ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5757/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea din 7 ianuarie 2002 adresată Tribunalului București reclamanta SC P. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC M.C. SRL, SC R.R.P.C.C. SRL și O.S.I.M. solicitând anularea înregistrării mărcii I. cu nr. 43747 având ca titular pe pârâta SC M.C. SRL. Pârâta SC M.K. SRL a formulat cerere reconvențională solicitând anularea mărcii I. înregistrată în favoarea reclamantei SC P. SRL. Prin sentința civilă nr. 68 din 27 ianuarie 2003, Tribunalul București, secția a IV–a civilă, a respins cererea principală, a admis cererea reconvențională, a anulat marca I. proprietatea SC P. SRL înregistrată sub nr. 37397 din 26 iunie 1999 pentru clasele de produse/servicii 20 și 24 și a dispus radierea mărcii din Registrul Național al Mărcilor.

Tribunalul a reținut că pârâta SC M.K. SRL a depus anterior reclamantei SC P. SRL cerere pentru înregistrarea mărcii I. , astfel că acesteia îi este recunoscut dreptul de proprietate asupra mărcii potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 84/1998. Reclamanta SC P. SRL a declarat apel solicitând admiterea cererii principale și respingerea cererii reconvenționale, scop în care a susținut că tribunalul a confundat noțiunile distincte de înregistrare a cererii de protecție a mărcii pe teritoriul României (care poate fi sau nu aprobată) și certificatul de înregistrare a mărcii (prin care se conferă acesteia protecție legală). Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 159 din 6 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, pentru următoarele considerente: Instanța de fond nu a confundat noțiunile juridice.

Conform art. 9 din Legea nr. 84/1998 dreptul la marcă aparține persoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condițiile legii, cererea de înregistrare a mărcii. Prima cerere de înregistrare a mărcii I. a fost depusă în anul 1996 de către SC M.C. SRL, iar reclamanta SC P. SRL a cerut în anul 1999 înregistrarea aceleiași mărci pentru aceleași clase de produse. Ambele cereri au fost admise. Înregistrarea mărcii în favoarea reclamantei SC P. SRL a fost posibilă pentru că, anterior examinării cererii sale, a fost radiat depozitul reglementar constituit în favoarea pârâtei SC M.C. SRL. Însă, decizia de radiere a fost desființată ca urmare a contestației pârâtei, dispunându-se continuarea înregistrării mărcii în favoarea pârâtei SC M.C.

SRL în baza depozitului reglementar din anul 1996. Susținerea reclamantei în sensul că pârâtei îi este imputabilă neplata taxelor de timbru în procesul de înregistrare a mărcii este infirmată de hotărârile O.S.I.M., care a reținut că pârâta SC M.C. SRL nu a avut cunoștință de obligația de a timbra, că nu a fost citată și că nu i s-a comunicat decizia, ceea ce demonstrează că pârâta nu a avut culpă procesuală și, ca atare, radierea depozitului din 1996 a fost greșită, considerente care au condus la admiterea contestației pârâtei. În concluzie, din probele administrate rezultă că ambele mărci au fost înregistrate în mod legal, însă se impune anularea mărcii înregistrată în favoarea reclamantei SC P. SRL ca fiind identică cu o marcă deja înregistrată, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 84/1998 fiind pe deplin aplicabile în sensul că are prioritate persoana care a depus prima cererea de înregistrare a mărcii, și anume pârâta SC M.C.

SRL. Într-adevăr, certificatul de înregistrare a mărcii eliberat în favoarea reclamantei are dată anterioară celui eliberat în favoarea pârâtei, însă nu instanța, ci reclamanta confundă noțiunile juridice în propriul său interes, întrucât dreptul de prioritate asupra mărcii este dat de cererea de înregistrare a mărcii (art. 9 din Legea nr. 84/1988), în timp ce certificatul de înregistrare a mărcii acordă dreptul de folosire exclusivă a mărcii (art. 35 din aceeași lege), între cele două acte existând importante deosebiri, primul declanșând procedura de înregistrare a mărcii, iar celălalt constituind dovada față de terți a finalizării acestui proces. Ca urmare, prioritatea asupra mărcii este dată de lege persoanei care a depus prima cererea de înregistrare și nu persoanei care a obținut prima certificatul de înregistrare a mărcii.

