ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3325/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin acțiunea formulată la 3 octombrie 2002 de către reclamantele Z.T.T.V.S.A.S. și Z.P.A.S., ambele societăți comerciale de naționalitate turcă cu sediul în Istambul-Turcia, reprezentate de S.C.P.A „P. & P.” București, în contradictoriu cu pârâții SC N.S. 2000 SRL București și O.S.I.M. cu sediul în București, s-a solicitat să se dispună anularea înregistrării la O.S.I.M. a mărcii L. pentru toate clasele de produse pentru care pârâta SC N.S. 2000 SRL a obținut înregistrarea; anularea certificatului de înregistrare marcă nr. 47718 din 22 august 2001 eliberat de O.S.I.M. societății pârâte pentru marca L.; radierea mărcii L. având ca titular pe SC N.S.

2000 SRL din Registrul Național al Mărcilor; obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată. În motivarea cererii de anulare marcă, întemeiată pe dispozițiile art. 480 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, s-a arătat că cele două societăți reclamante sunt ale holdingului Zorlu din Turcia prima având ca obiect de activitate fabricarea de țesături și articole textile iar cea de-a doua comercializarea produselor fabricate de societățile de producție din cadrul holdingului, produse care sunt cunoscute clienților din întreaga lume sub mărcile TAC, TAC LINEN și L.. Începând din 1981 reclamanta de rang 2 a înregistrat aceste mărci în mai multe variante grafice, pentru clasele de produse 23, 24, 25, 26 din clasificarea de la Nisa, obținând protecție legală atât în Turcia cât și în alte state.

SC N.S. 200 0SRL are ca asociați trei cetățeni turci printre care și I.M.A. care este asociat unic și administrator și în SC P. SRL București, ambele societăți având sediu unic în București. Anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii SC N.S 2000 SRL a comercializat în România produsele reclamantei de rang 1 pe care le achiziționa de la distribuitorii acesteia din Turcia. Chiar și după înregistrarea mărcii pârâta SC N.S. 2000 SRL a continuat să comercializeze în România produse textile importate în condițiile arătate anterior. Prin notificarea nr. 781 din 1 septembrie 2000 adresată S.C. L. I. SRL București, distribuitor oficial al reclamanților, această din urmă societate este somată de pârâtă să înceteze de îndată orice activitate comercială pe teritoriul României cu produse marca L., clasele 24, 26 și 35, invocându-se dreptul de exclusivitate conferit pârâtei de înregistrarea mărcii a cărei anulare se solicită.

În cauză au fost administrate dovezi cu înscrisuri, interogatorii și a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară care a constatat că marca L. înregistrată de reclamante în Turcia și marca L. înregistrată ulterior de pârâtă în România sunt identice. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 609 din 17 iunie 2003 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut și motivat că pârâta a urmat procedura legală de înregistrare a mărcii în România, prevăzută de Legea nr. 84/1998, în cursul căreia nu s-a format opoziție de către reclamante; că potrivit prevederilor art. 9 din legea amintită „dreptul la marcă aparține persoanei fizice sau juridice care a depus prima în condițiile legii cererea de înregistrare a mărcii”, iar în România cererea amintită a fost înregistrată prima de către pârâtă; și că potrivit dispozițiilor Convenției de la Paris o marcă înregistrată reglementar într-una din țările uniunii, cum este cazul pârâtei, va fi considerată independentă de mărcile înregistrate în celelalte, inclusiv țara de origine.

Ca atare s-a apreciat că nu există motive de decădere sau nulitate, în sensul art. 50 din Legea nr. 84/1998, întrucât pârâta a înregistrat marca L. în România cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Apelul declarat de către reclamante a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia civilă nr. 254 din 20 februarie 2004 a schimbat în totalitate sentința în sensul admiterii acțiunii. Ca atare apelul declarat de pârâtă privind plata cheltuielilor de judecată la prima instanță a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în sens contrar instanței de fond Curtea a apreciat că motivul de nulitate prevăzut în art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, potrivit cu care orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului București anularea dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință este un motiv de anulare distinct a cărei incidență este independentă de respectarea/nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la înregistrarea mărcii și la păstrarea drepturilor anterioare (din moment ce aceste din urmă situații sunt reglementate separat ca motive de anulare în art. 48 alin. (1) lit. a), b), d) și e) din legea amintită); ca atare, prima instanță era obligată să examineze nemijlocit această cauză de anulare, singura de altfel invocată de către reclamante, eroare ce a fost remediată în apel.

