ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4004/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Acțiunea și obiectul judecății La data de 6 ianuarie 2000 reclamanta S.C. P.R. S.A. a cerut în contradictoriu cu S.C. R.D. S.A. și OSIM anularea mărcii S. pentru care s-a emis certificatul de marcă nr. 31599/1999, întrucât, conform art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, înregistrarea mărcii s-a făcut cu rea credință. Temeiul cererii de anulare a fost fixat în dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, marca S. reprezentând „un caz clar de imitare frauduloasă a mărcii S.”. 2. Prin sentința civilă nr. 503 din 18 mai 2001s-a dispus anularea înregistrării mărcii S., iar, prin decizia civilă nr. 182 din 30 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost schimbată sentința și s-a respins acțiunea principală și cererea conexă, ca nefondate.

Instanța de apel a reținut, în esență, că litigiul având ca obiect anularea certificatului de marcă aparținând unei societăți comerciale este de natură civilă, fără a releva acest aspect argumentat. 3. Contra deciziei a declarat recurs reclamanta S.C. P.R. S.A. și P. S.P.A., fără a indica temeiurile din art. 304 C. proc. civ., dar a criticat decizia sub multiple aspecte. Prin întâmpinare pârâta a invocat, între altele, decizia nr. 2271 din 11 aprilie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, prin care s-a admis recursul în anulare contra deciziei nr. 462/R/5 decembrie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, pe care a casat-o și, evocând fondul, s-a respins acțiunea reclamantei S.C.

P. S.P.A. și cererea de intervenție a S.C. P.R. S.A., ca nefondate. Obiectul acestei acțiuni l-a constituit constatarea încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii S., săvârșirea actelor de concurență neloială și obligarea să înceteze asemenea acte și să fie retrase de pe piață toate produsele S.

II. ÎN DREPT

4. Recursul este fondat pentru motivul de ordine publică relativ la natura comercială a litigiului și competența materială. 4.1. Acțiunea având ca obiect anularea certificatului de înregistrare la OSIM a unei mărci industriale are natură comercială, ceea ce atrage competența și procedura în materie comercială. a) Dispozițiile Legii nr. 84/1998, publicată în M.Of., nr. 161 din 23.o4.1998 privind regimul mărcilor și indicațiilor geografice atribuie competența materială, în primă instanță, Tribunalului București [art. 48 alin. (1), art. 81], fără a stabili și secția competentă (civilă sau comercială). b. Pentru a determina secția competentă este necesar a fi stabilită natura civilă sau comercială a unei astfel de cauze, în raport și de dispozițiile din art. 2 pct. 1 lit. a) și d) C. proc.

civ. care conferă competența, în primă instanță, tribunalului în materie comercială și asupra proceselor și cererilor în materie de proprietate industrială. c. Conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998: „marca este un semn susceptibil de reprezentare geografică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane”, iar „marca de codificare este marca ce indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul de mărci în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație, a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia sau alte caracteristici [lit. e)]. Dispozițiile art. 4 prevăd că: „Dreptul asupra mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la OSIM, iar, art. 5 lit. d) conține expresia „mărcile – putând servi în comerț pentru a desemna…”.

În sfârșit, conform art. 35 alin. (2) din lege „Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să le folosească în activitatea lor comercială. Așadar, în cuprinsul acestei legi, care constituie dreptul comun în materie de mărci și desene industriale, se utilizează termeni sau expresii care le desemnează în activitatea comercială, iar pe titulari, ca fiind comercianți. d. Potrivit legii și doctrinei fondul de comerț conține, între altele, ca elemente încorporate, mărcile de fabrică, de comerț sau de servicii; ele îndeplinesc o funcție asemănătoare numelui comercial și emblemei, având drept scop să individualizeze produsele sau mărfurile unui producător sau comerciant, deosebindu-l de cele ale altui comerciant.

