ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2532/2024

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 22 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L a chemat în judecată pe pârâții B. și Oficiul de Stat Pentru Invenții și Mărci, solicitând să se dispună anularea mărcii A., număr de depozit x, al cărei titular este pârâtul B., pentru toate clasele de produse și servicii pentru care a fost înregistrată și obligarea pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat: să se dispună obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la schimbarea denumirii societății prin eliminarea cuvintelor A. din denumirea sa comercială la Registrul Comerțului; să se dispună obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la a înceta și a se abține în viitor de la orice utilizare a unor semne identice sau similare cu marca A., x; să se dispună obligarea reclamantei-pârâte la închiderea site-ului aflat pe internet la adresa www.x.ro și la anularea înregistrării numelui de domeniu A..

Totodată a solicitat împotriva introducerea în cauză a Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare în Informatică - Registrul Român Domenii. RO (ROTLD).

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1912 din data de 13 decembrie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a anulat marca A., cu număr de depozit M 201906520 înregistrată de pârâtul-reclamant B., pentru clasele 31; 35 și 39 și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B., cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 249 din data de 28 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul principal formulat de pârâtul-reclamant B. împotriva sentinței menționate și a respins ca nefondat apelul incident declarat de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins cererea principală ca neîntemeiată; a admis cererea reconvențională și a obligat-o pe reclamanta-pârâtă A. S.R.L. la: schimbarea denumirii societății prin eliminarea cuvintelor A. din denumirea sa comercială la Registrul Comerțului; încetarea utilizării unor semne identice sau similare cu marca A. aparținând pârâtului-reclamant; închiderea site-ului aflat pe internet la adresa www.x.ro; anularea înregistrării numelui de domeniu www.x.ro.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 249 din data de 28 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta-pârâtă A. S.R.L.

Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, în vederea rejudecării, cu cheltuieli de judecată.

În esență a apreciat că hotărârea instanței de apel este vădit nelegală și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 și a principiilor de apreciere cu privire la reaua-credință la înregistrarea unei mărci și a celor ce guvernează raporturile concurențiale între comercianți.

De asemenea, a afirmat că hotărârea instanței de apel este nelegală și prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a constatat-o și, totodată, este nemotivată în privința soluției de admitere a cererii reconvenționale și nesocotește prevederile legale cu privire la concursul dintre mai multe drepturi de proprietate industrială.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că instanța de apel a analizat greșit criteriile pentru îndeplinirea condiției relei-credințe a intimatului-pârât cu ocazia înregistrării mărcii și a aplicat greșit prevederile legale incidente.

Reaua-credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte, vizând, pe de o parte, cunoașterea "faptului relevant" - existența și folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă- iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă, în sensul dacă solicitantul a procedat la înregistrarea mărcii cu intenția de a demara o afacere, în cadrul căreia să utilizeze marca pentru a-și marca propriile produse, sau dacă a urmărit să înregistreze marca cu scop de blocaj, pentru a o împiedica să folosească în continuare semnul respectiv.

Or, în mod nelegal instanța de apel a pus pe aceeași poziție persoana fizică ce a înregistrat marca și persoana juridică, iar, pe de altă parte, a nesocotit faptul că administratorul societății C. S.R.L.- societatea care a făcut parte din înțelegerea inițială a societăților -este și reprezentantul societății D. S.R.L., devenită A. S.R.L. Nu este inechitabil ca intimatul-pârât să înregistreze marca în nume personal pentru că societatea reprezentată de acesta a făcut parte dintr-o înțelegere a societăților, dar să se ignore faptul că două dintre societățile partenere, inițial C. și apoi D. S.R.L., au fost reprezentate de aceeași persoană.

Prin urmare, în mod greșit a apreciat instanța că partea adversă are prioritate la înregistrarea mărcii deoarece aceasta a făcut parte din înțelegerea celor trei societăți înaintea sa, în contextul în care, în realitate, nu intimatul-pârât, în nume propriu, a făcut parte din aceasta înțelegere.