În același sens s-a apreciat că opoziția la înregistrarea mărcii-prevăzută de art. 23 din Legea nr. 84/1998, și acțiunea în anularea mărcii sunt două căi procedurale distincte, pe care legiuitorul le-a deschis persoanelor interesate, pentru motivele arătate în lege, fără însă a le condiționa reciproc.

Cât privește incidența prevederilor art. 6 alin. (3) din Convenția de la Paris, potrivit cu care o marcă înregistrată reglementar într-una din țările Uniunii de la Paris va fi considerată ca independentă de mărcile înregistrate în celelalte țări ale Uniunii inclusiv țara de origine, s-a arătat că noțiunea de „marcă înregistrată reglementar” este diferită de art. 6 alin. (1) al aceleiași convenții în raport cu care condițiile de depunere și înregistrare a mărcilor sunt cele stabilite în fiecare țară membră a Uniunii de legislația națională, astfel că înregistrarea reglementară a mărcii în România trebuia subsumată tuturor condițiilor Legii nr. 84/1998, deci și bunei credințe la înregistrare.

În lipsa preocupării legislative în acest sens reaua credință care determină nulitatea înregistrării mărcii nu poate avea altă semnificație juridică încât aceea general recunoscută acestei noțiuni în doctrină și jurisprudență și anume de atitudine subiectivă a unei persoane, care acționează pe deplin conștientă, de caracterul ilicit al conduitei sale și urmărește sau măcar își reprezintă prejudiciul pe care o asemenea operațiune îl va produce unui concurent. Raportându-se la situația de fapt în speță s-a reținut că pârâta a comercializat anterior înregistrării mărcii L. în România, produse de aceeași marcă realizate de reclamante în țara a cărei naționalitate îi aparțin (facturi și declarații vamale f.24); a cunoscut pârâta de asemenea că marca depusă de a la O.S.I.M.

era folosită legal de un comerciant străin și a realizat, prin folosirea unor semne grafice distincte identice, continuarea importului de produse de la reclamante și ulterior înregistrării mărcii, la care se adaugă somația oficială adresată dealerului oficial al reclamantelor de a înceta comercializarea produselor acestora în România (f.11), că prin acest mod îl va înlătura de pe piață pe acel concurent, profitând de faptul că marca acestuia nu e depusă încă în România. Ca atare s-a apreciat că existau în cauză suficiente și necesare elemente de fapt în a se reține reaua credință a pârâtei la înregistrarea la O.S.I.M. pe numele acesteia a mărcii L., ceea ce justifica admiterea acțiunii (iar nu respingerea sa cum în mod greșit a hotărât prima instanță).

Împotriva deciziei civile nr. 254 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a declarat recurs de pârâtă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc.

civ., cu solicitarea de a se casa hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare instanței competente ori în a se modifica decizia în sensul respingerii apelului reclamantelor, invocându-se următoarele motive: - litigiul dedus judecății are natură comercială; - reclamantele nu au exercitat calea jurisdicțional administrativă de atac a opoziției la înregistrare; - instanța de apel a pornit de la o prezumție de rea-credință, iar nu de bună credință; - definirea greșită a relei credințe fără a ține seama de funcțiile mărcii, de caracterul teritorial al acesteia și mai ales de textele legale care consfințesc acest motiv de nulitate [art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 și art. 4 (4) 9 din directiva comunitară a mărcilor 89/104/C.E.E.; - aplicarea greșită a legii în cauză prin reținerea unei ipoteze judiciare pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere.

