ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 862/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - OSIM: anularea mărcii cu denumirea A., având depozit național reglementar nr. x, conform certificatului de înregistrare nr. 148716, pentru clasele de servicii 35 și 39 din Clasificarea Nisa, având în vedere: reaua-credință la înregistrare, în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice actualizată; deținerea unui drept de autor anterior în favoarea reclamantei asupra denumirii A. și asupra numelui de domeniu www.x.ro în temeiul art. 56 alin. (2) coroborat cu art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice actualizată; notorietatea asupra brandului A., în temeiul art. 19 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998. Reclamanta a solicitat radierea mărcii cu denumirea A. conform certificatului de înregistrare nr. x din Registrul Național al Mărcilor; obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat, taxă judiciară de timbru și cheltuieli de deplasare.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1747 din 17 noiembrie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea și a obligat reclamanta să plătească pârâtei A. S.R.L. cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 3.061,88 RON reprezentând onorariu avocat.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 625A din 19 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1747/17.11.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. și cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci; a obligat apelanta la plata sumei de 4089 RON către intimata-pârâtă A. S.R.L. reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 625A din 19 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., solicitând admiterea acestuia în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. Recurenta reclamantă a solicitat obligarea intimatei A. S.R.L la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers în fond, în apel și în recurs. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanța a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1, 4, 7 din Legea nr. 8/1996, art. 56 alin. (1) și art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998, precum și art. 19 din Regulamentul din 2010 de aplicare a Legii nr. 84/1998. Totodată, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanța neanalizând toate temeiurile legale la care recurenta reclamantă a făcut referire și nemotivând corespunzător hotărârea dată. Recurenta reclamantă a arătat că instanța de apel a motivat hotărârea doar din prisma art. 4 și 7 din Legea nr. 8/1996, fără a avea însă în vedere toate celelalte temeiuri de drept invocate. Chiar dacă instanța nu ar fi apreciat ca fiind aplicabile aceste temeiuri legale, ar fi trebuit să se pronunțe asupra lor. Prin raportare la temeiurile de drept invocate, instanța nu a motivat legal hotărârea, nefiind expuse argumentele pentru care s-au înlăturat susținerile formulate de recurenta reclamantă. Procedând în acest sens, instanța de judecată a încălcat mai multe principii de drept, printre care și principiul disponibilității, respectiv dreptul reclamantei de a determina limitele acțiunii introductive, care trebuie corelat, în aceeași măsură și cu principiul egalității părților în proces, mai precis cu respectarea egalității de arme impunându-se analizarea acestora cu aceeași atenție, în baza principiului rolului activ al instanței de judecată. Recurenta reclamantă a invocat jurisprudența Curții de Apel Timișoara în care s-a reținut omisiunea instanței de a verifica efectiv și real argumentele părților și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a reținut că motivarea necorespunzătoare face imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate de instanță. Recurenta reclamantă a arătat că prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. se coroborează cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit printr-o serie de hotărâri că dreptul la un proces echitabil inclusiv printre altele, garantarea unor drepturi concrete și efective și nu a unora iluzorii și teoretice, prin exercitarea unor căi de atac. Cu privire la aceste aspecte, sunt relevante hotărârile pronunțate în cauzele Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33, Perez împotriva Franței (GO. Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1 și Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59. Recurenta reclamantă a considerat că în mod cu totul eronat instanța nu a procedat la o analiză temeinică a susținerilor sale, limitându-se la a menționa doar pe scurt, fără justificare, că nu a probat reaua-credință a intimatei, precum și că reprezentantul său nu este titular al unui drept de autor. În ceea ce privește motivul de nelegalitate de la pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că instanța a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1, 4, 7 din Legea nr. 8/1996, art. 56 alin. (1) și art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998, precum și art. 19 din Regulamentul din 2010 de aplicare a Legii nr. 84/1998 Recurenta reclamantă a considerat că denumirea A. poate fi încadrată în categoria operelor de creație intelectuală, care trebuie protejată și asupra căreia există un drept de autor în persoana reprezentantului său legal, denumirea fiind o creație a acestuia. Potrivit legii, dreptul de autor se naște la momentul la care s-a creat, prin simpla sa creație, nefiind nevoie ca între asociați să se încheie o convenție în acest sens, cu o astfel de derogare, după cum susține instanța de apel. Chiar instanța de apel reține că intimata și-a înregistrat