ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6678/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6678/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 655 din 17

iulie 2003 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC I.M.D. SRL împotriva pârâtei SC M.D. România SRL, a

dispus anularea mărcii M.D.O.W. înregistrată în Registrul mărcilor sub nr. de

depozit M 2001/044504, nr. de marcă 47932 și radierea înregistrării acesteia

din registru și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 19

791 545 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

Societatea reclamantă este acționară

în societatea pârâtă, cu o cotă de 48% din capitalul social, însă, din cauza

neînțelegerilor dintre asociați, societatea nou înființată nu a desfășurat

activitate comercială, așa cum reiese din bilanțurile depuse la dosar.

Ulterior, reclamanta a constatat că

nu-și poate comercializa produsele sub marca M.D., deoarece partenerul român a

înregistrat această marcă fără acordul său, deși știa că marca aparține

asociatului italian, fiind chiar numele său.

Tribunalul a reținut că scopul

pentru care partenerul român a înregistrat marca nu a fost acela al utilizării

ei în vederea promovării produselor asociatului străin, ci pentru a beneficia

în interes propriu de notorietatea mărcii.

Chiar dacă marca reclamantei nu a

fost înregistrată pe teritoriul României și nici nu beneficiază de protecție ca

efect al unei înregistrări internaționale, date fiind relațiile dintre

parteneri, pârâta a acționat cu rea-credință, înregistrând marca reclamantei, a

cărei notorietate pe piața produselor de mobilier a fost dovedită și care se

bucură de protecția Convenției de la Paris.

În drept, tribunalul și-a întemeiat

hotărârea pe dispozițiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Prin decizia civilă nr. 472 din 10

martie 2004 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței și a obligat-o

pe apelantă la plata sumei de 66 045 000 lei cheltuieli de judecată către

intimata-reclamantă.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Reclamanta SC I.M.M.D. SRL cu sediul

în Italia, are înregistrată sub nr. 97004173 din data de 2 aprilie 1997 marca M.D.

I.M.U.O.W. în Malaysia, țară în care reclamanta are o întreprindere industrială

și comercială serioasă.

Pârâta a înregistrat aceeași marcă

la O.S.I.M. sub nr. M2001 044504 în data de 20 septembrie 2001 fără a avea

acordul reclamantei ca societate titulară a acestei mărci.

Potrivit art. 6 quinquies al

Convenției de la Paris, resortisantul unei țări membre a Uniunii de la Paris

având o marcă înregistrată în țara sa de origine are dreptul la protecția

acestei mărci în celelalte țări ale Uniunii, în forma în care această marcă a

fost înregistrată în țara de origine.

Prin țară de origine se înțelege

țara în care solicitantul este resortisant sau orice altă țară în care acesta

are sediul ori o întreprindere comercială reală și serioasă.

Tot art. 6 din Convenția de la Paris

prevede că o marcă înregistrată internațional se bucură de protecție timp de 5

ani de la înregistrare, după care, dacă nu a fost prelungită de resortisant, ea

devine independentă în raport cu marca țării de origine.

România a ratificat Convenția de la

Paris, astfel cum a fost revizuită, prin Decretul nr. 247/1963, iar potrivit

art. 11 din Constituție statul român se obligă să îndeplinească cu bună

credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

Pentru acest motiv, curtea a

considerat că înregistrarea mărcii în Malaysia, țară de origine pentru acesta

și semnatară a Convenției se bucură de protecție în toate țările membre,

inclusiv în România, timp de 5 ani de la înregistrare.

Pârâta a înregistrat marca la

O.S.I.M. în intervalul de timp de 5 ani de protecție internațională de care se

bucura reclamanta.

Curtea a mai reținut că în cauză a

fost dovedită notorietatea mărcii, înlăturând apărarea pârâtei în sensul că

produsele comercializate sub această marcă, mobilier de lux pentru birouri, se

adresează unui segment specializat al pieței și nu oricărui cumpărător persoană

fizică.

Curtea a considerat că sunt

incidente dispozițiile art. 6 bis din Convenția de la Paris revizuită și ale

art. 48 lit. e) din Legea nr. 84/1998, în sensul că marca reclamantei, fiind

înregistrată în Malaysia la data de 2 aprilie 1997 și fiind o marcă notorie, se

bucură de protecția de notorietate de 5 ani.

În ceea ce privește buna-credință a

pârâtei, curtea a arătat că protecția mărcii reclamantei este asigurată chiar

dacă pârâta a fost de bună-credință la înregistrarea mărcii.

