ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1177/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând încetarea încălcării de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii sale "Magazinul de Credite" înregistrată la OSIM în data de 26 ianuarie 2028 cu nr. de depozit x pentru servicii din clasa 36 prin dispunerea încetării imediate a folosirii mărcii și/sau a oricărei denumiri identice/similare, în orice mod, prin orice mijloc/canal de comunicare/rețele de socializare, inclusiv încetarea utilizării domeniului www.x.ro și afișarea de panouri publicitare la sediul pârâtei, în legătură cu orice servicii aparținând domeniului de consiliere și intermediere privind creditele și consultanța financiară; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate ca urmare a încălcării drepturilor reclamantei asupra mărcii sale, estimate cu titlu provizoriu la suma de 2.000 euro; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu, în temeiul dispozițiilor art. 451 și urm. din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ. și art. 39 din Legea 84/1998, precum și pe toate celelalte dispoziții legale indicate în cuprinsul cererii deduse judecății.

La data de 18 ianuarie 2023, reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a învederat tribunalului că înțelege să își mărească cuantumul pretențiilor solicitate ca urmare a depunerii raportului de expertiză nr. x/20.09.2022, întocmit de expert contabil C., prin care s-au stabilit, conform Codul fiscal, veniturile nete din drepturi de proprietate intelectuală la suma de 476.810 RON.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 137 din 09 martie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., astfel cum a fost precizată; a dispus încetarea încălcării de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii "Magazinul de Credite" înregistrată la OSIM la 26 ianuarie 2018 cu nr. de depozit x pentru servicii din clasa 36, a dispus încetarea folosirii mărcii și a oricărei denumiri identice sau similare, în orice mod, prin orice mijloc, încetarea utilizării domeniului www.x.ro, precum și încetarea afișării de panouri publicitare la sediul pârâtei cu denumirea mărcii; a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de daune materiale suma de 476.810 RON și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 9.536,23 RON, cheltuieli de judecată.

I.3. Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 526A din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 137 din 09 februarie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.; a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1094A din 30 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul, în limitele deciziei intermediare, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei A. S.R.L., de obligare a pârâtei B. S.R.L., la plata de despăgubiri reprezentând prejudiciul material; a menținut în sarcina pârâtei obligația de plată a ratelor eșalonate ale taxei de timbru, potrivit încheierii din 22.11.2023; a obligat reclamanta intimată la plata către apelanta pârâtă a sumei de 10.631,04 RON cheltuieli de judecată aferente etapei procesuale a apelului (taxa judiciară de timbru redusă, onorariu avocat).

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 526A din 30 aprilie 2024 și a deciziei civile nr. 1094A din 30 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 decembrie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 09 ianuarie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 raportat la art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-reclamantă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 4.286,55 RON.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziilor atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de faza procesuală a recursului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în referire la istoricul litigiului, recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul încălcării limitelor învestirii prin cererea de apel, respectiv a principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., precum și limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat prevăzute de art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a arătat că apelul formulat de intimată a vizat doar obligarea acesteia la plata de daune-interese, iar decizia nr. 1094A cuprinde raționamentul instanței de apel cu privire la forma de vinovăție a acesteia în ceea ce privește încălcarea mărcii, deși acest aspect nu a fost pus în discuție prin cererea de apel, în sensul de a evoca fondul fondul și cu privire la forma de vinovăție în săvârșirea faptei ilicite, chiar dacă mențiunea din întâmpinare cu privire la tranșarea de către prima instanță asupra faptei ilicite și vinovăției, astfel încât prejudiciul este datorat, s-a făcut pentru a puncta instanței de apel că fapta ilicită a intimatei a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat.

Or, părțile nu au contestat fapta ilicită și vinovăția, intimata prin cererea de apel tinzând doar la rejudecarea fondul cu privire la acordarea de despăgubiri și la constatarea inexistenței acestora. Deși instanța de apel a statuat că a evocat fondul prin decizia nr. 1094A în limitele deciziei nr. 526A, aceasta explică exclusiv aspectele privind despăgubirile și modalitatea de calcul/acordare a acestora.

Astfel, fără a fi învestită prin cererea de apel, instanța de apel a înțeles să analizeze și forma vinovăției faptei ilicite prin decizia nr. 1094A.

Prin urmare, fapta ilicită și forma de vinovăție au fost tranșate cu autoritate de lucru judecat de către prima instanță, iar instanței de apel nu s-a solicitat să se pronunțe exclusiv doar cu privire la acordarea de despăgubiri ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de către intimată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia nr. 1094A cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată referitor la acordarea de despăgubiri și plata acestora de către intimată, respectiv art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 din moment ce instanța de apel a stabilit inițial că, prin cererea introductivă, recurenta a solicitat aplicarea art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 și, în subsidiar, art. 14 alin. (2) lit. b) din același act normativ, pentru ca ulterior să rețină că recurenta a înțeles să solicite în mod direct aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.

