ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3160/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3160/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2254 din 14 decembrie 2011

pronunțată în Dosarul nr. 25343/3/2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamantul M.A.B. în

contradictoriu cu pârâții O.S.I.M. și SC S.P.I.E.C. SRL, totodată, a fost

admisă în parte cererea reconvențională, în sensul că s-a respins cererea de

anulare a mărcii „A.” și s-a dispus decăderea reclamantului din drepturile conferite

de marca A., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că la data de 3 decembrie 1990 A.F.A., autorizată

conform Decretului Lege nr. 54/1990, a formulat cerere de înregistrare a mărcii

„A.”, primind număr de depozit din 03 decembrie 1990, iar prin decizia din 10

iunie 1993, O.S.I.M. a dispus înregistrarea mărcii „A.” pentru clasele 16, 41

și 42, în baza acesteia fiind emis certificat de înregistrare marcă din 03

decembrie 1990. Ulterior, prin Decizia nr. 1018265 din 07 iulie 2003, O.S.I.M.

a admis cererea de reînnoire a mărcii pentru clasele 16, 35 și 39, fiind emis

certificatul de înregistrare din 03 decembrie 2000.

În baza contractului

de cesiune înregistrat la O.S.I.M. din 15 iulie 2003, S.M.Ș. a transmis reclamantului

A.B.M. marca „A.”, identificată conform certificatului de înregistrare marcă din

03 decembrie 1990 și reînnoită la 03 decembrie 2000. Cesiunea a fost publicată

în B.O.P.I. - Secțiunea Mărci din 2003.

Prin Decizia nr. 1001473

din 14 ianuarie 2011, O.S.I.M. a admis cererea formulată de reclamant de

reînnoire a mărcii menționate.

În ceea ce privește

marca pârâtei, Tribunalul a constatat că la 28 ianuarie 2000, pârâta a formulat

cerere de înregistrare a mărcii verbale combinate „F.A.”, primind număr de

depozit M.

Prin decizia din 6

decembrie 2000, O.S.I.M. a admis cererea și a dispus înregistrarea mărcii „F.A.”

pentru produsele și serviciile din clasele 16, 35, 41 și 42, în baza acesteia

fiind emis certificatul de înregistrare din 28 ianuarie 2000.

Prin cererea

formulată la 29 martie 2010 pârâta a solicitat reînnoirea mărcii, admisă prin

Decizia 1022201 din 08 iunie 2010, prin care marca a fost reînnoită pe o

perioadă de 10 ani.

În calitate de

titular al mărcii „A.”, reclamantul a formulat cererea principală de anulare a

mărcii „F.A.”, deținută de pârâtă, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 84/1998, invocând solicitarea cu rea-credință a înregistrării mărcii.

Reclamantul a invocat

ca motiv de rea-credință faptul că pârâta formulase anterior cerere de

înregistrare a mărcii „F.A.”, din 06 iulie 1992, care a fost respinsă de către O.S.I.M.

din cauza similitudinii acesteia cu marca „A.”, datorită claselor de produse

identice.

Reclamantul a mai

arătat că O.S.I.M. a refuzat să explice de ce a respins prima cerere și a

admis-o pe a doua, rezultând că, într-un fel sau altul, pârâta reclamantă a

influențat obținerea certificatului de înregistrare al mărcii menționate, marcă

de natură a crea confuzie în rândul populației, având în vedere clasele de

produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca „A.” În acest

sens a depus extras din registrul on-line al mărcilor.

Tribunalul a apreciat

că simplul fapt al refuzului inițial la înregistrare al unei mărci, urmat de

admiterea unei cereri de înregistrare ulterioare, nu poate fi socotit un motiv

de rea-credință la înregistrarea mărcii.

Reaua-credință

presupune o atitudine subiectivă prin care fie se urmărește deturnarea mărcii

de la finalitatea recunoscută de lege, aceea de a distinge produsele sau

serviciile comerciantului care înregistrează marca de produsele sau serviciile

altor concurenți de pe piață, fie fraudarea intereselor legitime ale

comercianților concurenți. Marca este astfel înregistrată fie în scopul

blocării accesului produselor sau serviciilor concurențiale pe piață, fie în

scopul forțării obținerii unor avantaje din cesiune, fie în scopul încălcării

bunului renume al mărcii prin asocierea cu produse sau servicii desconsiderate

ori necorespunzătoare calitativ.