Reclamanta SC P. SRL a declarat recurs și, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a cerut casarea hotărârilor pronunțate, iar pe fond admiterea cererii sale și respingerea cererii reconvenționale. Dezvoltând recursul, reclamanta a susținut, în esență, că sunt lovite de nulitate și inopozabile ei atât hotărârea nr. 39 din 7 februarie 2001 a Comisiei de reexaminare mărci din cadrul O.S.I.M. prin care a fost admisă contestația formulată de SC M.C. SRL, cât și decizia O.S.I.M. din 29 iunie 2001 prin care s-a admis înregistrarea mărcii de către pârâtă, pentru considerente de fond și formă dezvoltate detaliat în motivarea recursului în paginile 2–5 ale acestuia. Dat fiind că hotărârile O.S.I.M.

arătate pe larg a fi esențial nelegale aduc grave prejudicii intereselor sale, reclamanta susține că, în calitate de terț față de litigiul astfel soluționat dintre SC M.C. SRL și O.S.I.M., nu are nici o cale de atac împotriva lor prevăzută de Legea nr. 84/1998, singura sa posibilitate de a sancționa culpa gravă săvârșită de O.S.I.M. și de a-și proteja marca legal înregistrată este calea acțiunii în anulare pe care a utilizat-o și care face obiectul procesului de față. A conchis reclamanta-recurentă că eventuala păstrare a soluțiilor date în această cauză ar avea drept consecințe lezarea gravă a dreptului său la marcă și împiedicarea accesului la justiție, semnificând concomitent încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 al convenției.

Recursul astfel motivat nu este întemeiat și va fi respins ca nefondat potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. pentru cele ce succed. Mărcile sunt semne susceptibile de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altei persoane [art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998]. Dreptul la marcă aparține persoanei fizice sau juridice care a depus prima cererea de înregistrare a mărcii (art. 9 din Legea nr. 84/1998). Dacă, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, titularul acesteia poate fi decăzut din drepturile conferite de marcă, la cererea oricărei persoane interesate [art. 45 lit. a) Legea nr. 84/1998].

Dobândirea dreptului la marcă se face prin înregistrare, soluție însușită de Convenția de la Paris, de țările Uniunii de la Paris, de Direcția Comunitară privind mărcile, de Regulamentul mărcii comunitare, adoptată de legiuitorul român prin Legea nr. 28/1967 și apoi prin Legea nr. 84/1998, tinzând a deveni dreptul comun în materie. Înregistrarea unei mărci cunoaște, în dreptul nostru, următoarele etape: a) constituirea depozitului reglementar; b) examenul cererii de depozit; c) examenul de fond al cererii de înregistrare; d) înregistrarea și publicarea mărcii; e) opozițiile; f) contestațiile. Primele patru etape sunt obligatorii pentru înregistrarea oricărei mărci și sunt de competența examinatorului dosarului, care dispune aceste măsuri prin decizii, în vreme ce ultimele două vor fi parcurse numai în măsura în care înregistrarea unei mărci aduce atingere drepturilor altor persoane.

Potrivit art. 23 din lege și regulii 19 din Regulament pot formula opoziție la înregistrarea și publicarea mărcii titularii unor mărci sau drepturi în materie, precum și orice altă persoană interesată, opozițiile soluționându-se de o comisie de examinare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții, care, dacă opozițiile sunt întemeiate, le va admite și va respinge înregistrarea mărcii prin decizie ce se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Deciziile date de comisia de examinare contencioasă din cadrul O.S.I.M. în rezolvarea opozițiilor nu sunt supuse nici unei căi de atac, oponenții cărora li s-a respins opoziția având numai posibilitatea de a cere anularea înregistrării printr-o cerere adresată Tribunalului București formulată în conformitate cu dispozițiile art. 48 din lege.

