ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5757/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea din 7 ianuarie 2002

adresată Tribunalului București reclamanta SC P. SRL a chemat în judecată pe

pârâtele SC M.C. SRL, SC R.R.P.C.C. SRL și O.S.I.M. solicitând anularea

înregistrării mărcii I. cu nr. 43747 având ca titular pe pârâta SC M.C. SRL.

Pârâta SC M.K. SRL a formulat cerere

reconvențională solicitând anularea mărcii I. înregistrată în favoarea

reclamantei SC P. SRL.

Prin sentința civilă nr. 68 din 27

ianuarie 2003, Tribunalul București, secția a IV–a civilă, a respins cererea

principală, a admis cererea reconvențională, a anulat marca I. proprietatea SC P.

SRL înregistrată sub nr. 37397 din 26 iunie 1999 pentru clasele de

produse/servicii 20 și 24 și a dispus radierea mărcii din Registrul Național al

Mărcilor.

Tribunalul a reținut că pârâta SC M.K.

SRL a depus anterior reclamantei SC P. SRL cerere pentru înregistrarea mărcii I.

, astfel că acesteia îi este recunoscut dreptul de proprietate asupra mărcii

potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 84/1998.

Reclamanta SC P. SRL a declarat apel

solicitând admiterea cererii principale și respingerea cererii reconvenționale,

scop în care a susținut că tribunalul a confundat noțiunile distincte de

înregistrare a cererii de protecție a mărcii pe teritoriul României (care poate

fi sau nu aprobată) și certificatul de înregistrare a mărcii (prin care se

conferă acesteia protecție legală).

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia civilă nr. 159 din 6 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV–a civilă, pentru următoarele considerente:

Instanța de fond nu a confundat

noțiunile juridice.

Conform art. 9 din Legea nr. 84/1998

dreptul la marcă aparține persoanei fizice sau juridice care a depus prima, în

condițiile legii, cererea de înregistrare a mărcii.

Prima cerere de înregistrare a mărcii

I. a fost depusă în anul 1996 de către SC M.C. SRL, iar reclamanta SC P. SRL a

cerut în anul 1999 înregistrarea aceleiași mărci pentru aceleași clase de

produse.

Ambele cereri au fost admise.

Înregistrarea mărcii în favoarea

reclamantei SC P. SRL a fost posibilă pentru că, anterior examinării cererii

sale, a fost radiat depozitul reglementar constituit în favoarea pârâtei SC M.C.

SRL.

Însă, decizia de radiere a fost

desființată ca urmare a contestației pârâtei, dispunându-se continuarea înregistrării

mărcii în favoarea pârâtei SC M.C. SRL în baza depozitului reglementar din anul

1996.

Susținerea reclamantei în sensul că

pârâtei îi este imputabilă neplata taxelor de timbru în procesul de

înregistrare a mărcii este infirmată de hotărârile O.S.I.M., care a reținut că

pârâta SC M.C. SRL nu a avut cunoștință de obligația de a timbra, că nu a fost

citată și că nu i s-a comunicat decizia, ceea ce demonstrează că pârâta nu a

avut culpă procesuală și, ca atare, radierea depozitului din 1996 a fost greșită,

considerente care au condus la admiterea contestației pârâtei.

În concluzie, din probele

administrate rezultă că ambele mărci au fost înregistrate în mod legal, însă se

impune anularea mărcii înregistrată în favoarea reclamantei SC P. SRL ca fiind

identică cu o marcă deja înregistrată, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 84/1998

fiind pe deplin aplicabile în sensul că are prioritate persoana care a depus

prima cererea de înregistrare a mărcii, și anume pârâta SC M.C. SRL.

Într-adevăr, certificatul de

înregistrare a mărcii eliberat în favoarea reclamantei are dată anterioară

celui eliberat în favoarea pârâtei, însă nu instanța, ci reclamanta confundă

noțiunile juridice în propriul său interes, întrucât dreptul de prioritate

asupra mărcii este dat de cererea de înregistrare a mărcii (art. 9 din Legea

nr. 84/1988), în timp ce certificatul de înregistrare a mărcii acordă dreptul

de folosire exclusivă a mărcii (art. 35 din aceeași lege), între cele două acte

existând importante deosebiri, primul declanșând procedura de înregistrare a

mărcii, iar celălalt constituind dovada față de terți a finalizării acestui

proces.