marca cu intenția de a "preveni obținerea protecției asupra acestui semn de către societatea reclamantă" întrucât pârâta știa că reclamanta este titulara dreptului de autor și în virtutea acestui aspect, utilizează denumirea. Or, chiar și în aceste circumstanțe, nu i-a fost reținută reaua-credință la înregistrare deși aceasta era foarte evidentă. Recurenta reclamantă a arătat că Tribunalul, respectiv Curtea de Apel București s-au mai pronunțat în spețe similare în trecut, constatându-se existența drepturilor de autor asupra unor denumiri. Cu privire la dreptul de autor asupra denumirii A. în persoana administratorului recurentei reclamante, B., instanța de apel în mod complet eronat a apreciat că acesta nu este titularul originar al unui drept de nume sau titularul unui semn utilizat în activitatea comercială. Recurenta reclamantă a invocat art. 1 din Legea nr. 8/1996 și a arătat că, având în vedere faptul că B. a conceput denumirea A., având la bază cuvintele kinetic și tech, în mod cert în persoana acestuia există un drept de autor asupra unei creații intelectuale, care rezultă din următoarele: rezervarea denumirii de A. la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Galați de către B. în anul 2005; denumirea de A. a fost aleasă de către B.; deținerea numelui de domeniu www.x.ro este dovada clară a faptului că inițiatorul și titularul acestei denumiri este B.; înregistrarea cererii de marcă cu denumirea A. la OSIM în anul 2009, cerere rămasă nefinalizată din motive obiective. Împrejurarea că B. s-a retras din societatea A. S.R.L. nu semnifică sub nicio formă faptul că el a renunțat la denumirea de A., dată fiind înregistrarea denumirii noii firme A. S.R.L, precum și faptul că este utilizatorul numelui de domeniu www.x.ro din anul 2005 și utilizează acest brand încă din anul 2005. Totodată, B. este primul care a solicitat în anul 2009 înregistrarea brand-ului la OSIM cu denumirea de A.. Contrar celor susținute de instanță, recurenta reclamantă a considerat deosebit de relevantă împrejurarea că toate demersurile de înființare a firmei și alegere a unei denumiri au fost efectuate de B., întrucât el a fost cel care a inventat cuvântul A. și a ales ca aceasta să fie denumirea societății. Cu privire la utilizarea numelui de domeniu, recurenta reclamantă a arătat că domeniul A..ro a fost cumpărat de către persoana fizică B. întrucât denumirea "A." este concepută de către acesta, aspect susținut de faptele și probele administrate. Motivul pentru care domeniul de internet A..ro a fost utilizat de intimată până în anul 2006 a fost pentru că B. a deținut calitatea de asociat în cadrul societății intimatei, iar domeniul a fost achiziționat de acesta. Or, având în vedere că B. a achiziționat acest domeniu ca persoană fizică, odată cu retragerea sa din societate, în mod cert acesta a preluat domeniul A..ro, fiind deținătorul acestuia încă de la început și cel care a inventat cuvântul A.. Intimata nu contestă faptul că recurenta folosește numele de domeniu, faxul și emailul A.. De asemenea, acest drept este protejat, potrivit alin. (2) al articolului mai sus menționat prin simplul fapt al realizării operei chiar în formă nefinalizată, astfel că, denumirea A. era protejată chiar dacă reclamanta nu a reușit înregistrarea acesteia la OSIM, din motive obiective. Recurenta reclamantă a arătat că deține un drept de autor anterior asupra numelui și domeniului ce fac obiectul prezentului litigiu, acestea trebuind analizate și din perspectiva prevederilor art. 16 din Acordul TRIPS, potrivit cărora "aplicarea drepturilor conferite de o marcă nu vor aduce un prejudiciu nici unui drept anterior existent." Chiar dacă noțiunea de "drept anterior existent" nu este definită de lege, care nu distinge și nu califică natura juridică a dreptului dobândit anterior înregistrării mărcii, acesta trebuie analizat prin raportare la principiul priorității, fundamental în materia drepturilor de proprietate intelectuală, principiu care în mod evident trebuie analizat și respectat în cauză, câtă vreme intimata a avut cunoștință de faptul că denumirea societății A. a fost creată de către dl. B., că reclamanta deține un nume de domeniu www.x.ro., că societatea reclamantă este cel mai mare producător din România de chingi textile plate și circulare, chingi circulare cu sarcina de 200.000 kg și 150.000 kg, chei de tachelaj, fiind lider pe piața de producție unde își desfășoară activitatea, spre deosebire de societatea intimată. Recurenta reclamantă a considerat că sunt relevante în speță și prevederile art. 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, care prevăd faptul că prin înscrierea firmei sau a emblemei în registrul comerțului titularul dobândește un drept de folosință exclusivă care poate fi exercitat pe tot teritoriul României - drept care s-a născut în favoarea dlui B. încă din anul 2005, data înregistrării rezervării denumirii la Registrul Comerțului. De asemenea, este de precizat faptul că dreptul de autor este protejat, cu titlu general, și de Convenția de la Berna din 9 septembrie 1886 actualizată. Recurenta reclamantă a considerat că a fost dovedită existența dreptului de autor asupra denumirii A. prin înregistrarea numelui comercial și prin deținerea numelui de domeniu www.x.ro. Cu privire la înregistrarea mărcii la OSIM cu rea-credință de către intimata A. S.R.L., instanța nu a oferit niciun argument prin care să motiveze temeinic de ce consideră că intimata "nu a fost animată de rea-credință", limitându-se doar la a menționa acest aspect, fără a avea în vedere multiplele sale argumente cu privire la existența