Prin urmare, rațiunea existenței mărcilor de fabrică și de comerț, constă în aceea că unele produse nu pot fi verificate direct și nemijlocit de consumator, astfel că garanția calității rămâne, totuși, marca producătoare. Noutatea mărcii, însă, se determină în raport cu toate elementele componente, iar aprecierea posibilității de confuzie a mărcilor aparține instanțelor judecătorești. e. Dreptul asupra mărcii, este, așadar, de natură patrimonială, dar, totodată, el este un element al fondului de comerț, astfel că, cererile și acțiunile în legătură cu drepturile asupra mărcii sunt de natură comercială, fiind de competența secției comerciale a Tribunalului București, în primă instanță și a Curții de Apel București, ca instanță de recurs, până la 28 august 2003 și ca instanță de apel după această dată, sub imperiul O.U.G.

nr. 58/2003 (art. 288 C. proc. civ.). f. De altfel, natura comercială a acțiunii este dată nu numai de reglementarea citată, de faptul că marca este un element incorporal al fondului de comerț, ci de faptul că raportul litigios, care are ca obiect anularea înregistrării mărcii industriale S., este între cei doi comercianți, care se bucură de prezumția generală de comercialitate a actelor, recunoscută prin art. 4 C. proc. civ. g. În consecință, dispoziția din art. 37 alin. (1) al Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, aprobat prin H.G. nr. 833/1998, care atribuie secției civile a Tribunalului București, competența soluționării cererilor în anularea înregistrării unei mărci, excede prevederilor art. 48 alin. (1) din lege care nu conțin expresia „secția civilă”.

Pe de altă parte, competența materială a instanțelor judecătorești poate fi stabilită numai prin lege, conform art. 125 alin. (3) din Constituție, astfel că o asemenea reglementare printr-o hotărâre de guvern nu poate fi primită, fiind supusă evident excepției de ilegalitate. 4.2. Prin O.U.G. nr. 138/2000, intrată în vigoare la 3 mai 2001, s-a eliminat apelul în materie comercială, sentințele primei instanțe fiind definitive și supuse numai recursului, conform art. 720 8 C. proc. civ., text abrogat prin O.U.G. nr. 58/2003, intrată în vigoare la 28 august 2003. Așadar, în perioada 3 mai 2001-28 august 2003, în materie comercială, deși apelul a fost eliminat, în speță, totuși, Curtea de apel București, a judecat ca instanță de apel, pronunțând decizia civilă nr. 182 din 30 aprilie 2002, atacată cu recursul de față.

Drept urmare, decizia recurată s-a dat într-o cale de atac neprevăzută de lege și de către o instanță necompetentă, sancțiunea fiind imperativă, operând nulitatea de ordine publică prevăzută de art. 105 alin. (1) C. proc. civ. Curtea, ca instanță de recurs, nu poate „ratifica” această decizie pe temeiul că aceeași instanță, care a pronunțat hotărârea recurată, era competentă să judece ca instanță de recurs, întrucât, la data judecării legea nu prevedea calea de atac a apelului, iar toate actele de procedură, inclusiv decizia nr. 182/30 aprilie 2003, sunt nule absolut. De asemenea, această sancțiune nu poate fi anihilată nici prin noua dispoziție din art. 288 C. proc. civ., introdusă prin O.U.G.

nr. 58/2003, de la 28 august 2003, conform căreia: „Hotărârile date în primă instanță de judecătorie și tribunal sunt supuse apelului de curtea de apel” , iar, dispozițiile din art. 720 8 C. proc. civ. privind caracterul definitiv al hotărârii primei instanțe în materie comercială a fost abrogată. Drept consecință, decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor imperative privind competența și gradele de jurisdicție, astfel că potrivit art. 304 pct. 3 și art. 314 C. proc. civ. va fi casată, cauza fiind trimisă, conform art. II alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 58/2002 și art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., Curții de apel București, secția comercială, pentru soluționarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții S.C. P.R. S.A. și P.Spa Italia împotriva deciziei nr.182 din 30 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2003.