Niciunul dintre

aceste scopuri nu poate fi reținut în privința pârâtei reclamante, în

condițiile în care pârâta reclamantă a înregistrat marca și a și folosit-o în

scopul pentru a fi înregistrată, procedând la tipărirea și difuzarea revistei „F.A.”,

una dintre cele mai cunoscute și bine reputate reviste de gen.

Faptul că intimatul O.S.I.M.

nu a fost în măsură să depună avizul de refuz provizoriu emis cu privire la

depozitul reglementat al mărcii „F.A.” din 06 iulie 1992, nu conduce la

concluzia relei-credințe la înregistrarea mărcii, intimatul justificând faptul

că înscrisul nu poate fi prezentat întrucât cererea de înregistrare fiind

respinsă, dosarul nu a fost arhivat.

În ceea ce privește

analiza făcută de reclamant prin notele scrise depuse la 09 noiembrie 2011,

după reținerea cauzei în pronunțare, cu privire la similaritatea celor două

mărci și a produselor/serviciilor pentru care au fost înregistrate, Tribunalul

o apreciază ca fiind nerelevantă în condițiile în care motivul de nulitate cu

care a fost sesizat este cel prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c), privind

înregistrarea mărcii cu rea credință, reclamantul nefăcând o altă precizare a

obiectului acțiunii și a temeiului de drept.

În consecință,

Tribunalul a respins cererea principală ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, Tribunalul a constatat ca fiind nefondat capătul de

cerere vizând anularea mărcii „A.” aparținând reclamantului, întemeiată, de

asemenea, pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Întrucât motivele de

nulitate se examinează în raport de momentul înregistrării mărcii, dat fiind că

nulitatea reprezintă acea sancțiune civilă care lipsește de efecte un act juridic

civil încheiat sau emis cu nerespectarea dispozițiilor legale, s-a apreciat că

nu se poate reține că prin înregistrarea acesteia nu s-a urmărit un scop

legitim, față de momentul înregistrării mărcii, 3 decembrie 1990 sau de

momentul primei reînnoiri, 7 iulie 2000, când pârâta reclamantă însăși nu avea

un drept de proprietate protejat.

Sub un alt aspect,

Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul a dobândit marca prin cesiune

conform contractului înregistrat la O.S.I.M. din 15 iulie 2003, iar cererea de

reînnoire a mărcii formulată de reclamant și admisă prin Decizia nr. 1001473

din 14 ianuarie 2011 de O.S.I.M. are ca scop protejarea dreptului său asupra

mărcii, prin utilizarea dispozițiilor legale în acest sens.

Motivele invocate de

către pârâta reclamantă, ulterioare înregistrării mărcii, vizează mai degrabă

cauza contractului de cesiune, fără însă ca acest motiv de nulitate să se poată

extinde asupra înregistrării mărcii.

Împrejurarea că

reclamantul a solicitat pârâtei-reclamante suma de 5 milioane euro pentru

cesiunea mărcii „A.”, astfel cum rezultă din procesul verbal întocmit la 17

iunie 2010 de B.E.J., A. și C., nu conduce la concluzia că marca a fost

înregistrată sau reînnoită în scop de blocaj sau în scop de profit nejustificat

prin cesiune, întrucât efectele eventualei cauze nelegitime a contractului de

cesiune nu se extind asupra înregistrării mărcii.

S-a apreciat, însă,

ca fiind fondat capătul de cerere având ca obiect decăderea reclamantului din drepturile

conferite de marca „A.”, întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. lit. a) și c)

din Legea nr. 84/1998.

S-a reținut că

reclamanta justifică interesul în formularea cererii în calitate de titulară a

mărcii „F.A.”, iar interesul său de a obține încetarea protecției unei mărci

față de care s-ar putea invoca un anumit grad de similaritate dat de elementul

verbal „A.”, este unul imediat, direct și legitim protejat.