relei-credințe. Mai mult decât atât, instanța de apel susține faptul că nu a probat existența relei-credințe, în condițiile în care a respins toate probele solicitate de reclamantă ca nefiind utile cauzei, încuviințând doar înscrisurile depuse. Ulterior, și-a bazat hotărârea exact pe aceste susțineri. Recurenta reclamantă a arătat că, prin respingerea tuturor probelor solicitate, i-a fost negat dreptul la apărare, neputând aduce probe care să susțină starea de fapt expusă. Recurenta reclamantă a arătat că a solicitat anularea mărcii în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice întrucât înregistrarea acesteia a fost efectuată cu rea-credință. Recurenta reclamantă a invocat art. 14 din C. civ. și a arătat că intimata a acționat contrar exigențelor prevăzute de lege în acest sens. Recurenta reclamantă a expus coordonatele teoretice în care trebuie analizată buna credință și a considerat că este eronată reducerea analizei relei-credințe prin raportare exclusiv la fraudă, ca modalitate de manifestare, cum este eronată și excluderea din conceptul de rea-credință a comportamentului neloial adoptat pe piața de vânzare a unor produse, care nu are numai o componentă morală ci, din perspectiva legii speciale raporturilor juridice comerciale, respectiv a Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, și o componentă juridică. Recurenta reclamantă a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că existența relei-credințe, condiție legală pentru anularea unei mărci înregistrate, este supusă unor cerințe legale cumulative ce reies din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, relativ la interpretarea dispozițiilor legale în materie: cunoașterea "faptului relevant" (adică a existenței și folosirii unei mărci anterioare) - elementul obiectiv; intenția frauduloasă - elementul subiectiv. Niciuna dintre aceste condiții nu se substituie celeilalte, iar, dacă s-a apreciat că există elementul obiectiv, instanța de judecată trebuie să analizeze cu aceeași rigoare și existența elementului subiectiv. Cu privire la condițiile cumulative ale relei-credințe, Curtea Europeană de Justiție a statuat prin hotărârea pronunțată la data de 12.09.2019 în cauza C 104/18 P Koton Magazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret AȘ în sensul că: "Intenția solicitantului unei mărci este un element subiectiv care trebuie însă determinat în mod obiectiv de autoritățile administrative și judiciare competente. În consecință, orice afirmație privind reaua credință trebuie apreciată global, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de fapt pertinente în speță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli, C 529/07, EU:C:2009:361, punctele 37 și 42). Numai în acest mod afirmația privind reaua credință poate fi apreciată în mod obiectiv." Recurenta reclamantă a considerat că reaua-credintă în prezenta speță este evidentă din mai multe motive: intimata cunoștea faptul că administratorul societății reclamante a conceput denumirea de A., fiind și cel care a înregistrat-o la Registrul Comerțului, încă din anul 2005, în acest sens având un drept de autor asupra denumirii. Prin aceste mențiuni este dovedită cu certitudine cunoașterea faptului relevant, respectiv a existenței și folosirii unei mărci anterioare. La data la care intimata a solicitat înregistrarea mărcii sale, în baza de date a mărcilor respectiv pe site-ul www.tmview.org, unde se verifică anterioritatea mărcilor, se putea observa că reclamanta a încercat încă din 2009 să înregistreze marca A. la OSIM. Nu există niciun dubiu cu privire la cunoașterea de către intimată a inventării și folosirii anterioare de către reclamantă a mărcii în discuție, sens în care elementul obiectiv enunțat anterior este probat. Un alt aspect din care reiese vădita rea-credintă a intimatei este faptul că, după înregistarea mărcii A. pentru clasele 35 și 39, a cărei anulare o solicită, aceasta a început, la data de 28.08.2018. demersurile și pentru înregistrarea unei alte mărci conținând doar cuvântul A.. Astfel, observând demersurile noastre de a întregistra propria marcă pentru serviciile din clasele 6. 8. 22 și 35, a solicitat înregistrarea unei noi mărci, sub nr. x, pentru clasele 6. 7. 8. 9. 12. 18. 19. 22, 25, 28 care să acopere implicit clasele solicitate de reclamantă. Intimata a profitat de faptul că fostul asociat B. s-a retras din societate și de faptul că au fost foști parteneri comerciali, folosindu-se în mod nejustificat de informațiile obținute în perioada în care își desfășurau activitatea împreună. Intimata a profitat de renumele și notorietatea A., inclusiv de toată publicitatea și promovarea realizată prin campanii de marketing, în social media, la parteneri și nu numai, toate acestea fiind efectuate de către societatea reclamantă. Până în anul 2016 când intimata a solicitat înregistrarea mărcii, aceasta nu și-a promovat brandul A. prin nicio formă de publicitate, în schimb, societatea reclamantă, suplimentar faptului că a realizat campaniile de publicitate, a participat și la toate târgurile în domeniu care au existat, în scopul promovării, al atragerii de noi clienți și nu numai. De asemenea, a aplicat pentru mai multe proiecte de finanțare pentru achiziționarea de echipamente performante. Recurenta reclamantă a invocat art. 19 din Regulamentul din 2010 de aplicare a Legii 84/1998 și a arătat că, la opoziție, sunt examinate motivele de refuz privind mărcile notorii, cu respectarea criteriilor prevăzute la art. 24 din lege. Recurenta reclamantă a arătat că, pentru a fi notorie, o marcă trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 19 din