primei instanțe sau menționarea sa în cererea de apel. Instanța de apel a respins proba solicitată și, contrar susținerilor recurentului pârât, a expus în încheierea de dezbateri considerentele pentru care a pronunțat această soluție. Astfel, instanța de apel a arătat că proba cerută de apelantul-pârât nu a fost indicată sau abordată prin cererea de apel, a reținut opoziția reclamantei la încuviințarea probei, și a precizat temeiul de drept în baza căruia a constatat că proba este solicitată tardiv, și anume, dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Conform acestui text legal, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. În acest context, se constată că încheierea cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția dată asupra cererii apelantului pârât de încuviințare a probei, cu respectarea dispozițiilor art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care recurentul pârât a susținut că, în motivarea deciziei atacate se regăsesc argumente contradictorii, întrucât unele din acestea tind la susținerea cererilor și excepțiilor invocate, nu poate fi reținut. Recurentul pârât a susținut că această argumentare contradictorie ar rezulta din paragraful 1 pagina 9 din decizie conform căruia „pârâtul a creat instanței aparența cunoașterii limbii române și a problemelor de fapt și de drept aflate în dezbatere pe rolul instanței”, iar în contextul speței, deși se admite că citațiile au fost emise în limba română iar nu în limba germană, astfel încât i-a fost încălcat dreptul la apărare, ulterior se reține că „nicio vătămare nu a rezultat din absența unei traduceri a acțiunii în limba germană”. Statuările expuse ale instanței de apel nu au un caracter contradictoriu, susținerile părții fiind examinate în coordonatele impuse de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a arătat în mod expres instanța în considerentele sale, dispozițiile legală care impune a se reține condiția existenței unei vătămări pentru a putea fi incidentă sancțiunea nulității pentru nerespectarea unei cerințe prevăzute de norma de procedură. Instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția existenței unei vătămări care să rezulte din încălcarea normelor de procedură, încălcare reprezentată de absența unei traduceri a actelor de procedură în limba germană. Astfel, nulitatea reprezintă o cauză de ineficacitate a actului de procedură determinată de încălcarea unei condiții legale de validitate, în speță fiind invocată în acest sens absența traducerii în limba germană a actelor de procedură. Nulitatea actului procedural examinată în raport cu art. 175 alin. (1) C. proc. civ. nu intervine însă automat în situația în care se constată nerespectarea unei cerințe legale, ci numai în cazul în care sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru incidența sancțiunii nulității condiționate, acestea fiind următoarele: nerespectarea cerințelor legale ale unui act de procedură; existența unei vătămări determinate de nerespectarea condițiilor legale ale actului de procedură; vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură. Cele trei condiții trebuie întrunite cumulativ pentru intervenirea sancțiunii nulității condiționate, lipsa uneia neputând fi complinită prin prezența celorlalte. Prin vătămare se înțelege un prejudiciu procesual, în speță fiind invocată încălcarea dreptului la apărare, caz în care vătămarea ar fi decurs din imposibilitatea formulării apărărilor în cauză. În cauză, instanța de apel a reținut tocmai inexistența acestei vătămări, arătând că ,,pârâtul a formulat în mod eficient apărări în limba română în fața primei instanțe, trimițând la dosar memorii cuprinzând aceste apărări referitoare la chestiuni procedurale, dar și la fondul cauzei”. Astfel, raționamentul instanței de apel nu conține argumente contradictorii ci explică modul în care operează sancțiunea nulității, care nu poate fi aplicată atunci când, deși se reține nerespectarea unor norme de procedură, o altă condiție cerută de lege pentru incidența sancțiunii nu este îndeplinită, în speță, aceasta fiind condiția existenței unei vătămări. Examinând critica privind nerespectarea dispozițiilor referitoare la comunicarea către recurent a actelor de procedură întocmite în cauză din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că stabilirea incidenței acestui caz de casare trebuie realizată cu observarea modului în care operează nulitatea actelor de procedură, fiind necesar, astfel cum s-a arătat mai sus, a se reține întrunirea cumulativă a condițiilor legale pentru aplicarea sancțiunii, nefiind suficientă îndeplinirea uneia dintre acesteia. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul reclamant a considerat că s-a produs o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și a dreptului său la apărare, rezultând din nerespectarea dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European, care statuează în sensul că actul comunicat trebuie redactat într-o limbă pe care destinatarul o înțelege. Conform art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială destinatarul comunicării actului are dreptul de a returna actul în cazul în care acesta nu este redactat sau însoțit de o traducere în una dintre următoarele limbi: (a) o limbă pe care destinatarul o înțelege; sau (b) limba oficială a statului membru de destinație sau, în cazul în care în acest stat membru există mai multe limbi oficiale, limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea. În acest sens, astfel cum a constatat instanța de apel, pârâtul a invocat „omisiunea de a i se trimite cererea de chemare în judecată tradusă în limba germană, precum și citațiile (cu excepția a 2 dintre acestea, a căror traducere lăsa de dorit, în aprecierea sa); în plus, arată apelantul, și-a exercitat dreptul de a refuza primirea actelor în altă limbă decât limba germană, iar acest refuz a fost ignorat de prima instanță”. Examinând, în analiza acestei critici, dosarul primei instanțe, instanța de apel a stabilit că actele de procedură și citațiile au fost comunicate de Tribunal către pârâtul apelant prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire - inițial în limba română, apoi citațiile au fost trimise în traducere în limba germană. Pentru termenul când au avut loc dezbaterile în fața primei instanțe, citația a fost trimisă apelantului pârât tradusă în limba germană. De asemenea, instanța a constatat că apelantul a transmis instanței că refuză să primească documentele și citațiile ce nu au fost anterior traduse în limba germană, invocând în acest scop prevederile art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007. Instanța de apel a examinat pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 în coordonatele art. 175 alin. (1) C. proc. civ. reținând că „pârâtul a formulat în mod eficient apărări în limba română în fața primei instanțe, trimițând la dosar memorii cuprinzând aceste apărări referitoare la chestiuni procedurale, dar și la fondul cauzei, creând astfel instanței aparența cunoașterii limbii române și a problemelor de fapt și de drept aflate în dezbatere pe rolul instanței”. În acest context, contrar susținerii recurentului pârât în sensul că instanța de apel s-a bazat pe o simplă presupunere că pârâtul ar cunoaște limba română, acest fapt a fost dedus de instanță din elemente obiective, și anume, formularea apărărilor în cauză. Pe de o parte, astfel cum s-a arătat mai sus, chiar în ipoteza în care se acceptă că pârâtul nu cunoștea limba română, formularea apărărilor în cauză reprezintă un aspect apt a determina concluzia lipsei vătămării, condiție necesară pentru aplicarea sancțiunii nulității, câtă vreme scopul comunicării actelor de procedură, acela de a înștiința partea despre existența procesului și de a-i oferi astfel posibilitatea formulării apărărilor în cauză, în concretizarea exercitării dreptului său la apărare, a fost realizat. Pe de altă parte, pentru termenul când au avut loc dezbaterile în fața primei instanțe, citația a fost trimisă apelantului pârât tradusă în limba germană, astfel încât în acest caz nu poate fi reținută nici prima condiție pentru aplicarea sancțiunii nulității, aceea a nerespectării cerinței legale prevăzute de art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007. Nu poate fi constatată incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură nici prin prisma motivului de recurs formulat de recurentul pârât în sensul că instanța de apel nu a dat eficiență susținerilor sale privind nulitatea actelor de procedură datorită comunicării acestora către o persoană cu numele D, în timp ce numele acestuia este E. Contrar susținerii recurentului pârât în sensul că instanța nu a menționat motivul pentru care aceste apărări nu au fost luate în considerare iar actele de procedură nu au fost anulate, împrejurarea expusă a fost analizată de instanța de apel, aceasta constatând că s-a invocat faptul că numele și prenumele pârâtului au fost consemnate greșit în aceste acte – D în loc de E și F în loc de G, însă a considerat că această eroare de scriere nu este de natură a permite vreo îndoială cu privire la identitatea celui căruia actul îi este adresat iar actele de procedură au fost primite efectiv de pârât, împrejurare necontestată de acesta. În această situație, scopul emiterii citației către pârât, și anume, încunoștințarea sa despre existența procesului a fost realizat, neputând fi reținută în consecință o încălcare a dreptului la apărare prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum a invocat recurentul pârât. Astfel, nu este în discuție o lipsă a mențiunii privind numele și prenumele celui citat sau o eroare de scriere de o asemenea gravitate încât să permită o îndoială privind identitatea persoanei citate, aspecte care ar fi fost apte să pună în discuție îndeplinirea efectivă a procedurii de citare. Recurentul pârât nu a invocat aspecte de natura celor menționate, conduita sa procesuală nefiind aptă a conduce la concluzia că acesta ar fi avut vreo îndoială cu privire la existența litigiului sau la calitatea sa în proces. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este neîntemeiat. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată în cazul în care a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Recurentul pârât a invocat necompetența instanțelor române întrucât el este cetățean german, cu domiciliul în Germania, precum și că pârâtul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică București a fost atras în mod artificial în proces, cu încălcarea art. 112 C. proc. civ., fiind astfel încălcat art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European. Conform art. 4 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012: „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.” Această normă instituie regula generală în materia competenței teritoriale, în sensul că, în absența unei norme contrare, instanța competentă este instanța din statul membru în care domiciliază persoana acționată în judecată, indiferent de naționalitatea acesteia. Caracterul de regulă generală în materia competenței teritoriale rezultă explicit atât din titlul secțiunii în care este situată, ,,Dispoziții generale”, cât și din sintagma ,,Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament”. Această sintagmă reflectă raportul dintre norma de drept comun și eventuale norme speciale derogatorii. La acestea din urmă face trimitere art. 5 din regulament, conform căruia persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2 - 7 din capitolul care reglementează competența. Secțiunea 2 intitulată ,,Competențe speciale” cuprinde art. 7 conform căruia o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru (...) pct. 2 - în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă. Astfel, dispozițiile art. 7 reglementează o competență specială, astfel cum rezultă și din titlul secțiunii 2 în care este situat, care reprezintă o competență alternativă celei instituie prin regula generală de la art. 4, posibilitatea acționării în justiție a persoanelor domiciliate pe teritoriul unui stat membru în fața instanțelor unui alt stat membru fiind prevăzută expres de art. 5, care trimite, printre altele la art.

Pentru determinarea modului în care se aplică în speță normele arătate, instanța de apel a examinat cererea de chemare în judecată, competența determinându-se în raport cu obiectul acesteia. Astfel, în principiu, pretenția concretă a reclamantului, calificată juridic, determină competența, nefiind necesară administrarea unor probe pentru determinarea instanței competente, cum a susținut recurentul pârât. În contextul speței, nu s-a reținut necesitatea unor lămuriri ori probe suplimentare pentru stabilirea competenței, elementul relevant pentru stabilirea acesteia fiind obiectul acțiunii cu care reclamanta a învestit instanța, o acțiune prin care se cere încetarea încălcării unui drept exclusiv asupra mărcii, în concret, o acțiune în contrafacere care este o acțiune specială în răspundere pentru fapta ilicită. În acest sens, instanța de apel a reținut că „pretențiile reclamantei se referă la atingerea adusă drepturilor sale cu privire la o marcă națională înregistrată și utilizată în România, atingere produsă prin înregistrarea pe teritoriul aceluiași stat a domeniului de internet x.ro și configurarea sa ulterioară de așa manieră încât accesarea site-ului conducea la data faptelor reclamate prin acțiune la redirecționarea publicului către alte pagini de internet unde puteau fi accesate servicii de vânzare de piese auto provenite de la societăți terțe înregistrate și care activau în România”. Instanța de apel a concluzionat că atât prejudiciul, cât și fapta ilicită despre care se pretinde că a adus atingere drepturilor exclusive ale reclamantei s-au produs pe teritoriul statului român, împrejurările de fapt și reperele rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, avute în vedere în acest sens de instanță, nefiind contestate de recurentul pârât. Motivul de recurs prin care recurentul pârât a invocat încălcarea art. 112 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că pârâtul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică București a fost atras în mod artificial în proces, numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, nu poate fi primit. Conform art. 112 alin. (2) C. proc. civ., dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, oricare dintre pârâți poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. În circumstanțele speței, se observă că necompetența nu a fost invocată, pentru motivul arătat, în fața primei instanțe. În cadrul procedurii în fața primei instanțe, excepția menționată trebuia invocată cel mai târziu, în condițiile în care legalitatea procedurii de citare până la acel moment este contestată, la termenul când au avut loc dezbaterile în fața primei instanțe, pentru care citația a fost trimisă apelantului pârât tradusă în limba germană. Motivele de recurs întemeiate de recurentul pârât pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurentul pârât a arătat că instanța de fond a ignorat aspectele expuse în cererea de recurs: că a cumpărat, încă din anul 1999, domeniul www.x.ro, anterior înregistrării mărcii UNIX AUTO iar aceasta din urmă beneficiază de o protecție limitată, astfel încât se putea dispune, cel mult, să nu folosească domeniul în legătură cu anumite activități pe care le întreprinde; că, între domeniul său și marca există numeroase diferențe care rezultă din denumire: marca UNIX AUTO este formată din două elemente iar termenul AUTO din cuprinsul acesteia face imposibilă confuzia între domeniul său și această marcă pentru un observator obiectiv și imparțial. Contrar acestor susțineri, instanța de apel a avut în vedere că, la data depozitului și respectiv a înregistrării mărcii reclamantei (11.01.2001), dreptul de folosință al pârâtului asupra domeniului x.ro exista deja, fiind înregistrat