Criticile nu sunt întemeiate. Cererea are ca obiect protecția unei mărci, încadrându-se în categoria litigiilor de proprietate intelectuală. Natura cauzei justifică competența instanței civile în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 2 lit. d) C. proc. civ., iar excepția de necompetență materială este neîntemeiată. Din economia dispozițiilor legale în coliziune, art. 23 din Legea nr. 84/1994 și art. 48 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, rezultă că opoziția la înregistrarea mărcii și acțiunea în anularea înregistrării mărcii sunt două căi distincte pe care legiuitorul le-a deschis persoanelor interesate, pentru motivele expres prevăzute în Legea nr. 84/1998, fără însă a le condiționa reciproc.

Al treilea motiv de recurs privește în opinia recurentei „directa aplicare a prezumției de rea-credință” prin aceasta încălcându-se de instanță principiul afirmat prin art. 1899 alin. (2) C. civ. după care „buna credință ce presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege rea-credință. Și acest motiv este neîntemeiat întrucât instanța și-a expus aprecierile motivat, funcție de toate dovezile administrate indicând expres înscrisurile respective a căror evaluare s-a făcut în coroborare cu ansamblul probatoriilor administrate în cauză. Ca atare și acest motiv este neîntemeiat. Ultimul motiv de recurs vizează interpretări și aplicarea relei-credințe în cauză.

Cu privire la stabilirea sferei și continuității relei credințe, în lipsa unei definiții legale, se afirmă de recurentă că, în opinia instanței de apel, reaua credință a unui comerciant la înregistrarea mărcii se rezumă în toate cazurile doar la cunoștința pe care acesta o are despre folosirea mărcii de către un concurent; că prin această definire a relei credințe nu se ține seama de funcțiile mărcii, de caracterul teritorial al acesteia și mai ales de textele legale care consfințesc implicit acest motiv de nulitate [art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 și art. 4 alin. (4) din Directiva comunitară a mărcilor 89/104/C.E.E.]; că în raport cu textele arătate rezultă că influența pe care o poate avea titularul mărcii asupra concurentei prin împiedicarea unui terț să folosească marca, se exercită numai pe teritoriul român.

În consecință în definirea relei-credințe, nu interesează cazul unor mărci care nu sunt folosite în România ci sunt înregistrate și folosite numai în străinătate, dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1994 nefiind aplicabile acestora. În ceea ce privește aplicarea la speță a interpretării arătate, s-a cerut a se constata că la momentul înregistrării mărcii, singura care avea interese comerciale manifestate în vreun fel și care puteau fi astfel cunoscută de un potențial concurent, adică de reclamante) erau doar pârâta. Reclamantele nu-și manifestaseră în nici un fel interesul comercial pentru piața română, de o manieră care ar fi permis altor potenți comercianți să recunoască acest lucru.

Lipsa posibilității de a cunoaște la momentul înregistrării mărcii interesul comercial al reclamantelor pentru piața română, nu permite reținerea intenției de a îndepărta, prin înregistrarea mărcii, un potențial concurent de pe piața română, adică a relei credințe. Definirea relei credințe în sens civil de către instanța de apel ca fiind echivalentă atitudinii subiective a unei persoane care acționează pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, iar în materie de înregistrare marcă, prin urmărirea sau reprezentarea prejudiciului pe care o asemenea operațiune îl va produce unui concurent este în concordanță cu doctrina și jurisprudența actuală dar mai ales cu dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1994 interpretate în sens sistematic și teleologic.

În ceea ce privește aplicarea conceptului amintit la speță, cu consecința admiterii acțiunii, semnificative pentru reținerea relei credințe a pârâtei la înregistrarea mărcii sunt relațiile anterioare comerciale reclamantele (f.25-44) naționalitatea turcă a asociaților acesteia, identitatea semnelor grafice ale celor două mărci, dar mai ales somația adresată dealerului oficial al reclamantelor în România, după înregistrarea mărcii, de a-și înceta activitatea comercială, în scopul prejudicierii acestora (f.11 din dosar). În consecință, soluția pronunțată în apel este legală aflându-se în concordanță cu dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1994 astfel încât, recursul declarat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 254 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, se va respinge ca nefondat în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de SC N.S. 2000 SRL București împotriva deciziei civile nr. 254 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2005.