Regulament însă este de subliniat faptul că nu este necesară înregistrarea sau utilizarea, fiind suficientă cunoașterea acesteia pe teritoriul României, condiție îndeplinită. În acest sens este și definiția mărcii notorii, de la art. 3 lit. d) din Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice: "marca notorie - marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă". În dovedirea acestui aspect, recurenta reclamantă a indicat un exemplu concret, respectiv Târgul Internațional de la București din 2012, la care a participat. De asemenea, a arătat că deține o cotă de piață mult mai mare decât intimata, și, de asemenea, un capital de lucru mult mai mare decât aceasta, conform datelor preluate de pe site-ul Ministerului Finanțelor. În aceste condiții, nu se poate discuta despre existența unui renume al intimatei. Recurenta reclamantă a arătat că își desfășoară activitatea în domeniu și a încheiat contracte cu clienți importanți (C., D., E. S.A. Brașov, F. S.A. Galați) încă de la data înființării, deținând totodată un număr de 10 salariați, în timp ce intimata are abia unul. Recurenta reclamantă a apreciat că instanța nu a analizat temeinic nici argumentul privind notorietatea sa, rezumându-se la a menționa că a participat în mod izolat la un singur târg în domeniu, ceea ce este complet eronat întrucât a investit extrem de mult în promovare și în marketing, pe lângă participarea la târguri, alegând o metodă de promovare dinamică, prin mai multe procedee. Singurul criteriu obiectiv ce trebuie avut în vedere pentru aprecierea caracterului notoriu al unei mărci este cunoașterea de către public, indiferent de vechimea acesteia ori de investițiile în publicitate, cu atât mai mult cu cât aceste demersuri au fost întreprinse. Recurenta reclamantă a apreciat că a reușit să dovedească notorietatea brand-ului A. în România, pentru segmentul de public din România, căruia se adresează produsele sau serviciile pentru care marca este utilizată, astfel cum prevede art. 19 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 actualizată. Recurenta reclamantă a arătat că intimata cunoștea faptul că societatea reclamantă folosea marca A. încă din anul 2005 și până în prezent, investind constant în promovarea ei, și cu toate acestea, a profitat de faptul că nu a reușit înscrierea la OSIM pentru a-și înregistra cu rea-credință propria marcă pe exact aceeași denumire asupra căreia societatea reclamantă deține un drept de autor și cu care s-a promovat încă din anul 2005. Mai mult, intimata a profitat și de faptul că își desfășoară activitatea într-un domeniu concurent, în aceeași rază geografică, înțelegând să culeagă beneficiile acțiunilor de promovare întreprinse de reclamantă. Faptul că activează într-un domeniu concurent este dovedit și de faptul că, după înregistrarea propriei mărci pentru 2 clase de servicii (35 și 39), a dorit suplimentar să înregistreze o nouă marcă și pentru clasele 6, 7, 8, 9, 12, 18, 19, 22, 25, 28 din Clasificarea de la Nisa, respectiv să acopere astfel toate clasele solicitate și de reclamantă și toate activitățile desfășurate de aceasta. După cum a reținut și Comisia de Contestații Mărci prin Hotărârea nr. 99/03.05.2018: "mărcile în conflict sunt puternic similare deoarece au o structură similară, fiind alcătuite din două cuvinte, ambele mărci începând identic, cu elementul dominant A., care se pronunță identic." Astfel, Comisia a concluzionat că "mărcile considerate în conflict sunt puternic similare." Recurenta reclamantă a considerat că elementul subiectiv este complet dovedit prin motivele expuse anterior, fiind evidentă intenția frauduloasă a intimatei, care a acționat în contra intereselor reclamantei. Cu privire la analiza produselor și a serviciilor, Comisia constată din nou că cele două solicitări, a reclamantei și a intimatei, conțin produse/servicii complementare "întrucât au un scop identic - acela de a oferi produse în domeniul echipamentelor și produselor de ridicare, manipulare și cântărire, satisfac aceleași necesități ale consumatorilor, și în aceste condiții, consumatorul obișnuit cu servicii/e prestate ar putea crede că și produsele purtând marcă similar/identică provin de la aceeși societate sau că există un acord sau o strânsă legătură economică între acestea." Toate aceste aspecte sunt deosebit de importante în analiza relei-credințe a intimatei, Comisia analizând și riscul de confuzie între aceste două mărci. Astfel, Comisia a reținut că "în piață se creează o reală confuzie între părți, riscul de confuzie incluzând și riscul de asociere cu o altă marcă în rândul consumatorilor, datorită similarității mărcilor și complementarității produselor/serviciilor, diferențele dintre ele fiind insuficiente astfel încât să excludă orice risc de confuzie între mărci pentru consumator." Identitatea dintre mărci este evidentă, ambele conținând cuvântul A., iar similitudinea dintre produse/servicii este de asemenea dovedită, având în vedere domeniul activităților fiecărei societăți. Recurenta reclamantă a considerat că reiese în mod evident reaua-credință a intimatei la înscrierea mărcii în favoarea sa, cunoscând toate aceste elemente, fiind aspecte de notorietate, mai ales prin prisma raporturilor comerciale desfășurate anterior. Scopul înregistrării unei mărci este acela de a distinge propriile produse și servicii de cele ale concurenților, or nu acesta a fost scopul urmărit de intimată, care doar a urmărit obținerea unui profit și a unei publicități nejustificate de pe urma măsurilor întreprinse de reclamantă. De asemenea, principiul priorității înregistrării și principiul priorității