Ca atare, a afirmat că acest criteriu nu poate fi reținut pentru a se aprecia buna-credință la înregistrarea mărcii, cu atât mai mult cu cât folosirea anterioară a mărcii s-a făcut inițial de către cele trei societăți, iar pârâtul nu a desfășurat nicio activitate economică și nu a folosit marca în nume personal, nici înainte de înregistrare și nici ulterior.

În concluzie, a subliniat că nu este un criteriu relevant în aprecierea relei-credințe a intimatului-pârât-reclamant persoană fizică faptul că societatea administrată de acesta a folosit denumirea A. alături de alte societăți, alături de antecesoarea sa și, ulterior, împreună cu ea.

A mai precizat recurenta-reclamantă că, inițial, s-a urmărit crearea unui parteneriat logistic între E. S.R.L. (reprezentată de intimatul-pârât), F. S.R.L. și C. S.R.L. (reprezentată tot de actualii săi reprezentanți), acestea utilizând în mod comun denumirea A.. În urma încetării colaborării dintre cele trei societăți, după ce a cerut acordul pentru utilizarea denumirii A., și-a continuat activitatea curentă fără nicio legătură cu intimatul-pârât.

Colaborarea dintre societatea reprezentată de partea adversă - E. S.R.L. - și A. S.R.L. nu justifica demersul acestuia de a înregistra marca A. în nume personal. Intimatul a dat dovada de rea-credință, prin înregistrarea mărcii A. în scop de blocaj, deși nu a utilizat și nu utilizează aceasta denumire, ba mai mult, cunoaște că denumirea este utilizată de A. S.R.L., iar aceasta deținea numele comercial cu această denumire și utiliza denumirea în activitatea comercială proprie la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii A..

De asemenea, instanța de apel nu a luat în considerare relațiile de colaborare dintre E. S.R.L. - societatea administrată de intimatul-pârât-reclamant - și A. S.R.L., precum: contractul de furnizare de produse nr. x din data de 27 martie 2019, facturile pe care le-a emis și pe care se află logo-ul său, anunțul G. din partea E. S.R.L. privind încheierea colaborării cu A. S.R.L., dovezile privind participarea la evenimente comune de către A. S.R.L. și societatea administrată de intimatul-pârât-reclamant.

În acord cu cele reținute în speță de către tribunal, a menționat că cererea de marcă identică, pentru servicii identice a fost depusă ulterior colaborării dintre părți și după ce intimatul-pârât a luat la cunoștință despre utilizarea denumirii A. de către A. S.R.L., atât ca nume comercial, cât și cu funcție de marcă, ceea ce înseamnă că intimatul a acționat în mod conștient, într-o manieră incompatibilă cu standardele acceptate de comportament etic sau loial, scopul fiind acela de a înregistra o marcă de blocaj, acționând în sensul de a o împiedica în utilizarea mărcii respective, și nu de a exercita funcția de bază a unei mărcii.

Recurenta a menționat că denumirea A. a fost însușită în mod exclusiv și utilizată în mod public și fără nicio obiecțiune din partea intimatului-pârât de către A. S.R.L. și a subliniat că nu a negat că, inițial, s-a încercat o colaborare între societăți, însă, ulterior, cu acordul părților implicate, a utilizat această denumire în mod exclusiv.

De asemenea, a susținut că reaua-credință se poate deduce și din faptul că intimatul-pârât-reclamant cunoștea că denumirea societății este, din iunie 2019, A., și că această schimbare de denumire implică în mod evident manifestarea sa de voință de a folosi denumirea în mod exclusiv pentru bunurile și serviciile sale, și nu pentru parteneriatul pe care îl avea cu societatea E. S.R.L.

A subliniat că, în speță, conduita intimatului evidențiază faptul că înregistrarea mărcii a fost deturnată de la scopul prevăzut de lege, și anume, acela de a distinge anumite produse și servicii de cele ale altor comercianți, la acela de a indisponibiliza folosirea unui semn de către alt comerciant.