În termenul și cu procedura prevăzută de art. 80 din Legea nr. 84/1998 pot fi contestate deciziile de respingere a cererilor pentru constituirea depozitului național reglementar și atribuirea datei de depozit (între altele și pentru motivul că solicitantul nu a plătit taxele de înregistrare și examinare), deciziile prin care, în urma examenului de fond, cererea de înregistrare a mărcii este respinsă, precum și deciziile de respingere a cererii de înregistrare pronunțate de comisia de examinare a opozițiilor formulate. Soluționarea contestațiilor este de competența comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M.

Spre deosebire de opozițiile la înregistrare, care pot fi utilizate de terții vătămați prin înregistrarea și publicarea mărcii, sfera persoanelor având la îndemână calea de atac a contestației nu poate fi extinsă la alte persoane interesate, limitarea fiind formulată în mod explicit în art. 75 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, care face trimitere la art. 80 din lege, prin care dreptul la formularea contestației aparține numai solicitantului sau, după caz, titularului mărcii. Hotărârea comisiei de reexaminare (care poate fi de admitere a contestației și de desființare sau modificare a deciziei O.S.I.M. sau de respingere a contestației) se comunică părților și poate fi atacată cu apel la Tribunalul municipiului București, deciziile instanței de apel fiind supuse recursului la Curtea de Apel București (art. 81 din lege).

Potrivit art. 28 din lege, când deciziile de înregistrare a mărcilor au rămas definitive, în termen de cel mult două luni, mărcile sunt înregistrate în Registrul Național al Mărcilor, iar O.S.I.M. eliberează titularului certificatul de înregistrare. În fine, conform art. 35 din Legea nr. 84/1998, înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii. Raportând dispozițiile legale examinate la situația de fapt stabilită în primă instanță și în apel, necontestată pe calea recursului de față se constată următoarele: Înregistrarea mărcii în favoarea pârâtei SC P. SRL s-a făcut potrivit procedurii speciale a Legii nr. 84/1998, inclusiv în ceea ce privește soluționarea contestației acesteia de la un moment dat, instanțele judecătorești nefiind competente a o cenzura, dat fiind că reclamanta nu a formulat opoziție potrivit art. 23 din Legea nr. 84/1998 și regulii 19 din Regulament.

Ca urmare, nu se poate reține că înregistrarea mărcii în favoarea pârâtei SC M.C. SRL s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 6 lit. a) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii a fost cerută sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată.

Aceasta pentru că cererea de înregistrare a mărcii a fost formulată la data de 16 aprilie 1996, cercetarea anteriorităților vizând numai perioada ce precede momentului depunerii cererii de înregistrare, în timp ce reclamanta a depus propria cerere de înregistrare a aceleiași mărci la data de 22 iunie 1999. În acest context de fapt și de drept, nu există pe de o parte cazul de anulare prevăzut prin art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, invocat de reclamantă ca temei al acțiunii sale, iar pe de altă parte sunt incidente dispozițiile de drept substanțial ale art. 9 din aceeași lege, constituind motiv de anulare a aceleiași mărci înregistrată în proprietatea reclamantei potrivit art. 48 lit. e) din lege, astfel că pe deplin legal a fost respinsă cererea principală și a fost admisă cererea reconvențională.

Căzând astfel în pretențiile deduse judecății recursului, reclamanta va fi obligată, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată făcute în recurs de către pârâta SC R.R.P.C.C. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SRL București împotriva deciziei civile nr. 159 din 6 februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă. Obligă pe reclamanta SC P. SRL București să plătească pârâtei SC R.R.P.C.C. SRL suma de 40.871.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2005.