ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4004/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

La data de 6 ianuarie 2000 reclamanta S.C. P.R.

S.A. a cerut în contradictoriu cu S.C. R.D. S.A. și OSIM anularea mărcii S.

pentru care s-a emis certificatul de marcă nr. 31599/1999, întrucât, conform

art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, înregistrarea mărcii s-a făcut

cu rea credință.

Temeiul cererii de anulare a fost fixat în

dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr.

84/1998, marca S. reprezentând „un caz clar de imitare frauduloasă a mărcii

S.”.

2001s-a dispus anularea înregistrării mărcii S., iar, prin decizia civilă nr.

182 din 30 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost schimbată sentința și s-a respins acțiunea principală și cererea conexă,

ca nefondate.

Instanța de apel a reținut, în esență, că

litigiul având ca obiect anularea certificatului de marcă aparținând unei

societăți comerciale este de natură civilă, fără a releva acest aspect

argumentat.

S.C. P.R. S.A. și P. S.P.A., fără a indica temeiurile din art. 304 C. proc.

civ., dar a criticat decizia sub multiple aspecte.

Prin întâmpinare pârâta a invocat, între altele,

decizia nr. 2271 din 11 aprilie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția

comercială, prin care   s-a admis recursul în anulare contra deciziei nr.

462/R/5 decembrie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, pe care a

casat-o și, evocând fondul, s-a respins acțiunea reclamantei  S.C. P. S.P.A. și

cererea de intervenție a S.C. P.R.  S.A., ca nefondate.

Obiectul acestei acțiuni l-a constituit

constatarea încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii S., săvârșirea actelor

de concurență neloială și obligarea să înceteze asemenea acte și să fie retrase

de pe piață toate produsele  S.

II. ÎN DREPT

publică relativ la natura comercială a litigiului și competența materială.

4.1. Acțiunea având ca obiect anularea

certificatului de înregistrare la OSIM a unei mărci industriale are natură

comercială, ceea ce atrage competența și procedura în materie comercială.

a) Dispozițiile Legii nr. 84/1998, publicată în

M.Of., nr. 161 din 23.o4.1998 privind regimul mărcilor și indicațiilor

geografice atribuie competența materială, în primă instanță, Tribunalului

București [art. 48 alin. (1), art. 81], fără a stabili și secția competentă

(civilă sau comercială).

b. Pentru a determina secția competentă este

necesar a fi stabilită natura civilă sau comercială a unei astfel de cauze, în

raport și de dispozițiile din art. 2 pct. 1 lit. a) și d) C. proc. civ. care

conferă competența, în primă instanță, tribunalului în materie comercială și

asupra proceselor și cererilor în materie de proprietate industrială.

c. Conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998:

„marca este un semn susceptibil de reprezentare geografică servind la

deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele

aparținând altor persoane”, iar „marca de codificare este marca ce indică

faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate

de titularul de mărci în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de

fabricație, a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia sau alte

caracteristici  [lit. e)].

Dispozițiile art. 4 prevăd că: „Dreptul asupra

mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la OSIM, iar, art.

5 lit. d) conține expresia „mărcile – putând servi în comerț pentru a desemna…”.

În sfârșit, conform art. 35 alin. (2) din lege „Titularul mărcii poate cere

instanței judecătorești competente să interzică terților să le folosească în

activitatea lor comercială.

Așadar, în cuprinsul acestei legi, care

constituie dreptul comun în materie de mărci și desene industriale, se

utilizează termeni sau expresii care le desemnează în activitatea comercială,

iar pe titulari, ca fiind comercianți.

d. Potrivit legii și doctrinei fondul de comerț

conține, între altele, ca elemente încorporate, mărcile de fabrică, de comerț

sau de servicii; ele îndeplinesc o funcție asemănătoare numelui comercial și

emblemei, având drept scop să individualizeze produsele sau mărfurile unui

producător sau comerciant, deosebindu-l de cele ale altui comerciant.

Prin urmare, rațiunea existenței mărcilor de

fabrică și de comerț, constă în aceea că unele produse nu pot fi verificate

direct și nemijlocit de consumator, astfel că garanția calității rămâne,

totuși, marca producătoare.