Or, recurenta a solicitat inițial aplicarea art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 și, ulterior, dacă prejudiciul material nu va rezulta, să se aplice criteriul alternativ din art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel, în motivarea deciziei nr. 1094A, a aplicat greșit raționamentul și finalitatea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, în baza cărora se pot solicita despăgubiri de la cel care a încălcat un drept de proprietate intelectuală protejat, adică fapta ilicită a intimatei prin care a încălcat marca recurentei.

A menționat că art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 este transpus în legislația națională ca urmare a adoptării Directivei 48/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (art. 13 din Directiva 48/2004).

Redând considerentul 26 al Directivei 48/2004, a susținut că scopul urmărit atât de legiuitorul european, cât și de cel național nu este acela de a-1 sancționa pe cel care a încălcat un drept de proprietate intelectuală, ci de a-i permite despăgubirea persoanei vătămate care, fără dubii, suferă un prejudiciu atunci când cineva îi încalcă un asemenea drept.

A precizat că s-a conchis, cu autoritate de lucru judecat, că fapta ilicită și toate elementele răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite, cu excepția daunelor-interese acordate care au făcut obiectul deciziei nr. 1094A și sunt calculate în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), modalitatea fiind exactă și eficientă de a calcula prejudiciul decât cea prevăzută la lit. b).

Mai mult decât atât, din considerentul 17 al Directivei 48/2004, rezultă că daunele-interese trebuie calculate ținându-se seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale fiecărui caz în parte. În acest caz, revine instanței de judecată să analizeze circumstanțele specifice fiecărui litigiu cu care este învestită pentru a cuantifica prejudicial material suferit de persoana vătămată, criteriile stabilite atât de O.U.G. nr. 100/2005, cât și de Directiva 48/2004 fiind exclusiv enunțate cu titlu exemplificativ, așa cum rezultă și din jurisprudența conturată.

A susținut că instanța de apel a stabilit, prin decizia nr. 1094A, că recurenta nu ar fi afirmat și dovedit prejudiciul, conform art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G nr. 100/2005 pe baza criteriilor stabilite în acest act normativ, cât și a Directivei 48/2004.

Deși instanța de apel a recunoscut că aceste criterii pentru cuantificarea prejudiciului sunt enumerate cu titlu exemplificativ, totuși, contrar art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, a apreciat că nu există la dosarul cauzei dovezi din care să rezulte valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză (aspect reținut prin hotărârea intermediară, decizia nr. 526A, motiv și pentru care a admis apelul intimatei).

A precizat că recurenta a optat pentru repararea prejudiciului în temeiul art. 14 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, constând în beneficiul injust realizat de intimată, având în vedere conjuncția disjunctivă "sau" din considerentul 26 al Directivei 48/2004:

"valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câștigul nerealizat de titularul dreptului sau beneficiile jără justă cauză realizate de contravenient", motiv pentru care s-a solicitat și administrat proba cu expertiza contabilă.

Atât cauza cererii de chemare în judecată, inițial art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 și, ulterior, în subsidiar art. 14 alin. (2) lit. b) din același act normativ, dar și obiectivele din expertiza contabilă administrate în fața primei instanțe demonstrează că recurenta a aplicat criteriile alternative prevăzute de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

A considerat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a criteriilor prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, apreciind în mod nelegal că, în absența nesolicitării prejudiciului moral, nu a fost posibilă cuantificarea prejudiciului material.

Nu reiese sub nicio formă din cuprinsul legii, dar nici din practica judiciară anterioară, că voința legiuitorului este în sensul că prejudiciul moral reprezintă un criteriu de determinare a prejudiciului material, ci doar o parte componentă a prejudiciului total.

Alegerea de a recurge la solicitarea sau nu a prejudiciului moral aparține exclusiv recurentei și nu trebuie să constituie un impediment pentru instanță nealegerea solicitării prejudiciului moral pentru a cuantifica prejudiciul material.

Instanța de apel a recunoscut că recurenta a aplicat criteriile alternative prevăzute de art. 14 alin. (2), însă, în final, în mod contradictoriu, a specificat că a solicitat direct aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b) fără a afirma prejudiciul real întemeiat pe lit. a), ceea ce relevă nelegalitatea deciziei nr. 1094A.