Reiterând faptul că, la momentul înregistrării mărcii, recurenta folosea în România denumirea comercială A. neîntrerupt și intens, de mai bine de 9 luni, a subliniat că marca a devenit, datorită utilizării intense și constante, larg cunoscută segmentului de consumatori vizat în raport cu produsele și serviciile pentru care o folosește.

Or, ca urmare a înregistrării unei mărci cu o denumire identică cu denumirea sa comercială, făcută cu intenția de a-i bloca activitatea prin marcă asupra căreia partea adversă nu deține niciun drept legitim, recurenta este în imposibilitate de a-și mai promova serviciile sub denumirea A., pe care o deține în mod legitim, și nici nu poate să își înregistreze această marcă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la soluția de admitere a cererii reconvenționale, recurenta-reclamantă a afirmat lipsa motivării hotărârii și încălcarea prevederilor art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 8 din Convenția de la Paris și art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

În ceea ce privește lipsa motivării deciziei recurate, s-a arătat că, din cuprinsul acesteia, nu rezultă raționamentul pentru care instanța de judecată a admis cererea reconvențională și nici temeiurile de drept pe care se fundamentează, astfel că este vătămată prin imposibilitatea combaterii considerentelor instanței.

Totodată, recurenta a solicitat să se constate că marca este ulterioară drepturilor sale, situație în care soluția instanței este nelegală, marca ulterioară neputând să aducă atingere unui drept anterior.

În raport cu situația de fapt a speței, a susținut că marca invocată de partea adversă a fost înregistrată ulterior dobândirii numelui său comercial și a domeniului de internet ce poartă denumirea A..

A subliniat că utilizarea numelui său comercial cu funcția de marcă îi conferă dreptul de a interzice înregistrarea unei mărci similare, motiv pentru care a formulat cererea principală, iar marca ulterioară nu poate fi opusă numelui comercial anterior.

De asemenea, a precizat că este titulara unor drepturi de proprietate industrială protejate cu privire la numele comercial, care este recunoscut ca drept de proprietate industrială, intrând sub protecția art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 8 din Convenția de la Paris.

În plus a arătat și că, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț din 15 aprilie 1994, acord la care România este parte, titularul unei mărci înregistrate va avea dreptul exclusiv de a împiedica toți terții care nu au consimțământul titularului de a utiliza în cursul comerțului semne identice sau similare pentru bunuri sau servicii identice sau similare cu cele pentru care este înregistrată marca în cazul în care o astfel de utilizare ar duce la un risc de confuzie; drepturile descrise mai sus nu vor aduce atingere nici unor drepturi anterioare și nici nu trebuie să afecteze posibilitatea ca membrii să dispună de drepturile lor în baza uzului.

Prin urmare, Acordul recunoaște drepturile conferite de o marcă înregistrată, însă prevede în mod clar că drepturile conferite de o marcă înregistrată nu vor afecta alte drepturi și nu vor afecta drepturile anterioare, precum dreptul asupra numelui comercial - este, astfel, consacrat principiul priorității, fundamental în materia drepturilor de proprietate intelectuală.

A arătat că folosește în activitatea sa denumirea comercială pe care a înregistrat-o în mod legal, respectiva denumire fiind conform dispozițiilor legii privind societățile comerciale (Legea nr. 31/1990) disponibilă la data înregistrării în Registrul comerțului și având finalitatea de a o deosebi, în calitate de comerciant, de alți comercianți.

Pe de altă parte, alegerea și folosirea denumirii comerciale de A., pentru a funcționa ca societate comercială, nu se confundă cu folosirea mărcii și nu poate reprezenta un act de concurență neloială. Prin urmare, intimatul-pârât nu are un drept anterior în baza căruia să se dispună obligarea la schimbarea numelui comercial anterior mărcii acestuia.

În plus, recurenta a menționat că deține marca europeană combinată nr. x, înregistrată la data de 14 septembrie 2022, A..