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 46 alin. (1) lit. c) din lege, Tribunalul l-a

constatat dovedit prin sentința comercială nr. 5765 din 5 mai 2004, a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, prin care a fost obligată

pârâta F.C.N.C.I.Ș.R. „J.N.A.B.” să înceteze orice activități de publicare și

editare a publicațiilor „F.A.” și „B.A.” în forma în care au apărut pe piață,

motivat de faptul că acestea creează confuzie și induc în eroare cititorii

Revistei „F.A.”, intrând în conflict evident cu marca deținută de SC S.P.I.E.C.

SRL, prin imitație.

Ulterior pronunțării

acestei sentințe, reclamantul pârât nu a mai făcut dovada folosirii mărcii

sale, deși potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 „dovada folosirii

mărcii incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de

probă”. Reclamantul nu a administrat probe pentru a dovedi folosirea efectivă a

mărcii pe teritoriul României în sensul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Prin Decizia nr. 93

din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul M.A.B. împotriva

sentinței menționate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a înlăturat, în primul rând, criticile cu privire la

înregistrarea mărcii pârâtei sub aspectul bunei/relei credințe a acesteia, care

formează obiectul cererii principale.

În ceea ce privește

susținerile referitoare la nepronunțarea primei instanțe asupra unor dovezi

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv situația comparativă a

mărcilor opuse cauzei, expusă de reclamant în concluziile scrise, dar și

înscrisurile care au constituit cererea de bază a înregistrării mărcii pârâtei,

din care rezultă că s-au extins la înregistrare, clasele de produse și servicii

ale înregistrării de marcă depusă inițial de pârâtă, instanța de apel a

observat că, prin aceste susțineri, fără a fi existat o precizare de acțiune,

reclamantul tinde la extinderea învestirii instanței, contrar principiului

disponibilității procesului civil și limitelor impuse de art. 294 C. proc. civ.

(care arată că în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi).

Instanța de fond și-a

limitat analiza la ceea ce s-a susținut prin cererea inițială, respectiv

constatarea relei-credințe a pârâtei la înregistrare, delimitându-se expres

prin considerente, de susținerile noi pe care reclamantul a înțeles să le

producă prin concluziile scrise din 9 noiembrie 2011, după reținerea cauzei în

pronunțare, cu privire la similaritatea celor două mărci și a

produselor/serviciilor pentru care au fost înregistrate.

Analiza similarității

este specifică ipotezei de anulare a mărcii, în cazul invocării anteriorității

altei înregistrări, în baza art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998,

ceea ce nu corespunde învestirii instanței, fiind un caz diferit de cel al

speței.

În mod similar a

procedat reclamantul în apel, când a căutat să releve instanței de control

cauze noi ale anulării pentru rea-credință, atunci când a făcut trimitere la

extinderea ce s-a produs la înregistrarea mărcii pârâtei, în privința claselor

de produse și servicii. Această susținere nu a făcut obiectul judecății

fondului, prin urmare nici nu poate fi supusă controlului de legalitate și

temeinicie al instanței de apel, pentru că în caz contrar s-ar produce

încălcarea regulii „tantum devolutum quantum judicatum”, care semnifică faptul

că în calea de atac nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în primă

instanță.

Același raționament

este aplicabil susținerilor apelantului referitoare la încălcarea dispozițiilor

art. 29 din Legea nr. 84/1998 la reînnoirea înregistrării mărcii pârâtei „F.A.”,

dar și cererii din preambulul apelului prin care se solicită retragerea de pe

piață a publicațiilor ce poartă marca „F.A.”

În ceea ce privește

fondul dezbaterii înregistrării mărcii pârâtei, s-a constatat că reclamantul nu

exprimă o critică concretă în legătură cu analiza efectuată amplu de instanța

de fond. Sunt reluate susținerile cererii de chemare în judecată, în sensul că,

deși avea cunoștință de existența mărcii anterioare a reclamantului, pârâta a

reluat procedura de înregistrare.