folosinței unui semn distinctiv sunt principii fundamentale, universal recunoscute în ceea ce privește protecția drepturilor de proprietate intelectuală în general iar reclamanta a dovedit că este cea care deține acest drept. Recurenta reclamantă a arătat că acțiunea intimatei constituie totodată și infracțiune, potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale. Recurenta reclamantă a apreciat că nu se poate reține că intimata ar deține prioritate la înregistrarea acestei mărci, fiind evident că demersurile sale au fost ulterioare și efectuate cu rea-credință în dauna reclamantei. Recurenta reclamantă a invocat art. 1 alin. (1) și (2) din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale și a arătat că dreptul său este protejat de multiple reglementări legale, atât interne, cât și internaționale, sens în care este necesar a fi avute în vedere de instanța de judecată în soluționarea prezentei cauze. În plus, se impune a se analiza și aplicabilitatea art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și trebuie avut în vedere și art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998. Recurenta reclamantă a invocat art. 6 bis al Convenției de la Paris și a arătat că marca sa era de notorietate la momentul la care intimata a înțeles să formuleze propria cerere de înregistrare, riscul de confuzie fiind evident, iar reaua-credință dovedită. Recurenta reclamantă a arătat că în jurisprudență au fost reținuți trei factori cumulativi care pot fi deosebit de relevanți pentru indicarea existenței relei-credințe la înregistrarea unei mărci: identitatea sau similaritatea între semne care poate genera confuzie, cunoașterea utilizării unui semn identic sau similar până la confuzie, intenția neloială a celui care a înregistrat marca. Recurenta reclamantă a invocat decizii pronunțate în alte cauze de către Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 75/2017 a secției I civile, considerând că este vorba de situații similare în care se impune aceeași soluție. Recurenta reclamantă a considerat că o altă decizie relevantă este decizia nr. 6375 din 5 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr. x/2009, în care s-a reținut că pârâta a profitat de renumele reclamantelor și a înregistrat marca cu rea-credință, în dauna acestora din urmă și pentru a obține beneficii nejustificate; decizia nr. 4934 din 19 mai 2006 și decizia nr. 6678 din 6 iulie 2006 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă A. S.R.L. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamanta-recurenta A. S.R.L. și menținerea ca legală și temeinică a soluției instanței de apel. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea apărărilor intimatei și admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, admiterea apelului cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Criticile formulate de recurenta reclamantă, circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu pot fi reținute. Astfel, motivul de nelegalitate instituit prin textul legal menționat poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta reclamantă susținând în acest sens că instanța nu a analizat toate temeiurile legale invocate și nu a motivat corespunzător hotărârea dată. Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă hotărârea judecătorească, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt pe baza probelor administrate, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată. Verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că instanța de apel a luat în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către pârâte, motivarea deciziei pronunțate în apel cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost menținută sentința primei instanțe, cu referiri exprese la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate și la dispozițiile de drept material aplicabile. Astfel, instanța de apel a înlăturat motivat argumentele reclamantei referitoare la existența unui drept de autor al administratorului său asupra denumirii A., a analizat condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se putea reține reaua credință la înregistrarea mărcii, cu indicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene prin care sunt stabilite criteriile relevante în acest sens; de asemenea, a examinat afirmația reclamantei că ar fi titulara unei mărci notorii. În condițiile în care motivele invocate prin acțiunea introductivă pentru a susține cererea de anulare a mărcii pârâtei sunt reprezentate reaua-credință la înregistrare, deținerea unui drept de autor anterior în favoarea reclamantei asupra denumirii A. și asupra numelui de domeniu www.x.ro, precum și notorietatea asupra brandului A., se observă că instanța de apel a analizat aspectele de fapt esențiale invocate de reclamantă, expunând raționamentul logico juridic de natură a explica inteligibil hotârârea pronunțată și făcând posibilă exercitarea controlului judiciar. Se mai observă că ambele instanțe de fond au reținut aceeași situație de fapt, astfel încât, în situația în care probele administrate în apel nu au relevat aspecte care să modifice elementele de fapt reținute de prima instanță, nu era necesară realizarea unor dezvoltări suplimentare în apel. În același sens este de observat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului obligă instanțele să își motiveze deciziile, însă acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81]. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția, or, astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de apel și-a îndeplinit această obligație. În situația expusă, nu se poate reține încălcarea principiilor de drept procesual invocate de recurenta reclamantă. Astfel, aceasta a invocat încălcarea principiului disponibilității, respectiv dreptul reclamantei de a determina limitele acțiunii introductive. Conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. În același context, conform art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Ca atare, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor. Se observă că, în realitate, recurenta reclamantă nu a invocat o încălcare a principiului enunțat, întrucât nu a susținut că instanța ar fi făcut statuări cu depășirea limitelor procesului, nemulțumirea sa vizând modul în care instanța a analizat susținerile sale în fapt și în drept, critici examinate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., analizat mai sus. De asemenea, nu se poate reține o încălcare a principiului egalității părților în proces și a principiului rolului activ al instanței de judecată, invocate în cererea de recurs. Astfel, conform art. 8 din C. proc. civ., în procesul civil părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări. Egalitatea părților în procesul civil constituie un principiu fundamental al acestuia și, totodată, o garanție a unui proces echitabil și presupune că părțile au dreptul să fie judecate de către aceleași organe ale puterii judecătorești, după aceleași reguli de drept procedurale, beneficiind de drepturi procesuale egale, în raport de cauza concretă dedusă judecății. De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost consacrat principiul egalității armelor, care are semnificația tratării egale a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu celelalte părți din proces. Din dezvoltarea criticilor expuse în cererea de recurs, nu rezultă elemente pe baza cărora să se poată concluziona în sensul că părțile din prezentul proces nu ar fi beneficiat de un tratament egal. Astfel cum s-a arătat mai sus, nemulțumirea recurentei reclamante este determinată de modul în care instanța de apel i-a analizat argumentele invocate în susținerea poziției sale procesuale, și nu de împrejurarea că instanța ar fi avantajat una din părți pe durata desfășurării procedurii. Aceeași este concluzia în ceea ce privește susținerea recurentei reclamante în sensul că instanța ar fi încălcat principiul rolului activ, cererea de recurs neconținând argumente care să susțină incidența unui caz de nelegalitate din această perspectivă. În contextul expus, se reține că instanța de apel a verificat în mod efectiv și real argumentele supuse analizei sale iar împrejurarea că recurenta reclamantă nu este de acord cu argumentele expuse în hotărârea recurată nu presupune că aceasta ar fi nemotivată, instanța de apel arătând, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., raționamentul logico-juridic avut în vedere la pronunțarea soluției, nefiind astfel incident cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În ceea ce privește criticile încadrate de recurenta reclamantă în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este de observat că, în calea extraordinară de atac a recursului pot forma obiect al cercetării judecătorești doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceste limite ale judecății în recurs rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. În consecință, criticile formulate de recurenta reclamantă cu privire la situația de fapt sau la modalitatea în care instanța de apel a evaluat probele administrate nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului. În ceea ce privește susținerile recurentei reclamante în sensul că denumirea A. poate fi încadrată în categoria operelor de creație intelectuală, asupra căreia există un drept de autor în persoana reprezentantului său legal, acestea au fost înlăturate de instanța de apel în raport cu prevederile art. 7 din Legea nr. 8/1996. Conform acestul text legal, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt: a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator; b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice; c) compozițiile muzicale cu sau fără text; d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele; e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale; f) operele fotografice, fotogramele peliculelor cinematografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului, desene, design, precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice; h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură; i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în general. În raport cu prevederea legală expusă care enumeră cu titlu exemplificativ ce anume poate constitui obiect al dreptului de autor, pentru a beneficia de protecție, o operă trebuie să fie originală, să îmbrace o formă concretă de exprimare și să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoștința publicului. Instanța de apel a considerat că găsirea unei denumiri pentru o societate, aptă ulterior să se constituie într-un semn utilizabil ca marcă, reprezintă rodul unei creații intelectuale, însă denumirea nu reprezintă o operă. Într-adevăr, opera este protejată indiferent de "forma de expresie" deoarece are o semnificație mai profundă, pune în evidență personalitatea autorului, fiind asociată cu activitatea de creație a acestuia. Susținerile recurentei reclamante nu se circumscriu însă acestor coordonate, argumentele sale vizând faptul că administratorul societății, domnul B. a conceput denumirea A., având la bază cuvintele kinetic și tech, astfel încât în persoana acestuia ar exista un drept de autor asupra unei creații intelectuale, care rezultă din următoarele: rezervarea denumirii de A. la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Galați de către dl. B. în anul 2005; denumirea de A. a fost aleasă de către dl. B.; deținerea numelui de domeniu www.x.ro este dovada faptului ca inițiatorul și titularul acestei denumiri este dl. B.; înregistrarea cererii de marcă cu denumirea A. la OSIM în anul 2009, cerere rămasă nefinalizată din motive obiective. Aceste argumente aduse de recurenta reclamantă în sprijinul susținerii că denumirea A. formează obiect al dreptului de autor nu sunt de natură să justifice o astfel de concluzie, întrucât nu se referă la criteriile expuse mai sus în baza cărora o creație poate fi calificată ca fiind o operă originală de creație intelectuală care să beneficieze de protecția juridică conferită de existența unui asemenea drept. Astfel, împrejurarea că administratorul societății a conceput denumirea pe care a rezervat-o la Oficiul Registrului Comerțului nu susține concluzia că respectiva denumire reprezintă o operă originală de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific. În vederea rezervării la Oficiul Registrului Comerțului, în temeiul Legii nr. 26/1990, sunt realizate operațiuni de verificare astfel încât denumirea să îndeplinească, cumulativ, condițiile generale și speciale de legalitate, de disponibilitate și de distinctivitate față de firmele înregistrate în registrul comerțului sau rezervate în vederea înregistrării, caracterul distinctiv presupunând că denumirea nu este necesară, generică sau uzuală și nu este identică sau similară cu alte firme înregistrate anterior în registrul comerțului. Astfel, alegerea unei denumiri cu caracter distinctiv reprezintă o condiție legală pentru ca respectiva denumire să poată fi înregistrată și nu poate conduce la concluzia că ea reprezintă o operă în sensul legii dreptului de autor pentru simplul motiv că a fost concepută de unul din asociați prin alăturarea unor cuvinte. În acest context, astfel cum a reținut instanța de apel, găsirea de către asociați a unei denumiri pentru societatea lor se face în numele, pe seama și în beneficiul societății pe care vor să o înființeze, această alegere a denumirii reprezentând una din condițiile stabilite de lege pentru înființarea și înregistrarea societății. În contextul arătat, în măsura în care unul din asociați ar fi dorit aproprierea pentru sine a denumirii înregistrate în beneficiul socetății, un asemenea drept nu poate rezulta decât din manifestarea de voință a asociaților concretizată într-o convenție în acest sens, astfel cum corect a considerat instanța de apel, întrucât nu există un temei legal pentru a recunoaște respectivul drept numai în favoarea unuia dintre asociați. În ceea ce privește cea de-a treia condiție pentru recunoașterea unei creații ca reprezentând o operă susceptibilă a beneficia de protecția dreptului de autor, care se referă la aducerea acesteia la cunoștință publică, în mod corect a constatat instanța de apel că, potrivit art. 4 din Legea nr. 8/1996, se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștința publică or, denumirea a fost adusă la cunoștință publică pentru prima dată sub numele societății, și nu al asociatului acesteia. În consecință, nici din această perspectivă nu pot fi reținute susținerile recurentei reclamante, prezumția instituită de textul legal menționat nefiind răsturnată. Chiar recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990, conform cărora dreptul de folosință exclusivă asupra firmei și emblemei se dobândește prin înscrierea acestora în registrul comerțului, or acest drept aparține societății înscrise, neexistând un text legal care să permită, în lipsa unei convenții între asociați, aproprierea denumirii de către unul din aceștia. Susținerea recurentei reclamante în sensul că este relevantă împrejurarea că toate demersurile de înființare a firmei și alegere a unei denumiri a fost efectuată de dl. B., acesta fiind cel care a inventat cuvântul A. și a ales ca aceasta să fie denumirea societății, nu schimbă concluzia expusă mai sus, menționarea denumirii în actul constitutiv al societății cu răspundere limitată fiind o obligație legală în vederea constituirii societății, astfel cum prevede art. 7 lit. b) din Legea nr. 31/1990. De asemenea, argumentele recurentei reclamante privitoare la utilizarea numelui de domeniu nu schimbă concluziile expuse mai sus. În acest sens, recurenta reclamantă a arătat că domeniul A..ro a fost cumpărat de către persoana fizică B. întrucât denumirea "A." este concepută de către acesta, că domeniul de internet A..ro a fost utilizat de intimată până în anul 2006 pentru că dl. B. a deținut calitatea de asociat în cadrul societății. Conform art. 1 pct. 5 din Legea nr. 365/2002, noțiunea de domeniu semnifică o zonă dintr-un sistem informatic, deținută ca atare de o persoană fizică sau juridică ori de un grup de persoane fizice sau juridice în scopul prelucrării, stocării ori transferului de date. Prin înregistrarea unui nume de domeniu, deținătorul acestuia nu dobândește un drept de proprietate asupra denumirii în cauză și nici un drept exclusiv asemănător unui drept de proprietate intelectuală, ci un simplu drept de folosință asupra denumirii respective, rezultat din contractul de înregistrare care se încheie între solicitant și instituția cu atribuții în domeniu. Doar în măsura în care numele de domeniu ar fi fost înregistrat ca marcă la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci se poate obține un drept de proprietate intelectuală or, astfel cum recurenta reclamantă a arătat, procedura de înregistrare nu a fost finalizată. În ceea