De asemenea, a apreciat că este nelegală și interzicerea utilizării numelui său de domeniu și a arătat că numele de domeniu facilitează găsirea locațiilor pe internet și permite comercianților să promoveze nume care să îi identifice, să îi distingă de alte firme și să atragă sau să rețină clientul pentru produsele oferite pe piață.

În opinia recurentei-reclamante, chiar dacă înregistrarea numelui de domeniu nu conferă un drept real, ci un drept de folosință a denumirii, în condițiile în care a utilizat această denumire anterior înregistrării mărcii intimatului-pârât-reclamant și în virtutea numelui comercial care conține denumirea A., a dovedit legitimitatea utilizării acestei denumiri.

A precizat că este unul dintre cei mai importanți distribuitori de produse proaspete către segmentul de A. din zona Bucureștiului și a început extinderea inclusiv în alte zone ale țării, deschizând un punct de lucru la Constanța, iar, după schimbarea numelui comercial, în activitatea sa a utilizat în mod constant denumirea A. cu funcția de marcă, inclusiv în relația cu intimatul-pârât și societatea administrată de acesta.

Ca atare, a apreciat că, în mod nelegal instanța de apel i-a respins apelul incident, ca urmare a admiterii apelului principal, iar, în rejudecarea apelului, se impune și rejudecarea apelului incident formulat cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, în condițiile în care instanța i-a acordat suma de 15.000 RON, deși a solicitat suma de 18.873,01 RON.

III. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv și, în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât-reclamant B. solicitând respingerea excepției tardivității recursului și a celorlalte apărări susținute de către partea adversă.

IV. Judecata în recurs

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 iulie 2024, în temeiul art. 471

1

C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, dispunând amânarea pronunțării la data de 12 noiembrie 2024 și, ulterior la data de 19 noiembrie 2024.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel, în esență, aplicarea necorespunzătoare a criteriilor de apreciere a relei-credințe la data depunerii cererii de înregistrare a unei mărci, desprinse din jurisprudența CJUE, iar critica astfel formulată este fondată.

Conceptul de "rea-credință" în ceea ce privește înregistrarea unei mărci este unul autonom de dreptul UE, care trebuie interpretat în mod uniform în toate statele membre, iar pentru a stabili existența relei-credințe a autorului cererii de înregistrare a unei mărci, trebuie luați în considerare toți factorii relevanți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare (hotărârea din 27 iunie 2013, cauza C-320/12, Malaysia Dairy).

Astfel cum, în mod corect, a arătat recurenta, factorii relevanți au fost indicați exemplificativ în hotărârea pronunțată la data de 11.06.2009 în cauza C - 529/07 Lindt, ca fiind, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere; intenția solicitantului de a-l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum și nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită.

Rezultă din considerentele hotărârii Lindt că examinarea acestor criterii de apreciere a atitudinii subiective implică selectarea acelor împrejurări de fapt relevante pentru stabilirea întrunirii lor și dezvoltarea unei argumentări corespunzătoare, pornindu-se de la premisa că buna-credință la înregistrarea mărcii este intrinsec legată de respectarea concurenței loiale între profesioniști, a acelor reguli concurențiale care asigură buna desfășurare a raporturilor între profesioniști pe piața unui produs sau a unui serviciu.

Potrivit CJUE, "intenția de a împiedica un terț să comercializeze un produs poate, în anumite împrejurări, să constituie un element al relei-credințe a solicitantului", "în special atunci când, ulterior, se adeverește că solicitantul a înregistrat un semn ca marcă comunitară fără intenția de a-l utiliza, cu unicul scop de a împiedica intrarea pe piață a unui terț" (pct. 43 și 44). Tot astfel, nu este exclus ca solicitantul să urmărească un obiectiv legitim prin înregistrarea acestui semn, "în special (...) atunci când solicitantul are cunoștință, la momentul depunerii cererii de înregistrare, de faptul că un terț, care este un actor recent pe piață, încearcă să profite de semnul amintit prin copierea prezentării sale, ceea ce conduce solicitantul la obținerea înregistrării semnului pentru a împiedica utilizarea acestei prezentări" (pct. 48 și 49).

