ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 294/2003

Decizia nr. 294 Dosar nr. 1751/2002 Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 31 mai 1999, S.C. F. S.A. Cluj-Napoca a chemat în judecată S.C.M. S.A. (în prezent S.C. G.C. S.A.) București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea certificatului de înregistrare nr. 10278 acordat de OSIM, pentru marca G. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că marca G. H 3, cu facsimil de semnătură prof. dr. A.A., înregistrată la OSIM sub nr. 2487/1968 și reînnoită sub nr. 2R2487, având ca titular Ministerul Industriei Alimentare, a fost transmisă fostei Centralei Industriale de Medicamente, cosmetice și coloranți, care, la rândul său, a cesionat-o Î.S.S.

București, începând cu data de 16 martie 1978. Întrucât Întreprinderea F. Cluj, actualmente S.C. F. S.A., fabrica încă din anul 1968 produse cosmetice sub marca G. H3 cu facsimil, fiind titulara acestei mărci originale în perioada 4 ianuarie 1980 – 20 mai 1983, în baza cesiunii de la Întreprinderea S., înregistrată la OSIM, efectuând și procedura de reînnoire a mărcii pe numele său până în 17 mai 1991, la data de 20 mai 1983 a cesionat marca către Centrala industrială de medicamente, cosmetice și coloranți, în subordinea căreia s-au aflat Întreprinderea F. și Întreprinderea M. La data de 21 februarie 1992, marca a fost transmisă, prin contractul de cesiune nr. 123, către S.C. F. S.A. și S.C.

M. S.A., în calitate de cotitulari, după care, la data de 12 noiembrie 1992, S.C. M., cu rea credință, a solicitat înregistrarea aceleiași mărci la OSIM doar pe numele său, fără consimțământul cotitularei reclamante, așa cum prevede art. 17 lit. a ) din Legea nr. 28/1967. La rândul său, dintr-o eroare nejustificată, OSIM a înregistrat sub nr. 2 R 2487/1996 și a eliberat certificatul de înregistrare a mărcii solicitate pentru un singur titular, respectiv S.C. M.S.A., contrar prevederilor legale menționate. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de prescripție a dreptului la acțiune al reclamantei, iar, pe fond, a susținut că înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 17 din Legea nr. 28/1967.

Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința nr. 301 din 22 martie 2000, a admis excepția invocată de pârâtă și a respins acțiunea introdusă de reclamantă, constatând prescris dreptul acesteia la acțiune. În motivarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut că acțiunea promovată de reclamantă este supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, care, în cauză, curge de la data de 14 noiembrie 1978, când s-a eliberat certificatul de înregistrare a mărcii G., împotriva căruia reclamanta avea posibilitatea să formuleze contestație. Reclamanta a declarat apel, invocând dispozițiile art. 27 lit. b) din Legea nr. 28/1967 și ale art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, derogatorii de la dreptul comun în materia prescripției reglementată de Decretul nr. 167/1958, conform cărora acțiunea a fost introdusă în termen.

Prin decizia nr. 552 din 24 octombrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza la aceeași instanță pentru soluționarea cauzei pe fond. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că simpla invocare de către reclamantă a relei credințe a pârâtei atrage incidența dispozițiilor speciale în materie, cuprinse în Legea nr. 28/1967 și Legea nr. 84/1998, conform cărora cererea de anulare a înregistrării mărcii se poate face oricând în termenul de ocrotire a acesteia. Împotriva deciziei instanței de apel pârâta a declarat recurs, primind numărul de dosar 1468/2001 al secției comerciale a Curții Supreme de Justiție care, prin încheierea din 4 aprilie 2002, a scos de pe rol cauza și a trimis-o secției civile pentru soluționare.

În motivarea recursului se susține că este corectă soluția instanței de fond, întrucât nu s-a dovedit reaua credință a pârâtei. Recursul nu este fondat. Prin acțiune și pe tot parcursul procesului reclamanta a susținut că pârâta, cu rea credință, a solicitat înregistrarea mărcii doar pe numele său, fără acordul cotitularului anterioarei înregistrări ce fusese publicată în Buletinul Oficial, acord necesar conform art. 17 lit. a) din Legea nr. 28/1967, întrucât noua marcă, G., nu se deosebește suficient de marca inițială, G. H3. Într-adevăr, potrivit art. 17 lit. a) din Legea nr. 28/1967, nu pot fi înregistrate ca mărci semnele care nu se deosebesc suficient de alte mărci privind produse identice sau similare, cu excepția cazului când înregistrarea este “cerută sau autorizată de titularii” acestor mărci.

În ceea ce privește condițiile și termenul în care se poate cere anularea unei mărci înregistrate, atât Legea nr. 28/1967 [art. 27 lit. b)], în vigoare la data înregistrării mărcii, cât și Legea nr. 84/1998 [art. 48 alin. (1) lit. c) și alin. (2)], în vigoare la data soluționării litigiului, prevăd că orice persoană interesată poate cere anularea înregistrării mărcii, oricând în perioada de protecție a acesteia, dacă înregistrarea s-a făcut cu rea credință. În cauză, ultimul termen de protecție a mărcii expiră la 14 noiembrie 2008, și cum reclamanta a invocat reaua credință a pârâtei, ceea ce nu implică și dovedirea acestui fapt pretins, la momentul introducerii acțiunii, soluția pronunțată de instanța de apel în sensul că acțiunea a fost introdusă în termen este legală și temeinică, urmând a fi menținută prin respingerea recursului îndreptat împotriva acesteia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. G.C. S.A. București împotriva deciziei nr. 552 din 24 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2003.