Ca urmare, prioritatea asupra mărcii

este dată de lege persoanei care a depus prima cererea de înregistrare și nu

persoanei care a obținut prima certificatul de înregistrare a mărcii.

Reclamanta SC P. SRL a declarat

recurs și, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a cerut

casarea hotărârilor pronunțate, iar pe fond admiterea cererii sale și

respingerea cererii reconvenționale.

Dezvoltând recursul, reclamanta a

susținut, în esență, că sunt lovite de nulitate și inopozabile ei atât

hotărârea nr. 39 din 7 februarie 2001 a Comisiei de reexaminare mărci din

cadrul O.S.I.M. prin care a fost admisă contestația formulată de SC M.C. SRL,

cât și decizia O.S.I.M. din 29 iunie 2001 prin care s-a admis înregistrarea

mărcii de către pârâtă, pentru considerente de fond și formă dezvoltate

detaliat în motivarea recursului în paginile 2–5 ale acestuia.

Dat fiind că hotărârile O.S.I.M.

arătate pe larg a fi esențial nelegale aduc grave prejudicii intereselor sale,

reclamanta susține că, în calitate de terț față de litigiul astfel soluționat

dintre SC M.C. SRL și O.S.I.M., nu are nici o cale de atac împotriva lor

prevăzută de Legea nr. 84/1998, singura sa posibilitate de a sancționa culpa

gravă săvârșită de O.S.I.M. și de a-și proteja marca legal înregistrată este

calea acțiunii în anulare pe care a utilizat-o și care face obiectul procesului

de față.

A conchis reclamanta-recurentă că

eventuala păstrare a soluțiilor date în această cauză ar avea drept consecințe

lezarea gravă a dreptului său la marcă și împiedicarea accesului la justiție,

semnificând concomitent încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 al convenției.

Recursul astfel motivat nu este

întemeiat și va fi respins ca nefondat potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. pentru cele ce succed.

Mărcile sunt semne susceptibile de

reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei

persoane fizice sau juridice de cele aparținând altei persoane [art. 3 lit. a)

din Legea nr. 84/1998].

Dreptul la marcă aparține persoanei

fizice sau juridice care a depus prima cererea de înregistrare a mărcii (art. 9

din Legea nr. 84/1998).

Dacă, fără motive justificate, marca

nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o

perioadă neîntreruptă de 5 ani pentru produsele sau serviciile pentru care a

fost înregistrată, titularul acesteia poate fi decăzut din drepturile conferite

de marcă, la cererea oricărei persoane interesate [art. 45 lit. a) Legea nr.

84/1998].

Dobândirea dreptului la marcă se

face prin înregistrare, soluție însușită de Convenția de la Paris, de țările

Uniunii de la Paris, de Direcția Comunitară privind mărcile, de Regulamentul

mărcii comunitare, adoptată de legiuitorul român prin Legea nr. 28/1967 și apoi

prin Legea nr. 84/1998, tinzând a deveni dreptul comun în materie.

Înregistrarea unei mărci cunoaște,

în dreptul nostru, următoarele etape:

a) constituirea depozitului

reglementar;

b) examenul cererii de depozit;

c) examenul de fond al cererii de

înregistrare;

d) înregistrarea și publicarea

mărcii;

e) opozițiile;

f) contestațiile.

Primele patru etape sunt obligatorii

pentru înregistrarea oricărei mărci și sunt de competența examinatorului

dosarului, care dispune aceste măsuri prin decizii, în vreme ce ultimele două

vor fi parcurse numai în măsura în care înregistrarea unei mărci aduce atingere

drepturilor altor persoane.

Potrivit art. 23 din lege și regulii

19 din Regulament pot formula opoziție la înregistrarea și publicarea mărcii

titularii unor mărci sau drepturi în materie, precum și orice altă persoană

interesată, opozițiile soluționându-se de o comisie de examinare din cadrul

Oficiului de Stat pentru Invenții, care, dacă opozițiile sunt întemeiate, le va

admite și va respinge înregistrarea mărcii prin decizie ce se publică în

Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Deciziile date de comisia de

examinare contencioasă din cadrul O.S.I.M. în rezolvarea opozițiilor nu sunt

supuse nici unei căi de atac, oponenții cărora li s-a respins opoziția având

numai posibilitatea de a cere anularea înregistrării printr-o cerere adresată

Tribunalului București formulată în conformitate cu dispozițiile art. 48 din

lege.