Așadar, pentru determinarea naturii frauduloase a intenției la înregistrare și a încălcării, fără motive justificate, a regulilor concurenței loiale, ar trebui stabilit dacă înregistrarea a avut drept unic scop împiedicarea utilizării de către terț a semnului (ca marcă de blocaj) ori dacă s-a urmărit protejarea utilizării legitime a semnului împotriva unui terț care încearcă să profite de aceasta, chiar dacă rezultatul înregistrării este acela al împiedicării folosirii semnului de către terț.

Este esențial, totodată, că intenția solicitantului, deși este un element subiectiv, trebuie stabilit prin trimitere la circumstanțele obiective ale speței (pct. 42 din hotărârea Lindt).

Or, din decizia recurată nu rezultă circumstanțele obiective pe baza cărora instanța de apel a ajuns la concluzia absenței unei intenții frauduloase a pârâtului la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, în sensul celor arătate anterior.

Astfel, s-a apreciat că, de vreme ce pârâtul utiliza în mod legitim semnul A. de peste un an de zile, avea convingerea că este îndreptățit la acest semn, pe care trebuie să îl protejeze în contextul apariției indiciilor că reclamanta pregătește terenul uzurpării acestui drept, dat fiind că aceasta își schimbase deja denumirea din A. în cursul acelui an (2019). Intenția pârâtului a fost aceea de a preîntâmpina o astfel de posibilitate în baza credinței oneste că este îndreptățit la aproprierea mărcii.

În același timp, însă, s-a reținut că pârâtul nu a fost singurul care a utilizat în comerț semnul: societatea pe care o reprezenta a fost implicată într-un proiect comun de distribuție produse proaspete A., alături de alți doi parteneri comerciali, printre care și reclamanta (care a intrat în proiect după câteva luni), iar toate cele trei societăți au folosit semnul A., de comun acord.

Instanța de apel nu a valorificat în vreun fel aceste circumstanțe și nici nu a arătat motivele pentru care o asemenea utilizare a semnului de către mai mulți parteneri comerciali îndreptățește doar pe unul dintre aceștia la dobândirea dreptului exclusiv asupra semnului, prin înregistrarea ca marcă, drept în virtutea căruia s-a solicitat, de altfel, în prezenta cauză, interzicerea utilizării de către reclamantă, chiar dacă aceasta, la rându-i, utilizase semnul.

În aceste condiții, considerentele expuse în decizia recurată relevă, de fapt, simpla reprezentare a pârâtului asupra propriului demers și asupra conduitei reclamantei, descrisă, în esență, ca o reacție la schimbarea denumirii societății reclamante.

Or, deși analiza privește, fără îndoială, atitudinea subiectivă a titularului cererii de înregistrare a mărcii, este necesară raportarea la elemente de fapt concrete, obiective, iar nu la elemente subiective care țin de motivarea intrinsecă a demersului.

Analiza instanței de apel nu conține, însă, nicio evaluare a conduitei reclamantei față de pârât, subsecvent schimbării denumirii societății - prin includerea semnului litigios -, în sensul dacă înregistrarea sau utilizarea numelui comercial, chiar cu funcția de marcă, asigura exclusivitatea folosirii semnului și permitea reclamantei să interzică folosirea sa de către terți, inclusiv de către pârât, precum dreptul la marcă, totodată, dacă reclamanta a acționat în vreun fel pentru a împiedica folosirea semnului de către pârât.

În absența unei astfel de examinări a faptelor, nu s-a demonstrat că demersul pârâtului nu este altceva decât o reacție disproporționată față de un terț care utilizase semnul litigios și anterior schimbării denumirii sale, chiar cu acordul pârâtului, cu atât mai mult dacă nu s-a reținut vreo alterare a comportamentului terțului în raporturile profesionale cu pârâtul, inclusiv din perspectiva regulilor concurenței loiale, din motivul schimbării denumirii.