Recurenta a respectat criteriile alternative prevăzute de art. 14 alin. (2), optând în ceea ce privește lit. a) pentru repararea prejudiciului constând în beneficiul injust obținut de intimată și, în subsidiar, aplicarea lit. b). Faptul că prejudiciul cuantificat prin expertiza contabilă potrivit lit. a) a fost unul negativ nu reprezintă, în niciun caz, imposibilitatea despăgubirii recurentei în temeiul sistemului forfetar prevăzut la lit. b) câtă vreme aceasta a înțeles să solicite și aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, invocând sub acest aspect jurisprudența relevantă în materie.

A mai arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, criteriile enumerate de actul normativ național, cât și de cel european, sunt enumerate cu titlu exemplificativ, iar, dacă recurenta a înțeles să solicite și aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b), instanța este ținută să cuantifice prejudiciul material solicitat. Litera b) a fost stabilită de către legiuitor ca fiind un sprijin pentru titularul dreptului de proprietate intelectuală încălcat de a fi despăgubit, daunele-interese nefiind menite să fie stabilite cu titlu punitiv, ci de a permite despăgubirea pe criterii obiective.

Instanța de apel a stabilit că există un prejudiciu cauzat recurentei, însă, datorită unor pierderi înregistrate în contabilitate, nu poate fi stabilit respectivul prejudiciu (pentru că suma contabilă este negativă), raționament contrar dispozițiilor art. 1532 alin. (3) C. civ.

După cum a rezultat din expertiza efectuată în dosar, intimata a obținut venituri de pe urma desfășurării activității prin folosirea mărcii recurentei, venituri care au crescut după ce recurenta a notificat-o despre încălcarea drepturilor sale, din moment ce toate contractele au fost încheiate în considerarea denumirii "magazinul de credite".

A precizat că nu prezintă importanță profitul contabil al intimatei pentru a determina întinderea prejudiciului câtă vreme elementele contabile înscrise de către intimată determină un prejudiciu al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine, instanța fiind cea care trebuie să determine cuantumul, față de dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ.

Raportarea la un eventual prejudiciu moral făcută de instanța de apel este una artificială, fiind irelevant un prejudiciu reputațional (sau de altă natură - ca parte a unui prejudiciului moral) din moment ce existența prejudiciului material este certă și există elemente prin care poate fi determinat.

A mai arătat că noțiunea de beneficiu injust în prezenta cauză nu a fost analizată în mod concret de instanța de apel, aceasta rezumându-se, în mod contradictoriu, la a specifica că recurenta a înțeles să solicite aplicarea art. 14 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, fără a solicita repararea prejudiciului efectiv în temeiul lit. a).

Or, noțiunea de beneficiu injust nu trebuie să se limiteze doar la profitul obținut de pe urma încălcării dreptului de proprietate intelectuală, ci inclusiv la veniturile intimatei de pe urma utilizării mărcii, având în vedere că aceasta păstrează în patrimoniu valoarea dreptului de folosință al mărcii, prețul echivalent unei licențe, pe care ar fi fost ținut să îl achite recurentei.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea formulată la 27 martie 2025, prin poștă electronică, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Referitor la caracterul neîntemeiat al criticii ce reclamă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a respectat limitele învestirii, examinând aspecte care au o legătură intrinsecă motivelor invocate de recurenta-reclamantă, iar mențiunea referitoare la fapta ilicită reprezintă doar o precizare marginală.

A precizat că primul capăt al cererii de apel a vizat desființarea în parte a hotărârii primei instanțe cu privire la capătul al doilea al cererii de chemare în judecată privind acordarea de daune materiale și constatarea inexistenței de daune materiale ceea ce a determinat analizarea situației în ansamblul său, având în vedere textele legale invocate care fac trimitere la vinovăție, instanța de apel fiind ținută de principiul disponibilității, respectând, astfel, art. 9 C. proc. civ., fără a schimba obiectul sau cauza cererii, elementele conexe și directe legale de aspectele sesizate în apel reprezentând o aplicare corectă a atribuțiilor jurisdicționale.

Mai mult de atât, în afara de faptul că recurenta doar reiterează fragmentul din decizia instanței de apel prin care este abordată tangențial problema vinovăției, aceasta nu a demonstrat în concret ce aspecte ar fi fost analizate ultra petita, critica acesteia reprezentând doar o interpretare eronată a raționamentului instanței de apel, ceea ce face ca respectiva critică să fie lipsită de fundament.

Nu în ultimul rând, a arătat că, în maniera prezentată în decizia recurată, instanța de apel stabilește că o societate, acționând în calitate de profesionist, răspunde inclusiv în ipoteza unei culpe, nu doar a unei intenții.

Lipsit de temei este și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., față de care intimata-pârâtă a considerat că instanța de apel a oferit o motivare coerentă prin care raționamentul juridic care susține soluția pronunțată în dispozitiv.

Astfel, instanța de apel nu a analizat greșit modul în care recurenta a înțeles să invoce art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, ci doar a realizat o descriere a situației de fapt, ajungând la concluzia că recurenta a precizat valoric obiectul cererii, solicitând suma indicată de expert în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.