Totodată, a reținut că

reaua-credință a pârâtei în folosirea ulterioară a acestei mărci pe teritoriul

României rezultă din acțiunile pârâtei de a interzice comercializarea în

România a produselor partenerului italian prin orice alte societăți comerciale.

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâta, invocând următoarele motive:

procesuală activă în promovarea unei acțiuni în anularea înregistrării mărcii,

deoarece nu este titulara unei mărci opozabile.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs recurenta susține că, din înscrisurile depuse la dosar, reiese că nu

reclamanta este titulara mărcii M.D.I.M.U.O.W. înregistrată pe cale națională

în Malaysia, ci o altă societate comercială, M.D.O.W. (Malaezia) SDN BHD.

Art. 48 din Legea nr. 84/1998

conferă drept la acțiune „persoanei interesate”, dar interesată nu poate fi

decât o persoană care invocă un drept exclusiv, opozabil concurenților.

În speță, persoana interesată nu

poate fi decât titulara mărcii înregistrate, numai identitatea dintre titularul

dreptului și titularul acțiunii putând conferi legitimare procesuală activă

reclamantei, identitate care în speță nu există.

acțiunii în apel, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 294 C.

proc. civ. și a dat ceea ce nu s-a cerut, acestea fiind motive de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor motive,

recurenta arată că :

Reclamanta a învestit instanța cu o

acțiune în anularea înregistrării mărcii ca fiind făcută cu rea-credință,

încălcând astfel drepturile asupra mărcii notorii a intimatei și dispozițiile

art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În ciuda acestui fapt, instanța de

apel își întemeiază în drept hotărârea pe dispozițiile art. 48 lit. e) din

Legea nr. 84/1998, precum și pe dispozițiile din Convenția de la Paris care au

acest corespondent în legea română, reținând încălcarea unui drept anterior și

nu pretinsa înregistrare a mărcii cu rea-credință.

toate motivele de apel formulate de pârâtă, încălcând dispozițiile art. 295 C.

proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța a sintetizat

criticile aduse de pârâtă sentinței, dar a respins apelul pentru alte motive și

cu alte argumente chiar decât cele invocate de reclamantă în acțiune și în fața

instanței de apel.

motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine de natura pricinii,

ceea ce atrage aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că

instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe argumente străine de pricină și pe

texte de lege care sunt inaplicabile în speță.

Totodată, a reținut că marca

reclamantei este notorie, fără a arăta care sunt probele în acest sens și în

condițiile în care chiar reclamanta s-a limitat doar la invocarea notorietății

fără a produce vreo dovadă a acesteia.

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurenta arată că:

5.1 Decizia instanței de apel a fost

dată cu încălcarea prevederilor art. 2, art. 65 și art. 66 din Legea nr.

84/1998 și prin aplicarea greșită a prevederilor Convenției de la Paris.

Astfel, pentru a se înregistra o

marcă în România sau pentru a obține protecția unei mărci străine și pe

teritoriul României este necesară o manifestare expresă de voință a

solicitantului, în sensul desemnării României ca țară în care se dorește

protejarea mărcii.

În lipsa unei astfel de manifestări

de voință, o înregistrare pe cale internațională a unei mărci nu produce niciun

efect pe teritoriul României.

O marcă ce nu a fost înregistrată pe

cale națională la O.S.I.M. poate obține protecție în România numai dacă a fost

supusă unei proceduri de înregistrare pe cale internațională prin biroul

O.M.P.I., în baza Aranjamentului de la Madrid sau Protocolului de la Madrid, cu

protecție pentru România, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Reclamanta a susținut că și-a

înregistrat marca pe cale internațională la Oficiul de Armonizare a Pieței

Interne de la Alicante, Spania (O.H.I.M.), dar această înregistrare ar fi de

natură să confere reclamantei un drept la marcă comunitară, iar Malaezia nu este

membră U.E.

Pe de altă parte, mărcile nu se

înregistrează internațional în baza Convenției de la Paris, așa cum greșit a

reținut instanța de apel, ci numai în baza Aranjamentului de la Madrid sau

Protocolului de la Madrid, la care Malaezia nu este țară semnatară.

5.2 Instanța de apel a reținut în

mod nelegal că marca înregistrată de reclamantă în Malaezia este o marcă

notorie în România., încălcând dispozițiile art. 3 lit. c) și art. 20 din Legea

nr. 84/1998 și regula 16(4) din H.G. nr. 833/1998.

Astfel, instanța a reținut, în lipsa

oricăror dovezi, că marca în litigiu este o marcă notorie; această verificare

trebuia să se facă în raport de teritoriul României și de data la care marca

pârâtei a fost înregistrată, respectiv la 20 septembrie 2001, ținându-se seama

de criteriile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 84/1998, ceea ce nu s-a

întâmplat în speță.