În termenul și cu procedura

prevăzută de art. 80 din Legea nr. 84/1998 pot fi contestate deciziile de

respingere a cererilor pentru constituirea depozitului național reglementar și

atribuirea datei de depozit (între altele și pentru motivul că solicitantul nu

a plătit taxele de înregistrare și examinare), deciziile prin care, în urma

examenului de fond, cererea de înregistrare a mărcii este respinsă, precum și

deciziile de respingere a cererii de înregistrare pronunțate de comisia de

examinare a opozițiilor formulate.

Soluționarea contestațiilor este de

competența comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M.

Spre deosebire de opozițiile la

înregistrare, care pot fi utilizate de terții vătămați prin înregistrarea și

publicarea mărcii, sfera persoanelor având la îndemână calea de atac a

contestației nu poate fi extinsă la alte persoane interesate, limitarea fiind

formulată în mod explicit în art. 75 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, care face

trimitere la art. 80 din lege, prin care dreptul la formularea contestației

aparține numai solicitantului sau, după caz, titularului mărcii.

Hotărârea comisiei de reexaminare

(care poate fi de admitere a contestației și de desființare sau modificare a

deciziei O.S.I.M. sau de respingere a contestației) se comunică părților și

poate fi atacată cu apel la Tribunalul municipiului București, deciziile

instanței de apel fiind supuse recursului la Curtea de Apel București (art. 81

din lege).

Potrivit art. 28 din lege, când

deciziile de înregistrare a mărcilor au rămas definitive, în termen de cel mult

două luni, mărcile sunt înregistrate în Registrul Național al Mărcilor, iar O.S.I.M.

eliberează titularului certificatul de înregistrare.

În fine, conform art. 35 din Legea

nr. 84/1998, înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra

mărcii.

Raportând dispozițiile legale

examinate la situația de fapt stabilită în primă instanță și în apel,

necontestată pe calea recursului de față se constată următoarele:

Înregistrarea mărcii în favoarea

pârâtei SC P. SRL s-a făcut potrivit procedurii speciale a Legii nr. 84/1998,

inclusiv în ceea ce privește soluționarea contestației acesteia de la un moment

dat, instanțele judecătorești nefiind competente a o cenzura, dat fiind că

reclamanta nu a formulat opoziție potrivit art. 23 din Legea nr. 84/1998 și

regulii 19 din Regulament.

Ca urmare, nu se poate reține că

înregistrarea mărcii în favoarea pârâtei SC M.C. SRL s-a făcut cu încălcarea

prevederilor art. 6 lit. a) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora o marcă este

refuzată la înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar

produsele sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii a fost cerută sunt

identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată.

Aceasta pentru că cererea de

înregistrare a mărcii a fost formulată la data de 16 aprilie 1996, cercetarea

anteriorităților vizând numai perioada ce precede momentului depunerii cererii

de înregistrare, în timp ce reclamanta a depus propria cerere de înregistrare a

aceleiași mărci la data de 22 iunie 1999.

În acest context de fapt și de

drept, nu există pe de o parte cazul de anulare prevăzut prin art. 48 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 84/1998, invocat de reclamantă ca temei al acțiunii sale,

iar pe de altă parte sunt incidente dispozițiile de drept substanțial ale art. 9

din aceeași lege, constituind motiv de anulare a aceleiași mărci înregistrată

în proprietatea reclamantei potrivit art. 48 lit. e) din lege, astfel că pe

deplin legal a fost respinsă cererea principală și a fost admisă cererea

reconvențională.

Căzând astfel în pretențiile deduse

judecății recursului, reclamanta va fi obligată, potrivit dispozițiilor art.

274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată făcute în recurs de către

pârâta SC R.R.P.C.C. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC P. SRL București împotriva deciziei civile nr. 159

din 6 februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă.

Obligă pe reclamanta SC P. SRL

București să plătească pârâtei SC R.R.P.C.C. SRL suma de 40.871.000 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2005.