Așadar, nu se poate constata o contradicție între considerente, deoarece prin decizia sa, instanța a menționat expres faptul că "din cererea introductivă rezultă cu claritate, tot așa cum se observă și din concluziile formulate în cadrul dezbaterilor, ca reclamanta a înțeles să solicite exclusiv raportarea la prejudiciul material", iar ulterior doar a analizat cronologia evenimentelor, menționând că inițial reclamanta s-a raportat la art. 14 lit. a) și doar, ulterior, în urma analizei expertului, a invocat exclusiv aplicarea lit. b), însă acest lucru nu face ca aceste considerente să fie contradictorii.

Modalitatea de analiză a instanței de apel este una valabilă, întrucât art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 stabilește o subsidiaritate între lit. a) și b) ale alin. (2), aspect care a făcut și obiectul criticii în apelul formulat de intimata-pârâtă, în sensul că textul de lege impune aplicarea lit. b) ca alternativă, doar dacă există fapte sau omisiuni ce nu pot determina prejudiciul în conformitate cu lit. a).

În referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul aplicării greșite a prevederilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, intimata-pârâtă a susținut că partea adversă a reluat aspectele deja antamate de către instanțele de fond, însă acest motiv de recurs nu permite reanalizarea situației de fapt sau a probelor administrate, ci se limitează doar la verificarea legalității hotărârii din perspectiva normelor de drept material aplicabile.

A considerat că sunt valabile interpretările instanței de apel conform cărora prejudiciul trebuie raportat la aspectul solicitat de recurenta în conformitate cu art. 14 alin. (2) lit. a), făcând trimitere la decizia nr. 337 din 16 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimata-pârâtă a solicitat aplicarea art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 și, doar cu titlu de excepție, aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b), precizând că a obținut venituri din prestarea de servicii către persoane fizice, nicidecum din drepturi de proprietate intelectuală, astfel cum expertul desemnat a avut în vedere când a analizat pct. b) al art. 14, făcând trimitere la conținutul art. 72 Codul fiscal.

Or, recurenta nu a solicitat aplicarea cu prioritate a dispozițiilor stabilite de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, iar expertul desemnat nu a fost în imposibilitate de a stabili prejudiciul conform solicitărilor reclamantei sau a documentelor furnizate de intimata-pârâtă. Chiar și în ipoteza in care s-ar alege varianta de la lit. b), nu există nicio motivare a acestui aspect, contrar dispozițiilor legale și a practicii în domeniu care menționează clar faptul că lit. b) este aplicabilă doar în situația în care se optează pentru aceasta și există anumite dubii pentru care textul de lege de la lit. a) nu poate fi aplicabil.

Sintagma de la lit. b) "după caz" a fost definită, atât în preambulul Directivei transpuse cât și de către Înalta Curte de Casație si Justiție ca semnificând exclusiv situația când debitorul ascunde anumite date, însă expertul desemnat a primit toate datele necesare și nu a pus niciodată problema unei fraude sau lipse de comunicare din partea intimatei-pârâte.

Recurenta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 doar în ipoteza în care, în urma efectuării expertizei contabile, nu se va putea determina beneficiul obținut. Or, analizând documentele contabile s-a conchis că societatea în perioada analizată nu a beneficiat de un profit, iar la dosarul cauzei nu există material probator în sensul lit. b) care implică "suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate".

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Astfel, contrar susținerilor părții adverse, referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel trebuia să analizeze exclusiv solicitarea de despăgubiri a recurentei grefată pe dispozițiile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, însă aceasta a efectuat un raționament juridic cu privire la răspunderea intimatei și prin raportare la forma de vinovăție a acesteia, aspect pe care nu l-a tratat tangențial, ci a efectuat o paralelă între o formă de vinovăție reglementată la nivel european și cea la nivel național, deși nu i-a fost solicitat acest lucru și nici nu era necesar pentru a analiza cererea de apel strict cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contrar susținerilor intimatei-pârâte, a susținut că instanța de apel a efectuat o motivare contradictorie ce a condus la dezlegarea cauzei în apel, susținând inițial că recurenta a înțeles să solicite prin cererea de chemare în judecată art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, cu respectarea ordinii de prioritate, și, ulterior, total eronat și în totală contradicție, că s-ar fi ales în mod direct aplicarea lit. b) din același act normativ, fără să fi solicitat inițial și dovedit un prejudiciu în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.

Or, recurenta nu a decis invocarea art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, doar după ce s-a efectuat expertiza în fața primei instanțe, ci aceasta a fost chiar solicitat încă de la momentul la care s-a formulat cererea de chemare în judecată, art. 14 alin. (2) lit. a) și lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, fiind explicate în acțiunea introductivă și chiar cu ordinea de prioritate prevăzută de textele legale.