5.3 Instanța de apel a reținut în

mod greșit că pârâta trebuia să ceară acordul reclamantei la înregistrarea

mărcii, atât timp cât reclamanta nu este titulara vreunei mărci înregistrate

care să se bucure de protecție pe teritoriul României și nici nu este titulara

unei mărci notorii.

5.4 Instanța de apel a reținut în

mod greșit reaua-credință a pârâtei pe temeiul unor acte sau fapte pretins

săvârșite ulterior înregistrării, încălcând dispozițiile art. 48 lit. c) din

Legea nr. 84/1998.

Potrivit textului de lege menționat,

anularea mărcii se poate cere când înregistrarea a fost solicitată cu

rea-credință, ceea ce înseamnă că reaua-credință trebuie apreciată numai în

raport cu momentul înregistrării mărcii a cărei anulare se cere.

Pretinsele acțiuni ulterioare

înregistrării, la care se referă instanța de apel, sunt acțiuni în contrafacere

și în suspendarea acțiunii de vămuire și au fost promovate în temeiul Legii nr.

202/2000 și art. 35 din Legea nr. 84/1998, de către recurentă, la care și

intimata este asociată.

Recurenta solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei, respingerea acțiunii ca fiind promovată de o

persoană fără calitate procesuală activă, iar în subsidiar ca neîntemeiată sau

casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de

noi probe.

Intimata a depus la dosar

întâmpinare, răspunzând tuturor criticilor formulate de recurentă și solicitând

respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata

cheltuielilor de judecată, al căror cuantum va fi indicat și probat cu ocazia

dezbaterii în fond a recursului.

Recursul este, într-adevăr, nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

reclamanta nu ar avea calitate procesuală activă în promovarea acțiunii,

formulată și în apel, neîncadrată în drept de recurentă, se circumscrie

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece, dacă

reclamanta nu este persoană interesată să ceară anularea mărcii în înțelesul

art. 48 din Legea nr. 84/1998, admiterea acțiunii sale s-a făcut cu încălcarea

legii.

Acest motiv de recurs este însă

nefondat.

Recurenta susține că persoană

interesată să ceară anularea mărcii în baza art. 48 din Legea nr. 84/1998 nu

poate fi decât o persoană care invocă un drept exclusiv, opozabil

concurenților, iar în speță persoana interesată nu poate fi decât titulara

mărcii înregistrate.

Acest punct de vedere nu are suport

legal.

Potrivit art. 48 din Legea nr.

84/1998 orice persoană interesată poate să ceară anularea înregistrării unei

mărci, pentru motivele prevăzute în textul de lege menționat.

Sfera persoanelor interesate să

formuleze o astfel de cerere se determină în funcție de motivul de anulare

invocat.

În cazul în care se invocă

dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. b), respectiv înregistrarea mărcii cu

încălcarea dispozițiilor art. 6 din lege, se pune problema conflictului cu o

marcă anterior înregistrată [art. 6 lit. a)-c) sau cu o marcă notorie art. 6

lit. d)-e)].

Într-o atare situație, persoana

interesată să solicite anularea este numai titularul unui drept la marcă

anterior înregistrată sau notorie, așa cum susține recurenta, și nu orice

persoană, chiar consumatorii, așa cum susține intimata în întâmpinare.

Numai că, în speță, nu s-a solicitat

anularea înregistrării mărcii pentru existența unui conflict cu un drept la

marcă anterior protejat, ci pentru înregistrarea cu rea-credință.

Acest din urmă motiv, prevăzut în

art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, reprezintă un motiv de anulare

distinct de conflictul cu o marcă anterioară.

Dacă s-ar condiționa dreptul la

acțiune în anularea înregistrării pentru rea-credință de calitatea de titular

al unei mărci anterioare, reglementarea din art. 48 alin. (1) lit. c) ar deveni

superfluă, deoarece titularul mărcii anterioare are la dispoziție acțiunea în

anulare întemeiată pe art. 48 alin. (1) lit. b), în care nu este ținut să facă

decât dovada conflictului, nu și a relei-credințe.

În plus, pentru situația

conflictului cu un drept la marcă anterior protejat la care se referă art. 48

alin. (1) lit. b), dreptul la acțiune se prescrie în 5 ani de la data

înregistrării mărcii, iar în cazul înregistrării mărcii cu rea-credință

anularea poate fi ceruită oricând în perioada de protecție a mărcii.