anterior, însă a considerat că acest aspect este lipsit de relevanță în cauză întrucât existența și folosirea unui domeniu de internet nu constituie, per se, o faptă ilicită în sensul avut în vedere de art. 36 din Legea nr. 84/1998; astfel, s-a arătat că elementul relevant, apt a aduce atingere mărcii înregistrate, este folosirea domeniului incluzând folosirea semnului UNIX cu funcție de marcă. În urma aprecierii realizate cu privire la elementele de fapt relevante, instanța de apel a concluzionat că există o similaritate importantă între marca reclamantei și domeniul în discuție și a reținut existența riscului de confuzie la care se referă art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, prin prisma percepției unui consumator mediu Existența riscului de confuzie depinde de evaluarea globală a mai multor factori interdependenți, și anume: similaritatea produselor și serviciilor, similaritatea semnelor, elementele distinctive și dominante ale semnelor aflate în conflict, caracterul distinctiv al mărcii anterioare și publicul relevant. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât nu a indicat însă care este norma de drept material încălcată sau ignorată de instanța de apel, nefiind relevată nerespectarea unui criteriu legal în această analiză sau a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, susținerile sale vizând în concret modul în care instanța de apel a evaluat similaritatea dintre marca reclamantei și domeniul utilizat de pârât, evaluare care se sprijină însă pe aprecierea unor elemente de fapt și nu pe interpretarea unei norme de drept material. Susținerile recurentului pârât în sensul că instanța nu a luat în considerare buna sa credință întrucât nu a adus atingere mărcii prin niciun demers nu pot fi, de asemenea, reținute, elementele indicate nefiind relevante în analiza necesar a fi efectuată în contextul speței. Astfel, instanța de apel a arătat că întrunirea cerințelor specifice acțiunii în contrafacere este condiționată exclusiv de identificarea cerințelor cuprinse în art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fiind esențială existența unui risc de confuzie din care rezultă caracterul potențial vătămător al faptelor de folosire neautorizată a semnului protejat, nefiind necesar a se dovedi în concret că a și avut loc un prejudiciu efectiv, legea sancționând și o încălcare iminentă, prin instituirea măsurilor provizorii care pot fi dispuse în astfel de cazuri. Susținerea recurentului pârât în sensul că instanța de fond, în speță Tribunalul București, a expus în considerente că s-a creat un conflict între domeniul său și o marcă anterior înregistrată, ceea ce este contrar realității, deoarece marca UNIX AUTO a fost înregistrată după anul 1999 pentru anumite domenii de activitate prestabilite, ulterior momentului în care recurentul a cumpărat domeniul www.x.ro, nu determină incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, motivele de recurs trebuie să reprezinte critici aduse dezlegărilor instanței de apel, or aceasta a stabilit că marca națională a reclamantei este înregistrată sub nr. 045306, cu dată de depozit 11.01.2001 iar domeniul de internet a fost înregistrat pe numele pârâtului apelant anterior anului 2001 și a procedat la analiza existența similarității dintre marca reclamantei și domeniul de internet litigios. În acest sens, instanța de apel a subliniat că esențială este constatarea împrejurării că pârâtul a acționat în sensul folosirii domeniului cu funcție de marcă, aceasta rezultând din faptul că utilizarea domeniului a avut loc în cadrul comerțului, stabilindu-se în acest sens în cauză că redirecționarea se realiza către alți comercianți de piese auto. Acest fapt a condus la încălcarea drepturilor reclamantei asupra mărcii înregistrate iar în contextul expus obținerea dreptului asupra domeniului la un moment anterior înregistrării mărcii sau folosirea sa cu bună credință nu reprezintă un argument apt să conducă la respingerea pretențiilor reclamantei. Astfel, fapta ilicită în sensul avut în vedere de art. 36 din Legea nr. 84/1998 nu constă în existența și folosirea unui domeniu de internet, domeniul de internet nefiind în sine destinat pentru a distinge produse sau servicii. Ceea ce aduce atingere mărcii înregistrate este, în concret, folosirea domeniului incluzând folosirea semnului UNIX cu funcție de marcă, acesta fiind elementul de fapt relevant reținut în speță, neexistând un temei legal pentru a susține că atitudinea subiectivă a recurentului sau obținerea dreptului asupra domeniului anterior înregistrării mărcii au vreo valență juridică în acest context. Reținând că motivele de recurs nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât H împotriva deciziei nr. 1889A din 22 decembrie 2021 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă. Întrucât recursul urmează a fi respins, reținând culpa procesuală a recurentului pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga să plătească intimatei-reclamante A S.R.L. suma de 7.891,46 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat în cuantum de 6.961,50 lei, sumă achitată conform extrasului bancar de la fila 94 din dosarul de recurs, și cheltuielile de transport în cuantum de 929,96 lei, sumă achitată conform extrasului bancar de la fila 96 din dosarul de recurs.