Acest motiv de casare a fost detaliat pe larg în cererea de recurs prin care s-a arătat modalitatea în care sunt contradictorii considerentele.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., față de apărările intimatei-pârâte, recurenta a precizat că a solicitat despăgubirile în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 și, în subsidiar, respectând ordinea de prioritate stabilită de legiuitor, art. 14 alin. (2) lit. b) din același act normativ, însă instanța de apel s-a rezumat la faptul că recurenta nu a indicat un prejudiciu moral ori nu a depus dovezi relevante din care să rezulte suma redevențelor ce s-ar fi achitat acesteia, fără a ține seama că criteriile enumerate la lit. b) sunt cu titlu exemplificativ, iar, din moment ce a înțeles să solicite și aplicarea în subsidiar a art. 14 alin. (2) lit. b), instanța este autoritatea în măsură să cuantifice prejudiciul material.

Cu trimitere la art. 1532 alin. (3) C. civ. și la faptul că instanța de apel a stabilit că există în mod cert un prejudiciu cauzat de către intimată dar, din documentele contabile, nu poate fi determinat cuantumul acestui prejudiciu, a considerat că instanța de apel era obligată să îl determine. Nu interesează evaluarea unui eventual prejudiciu reputațional cauzat recurentei pentru a se face aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, ci trebuie doar determinat prejudiciul cert identificat de către instanță, ceea ce nu s-a întâmplat.

A mai susținut că beneficiul injust nu trebuie să se limiteze doar la profitul obținut de pe urma încălcării dreptului de proprietate intelectuală, ci inclusiv la veniturile intimatei de pe urma utilizării mărcii fără drept având în vedere că aceasta păstrează în patrimoniu valoarea dreptului de folosință al mărcii, prețul echivalent unei licențe, pe care ar fi fost ținut să îl achite recurentei.

Din acest motiv, tot instanța este singura care trebuia să determine prejudiciul atunci când din documentele contabile reies cifre negative deoarece societatea nu a fost profitabilă, în lipsa acestei determinări a prejudiciului de către instanță, s-ar ajunge la situația absurdă în care nu s-ar mai putea stabili prejudiciul cauzat doar pentru că partea interesată a introdus în mod unilateral în contabilitate elemente care să micșoreze sau să elimine profitul (contabil) obținut.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 06 aprilie 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 02 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la 03 iunie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând deciziile recurate, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-o primă critică ce reclamă nelegalitatea hotărârilor atacate, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea art. 9 alin. (2) și a art. 477 alin. (1) C. proc. civ., întrucât rejudecarea fondului cauzei s-a desfășurat cu depășirea limitelor fixate prin cererea de apel, dar și prin hotărârea intermediară, din moment ce instanța de apel a procedat la analizarea faptei ilicite și a formei de vinovăție, deși aceste chestiuni au fost tranșate cu autoritate de lucru de către prima instanță.

Pentru a se reține incidența acestui motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, este necesar să se constate nerespectarea unei norme procedurale care să atragă nulitatea actului de procedură, motivul de casare evocând prevederile art. 175-176 C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității, respectiv, art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Sancțiunea procedurală a nulității se impune astfel a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Referitor la critica formulată în cauză, Înalta Curte constată că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", aceste texte legale consacrând, astfel, principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, dreptului de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa formulată în condițiile legii.

Înalta Curte are în vedere faptul că introducerea cererii de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata, din punct de vedere al părților (cadrul procesual subiectiv), precum și din punct de vedere al pretenției concrete deduse judecății și al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenție, înțeleasă astfel ca situație fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

Ulterior, în etapa apelului, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., această cale de atac exercitată în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste aspecte teoretice în examinarea incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., contrar alegațiilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că rejudecarea fondului cauzei, în etapa procesuală anterioară, s-a desfășurat în coordonatele obiectului cererii de apel formulate de pârâta B. S.R.L., respectiv cu respectarea limitelor stabilite prin decizia intermediară.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat încetarea încălcării de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii sale "Magazinul de credite" înregistrată la OSIM în 26 ianuarie 2028 cu nr. de depozit x pentru servicii din clasa 36 prin dispunerea încetării imediate a folosirii mărcii și/sau a oricărei denumiri identice/similare, în orice mod, prin orice mijloc/canal de comunicare/rețele de socializare, inclusiv încetarea utilizării domeniului www.x.ro și afișarea de panouri publicitare la sediul pârâtei, în legătură cu orice servicii aparținând domeniului de consiliere și intermediere privind creditele și consultanța financiară, precum și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate ca urmare a încălcării drepturilor reclamantei asupra mărcii sale, estimate cu titlu provizoriu la suma de 2.000 euro.