Noutatea mărcii, însă, se determină în raport cu

toate elementele componente, iar aprecierea posibilității de confuzie a

mărcilor aparține instanțelor judecătorești.

e. Dreptul asupra mărcii, este, așadar, de

natură patrimonială, dar, totodată, el este un element al fondului de comerț, astfel

că, cererile și acțiunile în legătură cu drepturile asupra mărcii sunt de

natură comercială, fiind de competența secției comerciale a Tribunalului

București, în primă instanță și a Curții de Apel București, ca instanță de

recurs, până la 28 august 2003 și ca instanță de apel după această dată, sub

imperiul O.U.G. nr. 58/2003 (art. 288 C. proc. civ.).

f. De altfel, natura comercială a acțiunii este

dată nu numai de reglementarea citată, de faptul că marca este un element

incorporal al fondului de comerț, ci de faptul că raportul litigios, care are

ca obiect anularea înregistrării mărcii industriale S., este între cei doi

comercianți, care se bucură de prezumția generală de comercialitate a actelor,

recunoscută prin art. 4 C. proc. civ.

g. În consecință, dispoziția din art. 37 alin.

(1) al Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, aprobat prin H.G. nr.

833/1998, care atribuie secției civile a Tribunalului București, competența

soluționării cererilor în anularea înregistrării unei mărci, excede prevederilor

art. 48 alin. (1) din lege care nu conțin expresia „secția civilă”.

Pe de altă parte, competența materială a

instanțelor judecătorești poate fi stabilită numai prin lege, conform art. 125

alin. (3) din Constituție, astfel că o asemenea reglementare printr-o hotărâre

de guvern nu poate fi primită, fiind supusă evident excepției de ilegalitate.

4.2. Prin O.U.G. nr. 138/2000, intrată în

vigoare la 3 mai 2001, s-a eliminat apelul în materie comercială, sentințele

primei instanțe fiind definitive   și supuse  numai recursului, conform art.

720

8

C. proc. civ., text abrogat prin O.U.G. nr. 58/2003, intrată în

vigoare la 28 august 2003.

Așadar, în perioada 3 mai 2001-28 august 2003,

în materie comercială, deși apelul a fost eliminat, în speță, totuși, Curtea de

apel București, a judecat ca instanță de apel, pronunțând decizia civilă nr.

182 din 30 aprilie 2002, atacată cu recursul de față.

Drept urmare, decizia recurată s-a dat într-o

cale de atac neprevăzută de lege și de către o instanță necompetentă,

sancțiunea fiind imperativă, operând nulitatea de ordine publică prevăzută de

art. 105 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea, ca instanță de recurs, nu poate

„ratifica” această decizie pe temeiul că aceeași instanță, care a pronunțat

hotărârea recurată, era competentă să judece ca instanță de recurs, întrucât,

la data judecării legea nu prevedea calea de atac a apelului, iar toate actele

de procedură, inclusiv decizia nr. 182/30 aprilie 2003, sunt nule absolut.

De asemenea, această sancțiune nu poate fi

anihilată nici prin noua dispoziție din art. 288 C. proc. civ., introdusă prin

O.U.G. nr. 58/2003, de la 28 august 2003, conform căreia: „Hotărârile date în

primă instanță de judecătorie și tribunal sunt supuse apelului de curtea de

apel” , iar, dispozițiile din art. 720

8

C. proc. civ. privind

caracterul definitiv al hotărârii primei instanțe în materie comercială a fost

abrogată.

Drept consecință, decizia recurată este dată cu

încălcarea dispozițiilor imperative privind competența și gradele de

jurisdicție, astfel că potrivit art. 304 pct. 3 și art. 314 C. proc. civ. va fi

casată, cauza fiind trimisă, conform art. II alin. (2) teza a II-a din O.U.G.

nr. 58/2002 și art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., Curții de apel

București, secția comercială,  pentru soluționarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții S.C. P.R.  S.A. și P.Spa Italia împotriva deciziei nr.182 din 30

aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează

și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  14 octombrie 2003.