ce privește Acordul privind aspectul comercial al drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS), invocat de recurenta reclamantă, se constată că dispozițiile acestuia nu susțin concluzia dorită de parte. Astfel, Acordul urmărește două obiective principale: asigură o protecție eficace și adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț și stabilește norme minime multilaterale pentru a contribui la combaterea contrafacerii. Art. 16 al Acordului, invocat de recurenta reclamantă, are următorul cuprins: "Titularul unei mărci de fabrică sau de comerț înregistrate va avea dreptul exclusiv de a împiedica orice terți acționând fără consimțământul său să utilizeze în cadrul operațiunilor comerciale semne identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare celor pentru care marca de fabrică sau de comerț este înregistrată, în cazul în care o astfel de utilizare ar genera un risc de confuzie. În cazul de folosință a unui semn identic pentru produse sau servicii identice, existența riscului de confuzie va fi prezumată. Drepturile descrise mai sus nu vor aduce prejudiciu nici unui drept anterior existent și nu vor afecta posibilitatea pe care o au Membrii de a subordona existența drepturilor față de folosință". Recurenta reclamantă a considerat că noțiunea de "drept anterior existent" trebuie analizată prin raportare la principiul priorității, fundamental în materia drepturilor de proprietate intelectuală. Dreptul de prioritate, reglementat de art. 4 din Convenția de la Paris, prevede situația privilegiată a unei persoane care a efectuat într-o țară a Uniunii de la Paris, un prim depozit reglementar, de a depune cereri cu același obiect pentru a obține protecție în celelalte țări membre ale Uniunii. Potrivit acestui principiu, resortizantul sau succesorul său în drepturi care a depus un brevet de invenție, o marcă de fabrică sau comerț, un model de utilitate, desen sau model industrial într-una din țările Uniunii, va beneficia în celelalte țări de un drept de prioritate de a efectua depozitul, în condițiile respectivului articol. Din circumstanțele de fapt ale cauzei rezultă că în speță nu pot fi reținute ipotezele avute în vedere de normele evocate, în cauză recurenta reclamantă nefiind titulara unei mărci sau a unui alt drept asupra denumirii în litigiu. Astfel, motivele pentru care recurenta reclamantă a susținut aplicabilitatea principiului priorității sunt reprezentate de faptul că intimata a avut cunoștință de faptul că denumirea societății A. a fost creată de către dl. B., că reclamanta deține numele de domeniu www.x.ro., că societatea reclamantă este cel mai mare producător din România de chingi textile plate și circulare, chingi circulare cu sarcina de 200.000 kg și 150.000 kg, chei de tachelaj, fiind lider pe piața de producție unde își desfășoară activitatea, spre deosebire de societatea intimată. Toate aceste argumente nu se circumscriu ipotezelor avute în vedere de normele expuse mai sus, care sunt destinate să asigure o protecție eficace și adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală, însă recurenta reclamantă nu este titulara unor astfel de drepturi. În consecință, în speță nu este incident cazul de anulare instituit de art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998, invocat de recurenta reclamantă. Conform textului legal menționat, o marcă este susceptibilă a fi anulată dacă există un drept anterior, altul decât cele prevăzute la lit. c) și alin. (2), în special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială. Așadar, textul legal indicat prevede în mod expres faptul că se poate cere anularea înregistrării mărcii dacă aceasta aduce atingere unui drept de proprietate industrială anterior protejat, însă un astfel de drept nu a fost reținut în favoarea recurentei reclamante. Astfel cum s-a arătat mai sus, dreptul la denumire aparține persoanei juridice în favoarea căreia a operat înregistrarea în Registrul Comerțului, denumirea persoanei juridice, ca și celelalte atribute de identificare, făcând parte din patrimoniul acesteia ca subiect de drept și nu din acela al asociatului care, eventual, ar fi ales respectiva denumire. Cu privire la înregistrarea mărcii la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cu rea-credință de către intimata A. S.R.L., recurenta reclamantă a considerat că instanța nu a oferit niciun argument prin care să motiveze temeinic de ce consideră că intimata "nu a fost animată de rea-credință" și nu a avut în vedere multiplele sale argumente cu privire la existența relei-credințe. Conform art. 56 alin. (1) lit. c) din legea nr. 84/1998, anularea mărcii poate fi cerută dacă înregistrarea acesteia a fost solicitată cu rea credință. Astfel, existența relei-credințe reprezintă o condiție legală pentru anularea unei mărci înregistrate și presupune întrunirea unor cerințe legale cumulative ce reies din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la interpretarea dispozițiilor legale în materie: cunoașterea "faptului relevant", adică a existenței și folosirii unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă, aceasta reprezentând elementul obiectiv; existența unei intenții frauduloase, aceasta reprezentând elementul subiectiv. Niciuna dintre aceste condiții nu se substituie celeilalte, fiind necesară stabilirea existenței fiecăreia dintre ele, pe baza probatoriului administrat în cauză. Aceste coordonate au fost avute în vedere de instanța de apel, care a precizat expres în motivarea sa că este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe distincte, așa cum s-a stabilit în jurisprudența Curții de Justiție