Reclamanta și-a justificat demersul judiciar pe temeiul dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, dar și a celor indicate în cuprinsul cererii deduse judecății.

Prin cererea precizatoare depusă la 18 ianuarie 2023, reclamanta a arătat că înțelege să-și mărească cuantumul pretențiilor solicitate pe capătul doi al cererii introductive la suma de 476.810 RON ce reprezentă veniturile nete din drepturi de proprietate intelectuală, conform Codul fiscal, evidențiate în raportul de expertiză nr. x din 20 septembrie 2022 întocmit de expert contabil C..

În considerarea pretențiilor formulate în maniera expusă anterior, Înalta Curte remarcă că apărările pârâtei invocate în primă instanță au vizat și acest capăt de cerere, față de care, în ședința publică din 18 ianuarie 2023, când părțile au pus concluzii pe fondul apelului, s-a arătat că obiectul contractelor depuse la dosar nu privește detaliere servicii de brokeraj, respectiv intermediere de credit, ci ștergere istoric negativ, care intră în clasa 35 - consultanță, iar concluziile raportului de expertiză au relevat inexistența vreunui beneficiu pe perioada indicată de reclamantă, ca urmare a utilizării denumirii "Magazinul de credite".

Ținând seama de limitele cadrului obiectiv al judecății reconfigurate prin cererea precizatoare, în urma evaluării situației de fapt în baza probatoriului administrat în cauză, prima instanță a reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, conform art. 1349 C. civ., prin prisma existenței faptei ilicite (utilizarea fără drept a mărcii reclamantei) și a prejudiciului material (pierderea câștigului suferit de reclamantă).

În urma întocmirii raportului de expertiză contabilă, prejudiciul a fost stabilit, conform art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, la suma de 476.810 RON, prima instanță apreciind că expertul s-a raportat în mod corect la dispozițiile art. 72 Codul fiscal pentru a determina venitul net obținut de pârâtă în perioada expertizată, chiar dacă s-a realizat o evaluare ipotetică a despăgubirilor cuvenite, venit care reprezintă în fapt pierderea câștigului suferit de societatea reclamantă, întrucât prin folosirea denumirii mărcii "Magazinul de credite", pârâta a deturnat clientela societății reclamante, reorientând-o spre propriile servicii, în mediul on-line figurând două societăți cu denumiri de site-uri foarte apropiate, până aproape de confuzie, site-ul reclamantei www.x.ro și site-ul pârâtei www.x.ro.

În dezacord cu argumentele pârâtei, prima instanță a apreciat că expertul a avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză toate documentele contabile ale societății pârâte, reținând că promovarea pe piață s-a realizat prin folosirea mărcii reclamantei "Magazinul de credite", inserând în concepția persoanelor interesate că firma respectivă poate oferi creditul bancar dorit în cauză, iar serviciile diverse pentru obținerea de credite se circumcriu clasei 36 de servicii.

În consecință, pentru considerentele expuse, tribunalul a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., astfel cum a fost precizată, dispunând încetarea încălcării de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii "Magazinul de Credite" înregistrată la OSIM la data de 26.01.2018 cu nr. de depozit x pentru servicii din clasa 36, încetarea folosirii mărcii și a oricărei denumiri identice sau similare, în orice mod, prin orice mijloc, încetarea utilizării domeniului www.x.ro, încetarea afișării de panouri publicitare la sediul pârâtei cu denumirea mărcii, precum și obligarea pârâtei să plătească reclamantei cu titlu de daune materiale suma de 476.810 RON.

Așa cum a reținut instanța de apel, prin motivele de apel, pârâta a solicitat desființarea în parte a hotărârii atacate doar cu privire la soluția de admitere a capătului de cerere privind prejudiciul încercat prin aplicarea criteriului de la lit. b) a art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, susținută de o motivare contradictorie și insuficientă.

În urma examinării acestui motiv de apel, pe care l-a găsit fondat, prin decizia intermediară nr. 526A din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 137 din 09 februarie 2023 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a dispus anularea acestei sentințe și reținerea cauzei spre rejudecare.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că sentința apelată nu îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. din moment ce prima instanță a făcut doar o estimare proprie a prejudiciului, fără a expune silogismul judiciar cu privire la aplicabilitatea criteriului subsidiar prevăzut de lit. b) a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Referitor la argumentele ce privesc fondul pretenției deduse judecății, instanța de apel a menționat că acestea vor fi avute în vedere și dezlegate la momentul soluționării fondului cauzei, ocazie cu care vor fi examinate și susținerile pârâtei referitoare la limitele reparării prejudiciului, astfel cum sunt acestea configurate de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 și prevederile Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, împrejurare în care vor fi valorificate, dacă va fi necesar, aspectele legate de conduita pârâtei în urma notificării sale de către reclamantă și la gravitatea redusă a faptei, astfel cum rezultă din probele administrate, rejudecarea fondului cauzei urmând a se desfășura în coordonatele descrise.