Așadar, fiind vorba despre anularea

înregistrării mărcii cu rea-credință, și nu despre încălcarea unui drept la

marcă anterior protejat, pentru a justifica legitimarea procesuală activă,

reclamanta nu trebuie să facă dovada că deținea la data înregistrării cererii

de către pârâtă o marcă anterior înregistrată sau o marcă notorie.

Pentru aceste considerente,

susținerile recurentei referitoare la înregistrarea în Malaezia a mărcii pe

numele altei societăți comerciale decât reclamanta nu prezintă nici o

relevanță.

Reclamanta a susținut că are

intenția legitimă de a comercializa în România produse de mobilier sub marca M.D.,

pe care a creat-o și a dezvoltat-o la nivel mondial, intenție pe care nu și-o

poate materializa din cauza înregistrării mărcii cu rea-credință de către pârâtă.

În acest mod reclamanta a justificat

interesul promovării acțiunii, dovedirea sau nu a acestor susțineri fiind o

chestiune care ține de analiza pe fond a cauzei.

instanța de apel a schimbat cauza acțiunii, pronunțându-se asupra motivului de

anulare prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. e), deși se invocase art. 48 alin. (1)

lit. c), nu este fondat, de asemenea.

Instanța de apel a analizat, printre

altele, și criticile referitoare la reaua-credință reținută în sarcina pârâtei,

păstrând soluția de anulare a înregistrării mărcii pentru acest motiv.

Dacă ar fi analizat pricina exclusiv

din perspectiva dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998,

ar fi fost vorba, într-adevăr, de schimbarea cauzei juridice, deoarece textul

de lege menționat se referă la existența unui conflict cu un drept anterior

dobândit cu privire la o indicație geografică protejată, un desen sau model

industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori un

drept de autor.

În realitate, decizia recurată

conține, pe lângă considerațiile referitoare la reaua-credință, și referiri la

o serie de dispoziții legale care nu sunt aplicabile în speță, ceea ce însă nu

echivalează cu o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, așa cum

corect a arătat intimata prin întâmpinare.

În ceea ce privește acordarea de

către instanță a ceea ce nu s-a cerut, Înalta Curte constată că acest motiv de

recurs, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu este incident în speță

deoarece, respingând apelul, curtea de apel nu a acordat nimic, ci a menținut

soluția primei instanțe, care s-a pronunțat în limitele învestirii, anulând

înregistrarea mărcii.

motivarea deciziei, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., sunt nefondate.

Instanța de apel a redat criticile

formulate de apelantă și le-a găsit neîntemeiate, chiar dacă pentru

considerente diferite chiar de cele invocate de intimata însăși.

Decizia cuprinde motivele pe care se

sprijină, iar acestea nu sunt străine de natura pricinii, deoarece se mențin în

domeniul proprietății intelectuale și analizează valabilitatea dreptului la

marcă.

Este adevărat că motivarea instanței

de apel conține o serie de confuzii și greșeli în interpretarea legii, dar nu

se poate susține că motivarea lipsește cu desăvârșire sau că nu are nicio

legătură cu pricina, pentru ca instanța de recurs să considere să nu s-a intrat

în cercetarea fondului și, în baza art. 312 alin. (4) C. proc. civ., să dispună

casarea cu trimitere spre rejudecare, așa cum a solicitat recurenta în

subsidiar.

Instanța de recurs va suplini

motivarea curții de apel și va păstra soluția acesteia, care este legală în

raport de situația de fapt reținută.

în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

4.1 Pentru ca o marcă să beneficieze

de protecție pe teritoriul României, aceasta trebuie să fie înregistrată în

România, conform art. 4 din Legea nr. 84/1998 care prevede că dreptul asupra

mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat

pentru Invenții și Mărci.

Protecția mărcii în România poate fi

obținută și pe calea înregistrării internaționale a mărcii, efectuată conform

Aranjamentului de la Madrid sau Protocolului referitor la Aranjament, care își

extinde efectele și în România cu urmarea procedurii prevăzute de art. 66 din

Legea nr. 84/1998.

În speță, reclamanta nu se află în

nici una din aceste două situații și nici nu a pretins că s-ar afla.

Toate constatările instanței de apel

referitoare la extinderea efectelor înregistrării mărcii în Malaezia la un alt

spațiu geografic, la durata unei atare protecții, coroborate cu referirile la

caracterul notoriu al mărcii nu au nici un suport legal, iar prevederile

Convenției de la Paris sunt greșit interpretate, deoarece calitatea unui stat

de membru al Convenției nu transformă în internaționale înregistrările

naționale ale mărcilor de pe teritoriul acelui stat.