Nu în ultimul rând, buna credință la înregistrarea mărcii este definită, după cum s-a arătat deja, de intenția de a folosi în mod efectiv marca în comerț, ceea ce presupune cercetarea modalității concrete în care titularul a acționat după înregistrare.

Din această perspectivă, se poate observa că instanța de apel a reținut încheierea de către pârât a colaborării în proiectul comun la finalul anului 2019, dar nu a expus vreun considerent referitor la utilizarea propriu - zisă a semnului, nici pentru perioada imediat următoare înregistrării, nici după încheierea colaborării.

În mod evident, finalitatea unei astfel de evaluări nu este utilizarea efectivă, cu semnificația din reglementarea decăderii din dreptul la marcă, instanța de judecată nefiind învestită în acest sens. Este suficient, în analiza relei-credințe la înregistrarea mărcii, a se stabili dacă titularul cererii de înregistrare a fost și a continuat să fie prezent pe piața produsului sau a serviciului, folosind semnul ca marcă atât înainte, cât și după înregistrare, astfel încât se poate prezuma în mod rezonabil, că a urmărit, prin înregistrarea mărcii, protejarea acestei utilizări față de terți care încearcă să profite de prezența pe piață a titularului mărcii.

Nu în ultimul rând, se reține că recurenta-reclamantă, criticând neaplicarea corespunzătoare a criteriului intenției la înregistrare, a reproșat instanței de apel și asimilarea greșită, în ceea ce privește utilizarea semnului anterior cererii de înregistrare, a persoanei juridice care a utilizat în realitate semnul, cu solicitantul mărcii, persoană fizică, ce avea calitatea de reprezentant al acesteia.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de apel a reținut în fapt existența proiectului comun al celor trei societăți, în cadrul căruia acestea au utilizat semnul A., de comun acord, dar a conchis în sensul folosirii semnului de către pârât personal, fără să motiveze această asimilare și nici tratamentul diferit aplicat în analiza sa persoanelor fizice, astfel cum s-a arătat în motivele de recurs. Astfel, în ceea ce o privește pe reclamantă, instanța nu a dat nicio relevanță faptului că, deși persoana juridică a intrat mai târziu în parteneriat, asociatul său unic a fost reprezentantul societății pe care reclamanta a înlocuit-o în proiectul comun și cu atât mai mult cu cât instanța de apel a menționat această împrejurare.

Aceste considerente contradictorii, precum și nemotivarea aspectelor relevate anterior, conduc la concluzia că instanța de apel nu a aplicat în mod corespunzător criteriile de apreciere a relei - credințe la înregistrare, în special cel privind intenția, în sensul de a verifica, prin raportare la circumstanțe obiective, dacă pârâtul a urmărit înregistrarea mărcii în scop de blocaj ori pentru a demara o afacere, în cadrul căreia să utilizeze semnul.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va admite critica pe acest aspect.

În ceea ce privește criticile vizând nelegalitatea soluției de admitere a cererii reconvenționale, Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel a schimbat hotărârea primei instanțe și, evocând fondul cauzei, a admis cererea reconvențională, în sensul că a obligat pe reclamantă la schimbarea denumirii societății prin eliminarea cuvintelor A. și la încetarea utilizării unor semne identice sau similare cu marca A. aparținând pârâtului, inclusiv a numelui de domeniu.

Niciuna dintre aceste soluții nu a fost motivată, în fapt și în drept și nici nu s-a făcut vreo referire la apărările reclamantei, din întâmpinarea la cererea reconvențională și la cererea de apel.

În aceste condiții, nu au fost respectate exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești, urmând a fi admisă critica pe acest aspect.

Întrucât nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate a deciziei în ceea ce privește soluționarea cererii reconvenționale, nu vor fi analizate susținerile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca cercetarea lor să aibă loc cu ocazia rejudecării, cu atât mai mult cu cât se reiterează, în esență, apărările formulate în cursul judecății.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 249 din data de 28 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2024.