În acest context, nu poate fi privită ca fondată critica recurentei-reclamante în sensul reanalizării unor chestiuni care au fost tranșate cu autoritate de lucru judecat de către prima instanță prin sentința apelată, cu trimitere punctuală la fapta ilicită și forma de vinovăție, de vreme ce din cuprinsul cererii de apel rezultă fără dubiu că această cale de atac nu a vizat întreaga sentință, ci doar dezlegarea dată capătului doi al cererii introductive, astfel cum a fost precizată, sub aspectul despăgubirilor pretinse, devoluțiunea operând în aceste limite, după cum în mod corect a reținut instanța de apel în considerentele deciziei intermediare nr. 526A din 30 aprilie 2024, hotărâre cu caracter interlocutor ce are menirea de a pregăti soluționarea fondului cauzei, legând instanța de cele statuate.

Reperele de analiză fiind astfel trasate, instanța de prim control judiciar a exclus din obiectul evocării fondului examinarea faptei ilicite, întrucât asupra incidența acesteia a hotărât, cu autoritate de lucru judecat, prima instanță, în sensul că utilizarea de către pârâtă a denumirii "Magazinul de credite" pentru aceeași clasă de servicii s-a făcut fără acordul reclamantei care beneficia deja de protecția mărcii individuale verbale, depusă la OSIM la 2017, ceea ce a dus la soluția de admitere a primului capăt al cererii introductive, necriticată în apel.

Cu privire la conținutul normativ al art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, instanța de apel a apreciat că se impune adoptarea unei interpretări care să țină cont atât de principiile ce guvernează dreptul comunitar, cât și de împrejurarea că adoptarea O.U.G. nr. 100/2005 a reprezentat, conform mențiunii exprese a legiuitorului, o operațiune de transpunere în legislația internă a Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Potrivit art. 13 alin. (1) din Directivă, "Statele membre asigură ca, la cererea părții prejudiciate, autoritățile judecătorești competente să ordone contravenientului care a acționat cu bună știință sau având motive suficiente de a ști acest lucru, plata către titularul dreptului a unor daune-interese adaptate prejudiciului real suferit de acesta prin încălcarea dreptului său."

Totodată, alin. (2) al aceluiași art. 13 din Directivă reglementează o ipoteză distinctă, aceea în care fapta de încălcare a fost săvârșită fără ca autorul "să aibă știință de aceasta sau fără a avea motive rezonabile de a ști aceasta". Așadar, spre deosebire de alin. (2), alin. (1) nu îl are în vedere pe cel care nu a știut că săvârșește o faptă de încălcare sau nu putea să prevadă acest rezultat.

În consecință, urmărind (potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza C-282/10 Maribel Dominguez, pct. 23 - 27) interpretarea legislației naționale armonizate în scopul atingerii scopului urmărit de Directivă și al asigurării eficienței normei comunitare transpuse, instanța de apel a apreciat că o interpretare în care sunt limitate cazurile de acordare a despăgubirilor pentru încălcarea unui drept de proprietate industrială la cerința vinovăției în forma intenției, în sensul reglement în dreptul român (C. pen.), nu poate fi primită.

O astfel de interpretare ar exclude din sfera faptelor pentru care titularul dreptului încălcat este îndreptățit la despăgubiri, conform Directivei, anumite fapte săvârșite de autorul care a știut că încălcă un drept (dar a socotit fără temei că încălcarea nu se va produce), precum și pe cele în care autorul putea să prevadă rezultatul faptei sale. Or, Directiva acoperă toate cazurile în care autorul a cunoscut că fapta sa este o încălcare a dreptului și chiar și situațiile în care acesta avea motive suficiente să prevadă încălcarea.

De aceea, curtea de apel a apreciat că, la aprecierea cerinței referitoare la atitudinea subiectivă a făptuitorului din art. 14 alin. (1) al O.U.G. nr. 100/2005, se impune luarea în considerare a interpretării noțiunii de intenție în sensul în care este acoperită și ipoteza când acesta a acționat cu bună știință sau având motive suficiente de a ști acest lucru, după cum prevede Directiva, iar cea de-a doua ipoteză este întrunită în cauza de față, întrucât pârâta, având calitatea de profesionist, răspunde și în ipoteza unei încălcări din culpă a obligațiilor sale, iar nu doar dacă este incidentă intenția.