4.2 De asemenea, instanța de apel,

ca și prima instanță, au reținut că reclamanta deține o marcă notorie, fără a

arăta care sunt considerentele pentru care au ajuns la această concluzie,

respectiv fără a arăta care era ponderea cunoașterii mărcii M.D. în cadrul

segmentului de public relevant din România, utilizatorii de mobilier și

decorațiuni interioare, la data înregistrării cererii.

În lipsa constatării că marca era

larg cunoscută în cadrul acestui public, la această dată, în mod nelegal a

reținut instanța de apel că sunt întrunite cerințele art. 3 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 84/1998.

Dar, chiar dacă instanța de apel a

ajuns nelegal la concluzia că reclamanta este titulara unui drept la marcă

anterior protejat în România și că respectiva marcă este una notorie, această

concluzie eronată nu are influență asupra soluției, deoarece reclamanta, deși a

afirmat că marca sa este notorie, a invocat ca motiv de anulare a înregistrarea

mărcii cu rea-credință, și nu conflictul cu o marcă anterior înregistrată sau

notorie.

4.3 Acordul la înregistrarea mărcii

nu trebuia, într-adevăr, cerut reclamantei ca titulară a unei mărci anterior

înregistrate sau notorii.

4.4 Pârâta trebuia însă să ceară și

să obțină acordul reclamantei înainte de a solicita înregistrarea mărcii,

pentru ca ea să poată fi considerată de bună-credință.

Situația de fapt reținută de

instanțele de fond este următoarea:

Societatea comercială pârâtă M.D. România SRL a luat ființă în baza

actului constitutiv din data de 23 februarie 2000, prin asocierea domnului R.B.,

cetățean canadian, cu SC I.M. M.D. SRL, persoană juridică italiană înregistrată

la Camera de Comerț și Agricultură din Veneția la 19 februarie 1996.

Obiectul de activitate principal a

fost prevăzut ca fiind comerțul cu amănuntul cu mobilă, articole de iluminat și

alte articole de uz casnic.

Pârâta nu a desfășurat deloc

activitate comercială, din cauza neînțelegerilor dintre parteneri.

Asociatul persoană fizică a

solicitat la 20 septembrie 2001 înregistrarea mărcii „M.D.O.W.” pe numele

pârâtei, pentru produse din clasa 20 (mobile, oglinzi, rame etc.) și servicii

din clasele 35 și 39, în condițiile în care cunoștea că reclamanta folosește de

mai mulți ani semnul „M.D.I.M.U.” pentru a-și distinge produsele și serviciile

identice sau similare.

Cererea de înregistrare a mărcii formulată de

pârâtă, pe fondul neînțelegerilor dintre asociați, al lipsei de activitate

comercială a societății pârâte și al cunoașterii utilizării semnului similar de

către partenerul italian pentru același gen de produse și servicii denotă

rea-credință din partea pârâtei, așa cum corect s-a reținut.

Este adevărat că atitudinea

subiectivă a solicitantului înregistrării trebuie verificată în raport de data

cererii de înregistrare, dar comportamentul ulterior al solicitantului poate să

confirme că acesta a fost de rea-credință la data formulării cererii, cum este

cazul în speță.

Sub acest aspect instanțele au

reținut că pârâta nu a utilizat marca înregistrată pentru a distinge produse

sau servicii, în schimb, a acționat-o în instanță pe reclamantă atunci când

aceasta a încercat să-și comercializeze în România produsele sub semnul „M.D.I.M.U.”.

În raport de situația de fapt reținută, care nu poate fi schimbată în

recurs prin reaprecierea probelor, instanțele au considerat în mod corect că

sunt aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 și

au hotărât anularea înregistrării mărcii pârâtei pentru rea-credință.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va menține decizia atacată și va

respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată, deși recurenta a căzut în pretenții, nu poate fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată, deoarece, până la data dezbaterii recursului în

ședință publică, intimata nu a depus la dosar înscrisurile doveditoare ale

cheltuielilor efectuate în proces.

Prin concluziile scrise înregistrate

la data de 6 iulie 2006, dată pentru care s-a amânat pronunțarea hotărârii,

intimata a solicitat plata sumei de 10098 Euro cheltuieli de judecată, atașând

o serie de înscrisuri; cum toate acestea au fost depuse la dosar după darea

hotărârii, instanța nu a avut posibilitatea să aprecieze nici asupra unei

eventuale repuneri pe rol a cauzei, în temeiul art. 151 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

formulat de pârâta SC

M.D. România

SRL împotriva deciziei civile nr. 472 A din 10 martie 2004 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iulie 2006.