Din acest motiv, instanța de apel a procedat la examinarea argumentelor critice relative la limitele reparării prejudiciului reclamat în cauză ce a presupus în mod necesar verificarea dacă modalitatea de cuantificare a prejudiciului aleasă de reclamantă, în circumstanțele concrete ale speței, corespunde criteriilor de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, invocat drept cauză juridică a cererii deduse judecății.

Așa fiind, aceste considerente vin să infirme critica recurentei-reclamante sub aspectul reexaminării faptei ilicite și a formei de vinovăție sub forma intenției căreia i se opune autoritatea de lucru judecat a celor tranșate de către prima instanță în analiza primului capăt al cererii de chemare în judecată, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu acest obiect nefiind incident în cauză.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat motivarea contradictorie a hotărârii atacate în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată cu privire la acordarea despăgubirilor și plata acestora de către intimata-pârâtă, respectiv recunoașterea inițială a aplicării alternative a art. 14 alin. (2) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 100/2005 de către recurentă și, ulterior, reținerea solicitării directe a art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 de către instanța de apel.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul pretențiilor deduse judecății și la apărările formulate în cauză, precum și la limitele în care a fost învestită prin motivele de apel, instanța devolutivă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, în concordanță cu dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, nefiind evidențiate motive contradictorii.

În esență, având de răspuns criticii referitoare la limitele reparării prejudiciului configurate de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, prin raportare la art. 13 din Directiva 2004/48/CE, curtea de apel a verificat dacă solicitarea de despăgubiri în forma reclamată corespunde criteriilor reglementate de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, temei juridic de care s-a prevalat în promovarea demersului judiciar.

Astfel, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu a invocat prejudiciul real și efectiv, cuantificat prin raportare la criteriile prevăzute la lit. a) a art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, ci a solicitat suma forfetară, estimată ca beneficiu nerealizat, prin raportare la lit. b) a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, avut în vedere de către expert, în aplicarea dispozițiilor art. 70 Codul fiscal, care reprezintă un criteriu subsidiar de stabilire a despăgubirilor și care se aplică doar în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate.

Însă criteriul propus de expert și însușit de reclamantă nu poate fi luat drept reper în evaluarea prejudiciului prin prisma dispozițiilor speciale ale art. 14 din Ordonanță, întrucât scopul reglementării din materia fiscală este acela al impozitării veniturilor obținute din valorificarea în mod just a drepturilor de proprietate intelectuală, legiuitorul apelând la o prezumție, la o estimare a proporției acestor venituri realizate în mod licit.

Fără a demonstra, în primă etapă, existența unui prejudiciu real, dar dificil de stabilit, reclamanta nu poate solicita în mod direct daunele-interese cuantificate prin sistemul forfetar, întrucât se opune tocmai subsidiaritatea criteriilor prevăzute de lit. b) în raport de cele cuprinse la lit. a).

Astfel, indicarea acestor dispoziții drept temei al despăgubirii, dublată de absența oricărui criteriu decelabil din categoria celor propuse, cu titlu exemplificativ, de Directivă și de Ordonanță, nu a făcut posibilă estimarea sumei datorate reclamantei cu titlu de prejudiciu.

Rezultă cu evidență din cele mai sus arătate că instanța de apel a făcut o amplă analiză cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a textului art. 14 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 100/2005, raționamentul care a condus la concluzia potrivit căreia cererea de despăgubire nu poate fi admisă fiind expus în mod logic, în termeni clari, ce demonstrează justețea soluției adoptate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, recurenta își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat normele de drept material, or aceste chestiuni nu pot fi subsumate motivului de casare reglementat prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci, cel mult, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, însăși concluzia și solicitarea expusă în finalul susținerilor ce au fundamentat acest motiv de recurs, în sensul restabilirii legalității și pronunțării unei soluții în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, relevă faptul că, în esență, recurenta pretinde greșita interpretare și aplicare a legii, opunând argumentelor instanței de apel propriile sale aprecieri cu privire la chestiunile în discuție, aspect ce urmează a fi verificat în cadrul analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de care partea s-a prevalat în susținerea nelegalității deciziei finale.

Considerentele în legătură cu care partea susține că ar fi contradictorii nu reprezintă decât o redare trunchiată a raționamentului pe care instanța de apel l-a expus în legătură cu neaplicarea în cauză a criteriilor de evaluare prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, și a demonstra, în același timp, de ce reclamanta nu poate să solicite în mod direct daunele-interese prin sistemul forfetar, prevăzut ca alternativă la elementele prejudiciabile enumerate la lit. a) a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005. Din acest motiv, este exclusă incidența cazului de recurs expres invocat, susținerea referitoare la existența considerentelor contradictorii fiind pur formală.

În consecință, reținând că hotărârea atacată respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate de recurentă motivului de recurs reglementat de