Curtea a observat că

instanța de fond a analizat reaua-credință prin raportare la datele concrete

ale speței, în contextul obligației legale a comercianților de a-și desfășura

activitatea cu bună credință și potrivit uzanțelor cinstite, în limitele unei

concurențe loiale (astfel cum este definiția conturată în practica judiciară),

fiind corect evidențiate și fără omisiuni, elementele care au determinat

soluția.

În al doilea rând,

instanța de apel a apreciat că sunt nefondate susținerile apelantului-reclamant

în ceea ce privește cererea de decădere din drepturile conferite de marca „A.”,

care formează obiectul cererii reconvenționale.

Apelantul a arătat că

nefolosința care i-a fost imputată se justifică prin constrângerea ce i-a fost

impusă din respectarea unei hotărâri judecătorești.

Instanța de apel a

constatat că sentința comercială nr. 5765 din 05 mai 2004 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, la care se face referire, a interzis

pârâtei F.C.N.C.I.Ș.R. „J.N.A.B.” să înceteze orice activități de publicare și

editare a publicațiilor „F.A.” și „B.A.”, în forma în care au apărut pe piață,

datorită riscului de confuzie și inducere în eroare a cititorilor Revistei „F.A.”,

intrând în conflict evident cu marca deținută de pârâtă.

Prin urmare, s-a

interzis tipărirea unor publicații care imitau formatul revistei pârâtei, deci

nu folosirea mărcii „A.” aparținând reclamantului, pentru care era necesară o

soluționare separată. Modalitatea de interpretare a valorificării dreptului

aparține acestuia, însă în prezenta cauză nu își poate invoca propria culpă în

înțelegerea interdicției hotărârii judecătorești menționate.

Nefiind făcută o altă

dovadă a folosirii mărcii într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, astfel cum

enunță art. 46 din Legea nr. 84/1998, sancțiunea de decădere aplicată de prima

instanță apare ca întemeiată.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.A.B., criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

- În mod greșit,

instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii principale prin neluarea în

considerare a extinderii capetelor de cerere formulate în acțiunea introductivă

prin evidențierea unor clase de produse/servicii identice, în condițiile în

care acea extindere la care face referire sunt apărări de fond, esența constând

în faptul că s-a efectuat cu rea-credință cererea de înregistrare a mărcii la O.S.I.M.

de către SC S.P.I.E.C. SRL.

- Sunt întrunite

condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998,

deoarece, la momentul înregistrării mărcii „F.A.” în anul 2000, intimata -

pârâtă a cunoscut faptul existenței mărcii „A.” aparținând reclamantului,

deoarece tocmai în considerarea acesteia i se respinsese în anul 1992 o altă

cerere de înregistrare pentru semnul „F.A.”

- În mod greșit,

instanța de apel a menținut dispoziția primei instanțe de admitere a cererii în

decăderea reclamantului din drepturile conferite de marca „A.”

SC S.P.I.E.C. SRL,

încă din anul 1992, a editat revista „F.A.” și prin difuzarea pe piață, a

determinat excluderea, în timp, dar sigur, a mărcii „A.” aparținând reclamantului.

Difuzarea pe piață a

revistei „F.A.” s-a efectuat cu încălcarea Legii nr. 84/1998 și prin confuzia

creată între cele două mărci prin similitudinea acestora, în sensul că pe piață

s-a vândut marca „F.A.” în detrimentul mărcii „A”. În aceste condiții, s-a

ajuns la situația în care revista „A.” nu a mai putut fi difuzată pe piață.

Dovada faptului că

reclamantul a dorit continuarea activității pe care a preluat-o și a promovat-o

rezultă din faptul că a încercat înregistrarea la O.S.I.M. a mărcii „B.A.” și „F.A.”,

ambele fiind respinse de către O.S.I.M., situație ce nu i-a permis difuzarea

acestor produse pe piață, deoarece ar fi fost nelegală, la fel cum a fost

difuzarea de către SC S.P.I.E.C. SRL a revistei „F.A.” începând cu anul 1992

până în anul 2000, când a obținut înregistrarea mărcii „F.A.”

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Prin motivele de

recurs, reclamantul a criticat, în primul rând, aprecierea instanței de apel în

sensul că, prin susținerile referitoare la evidențierea, în cuprinsul deciziei

de înregistrare a mărcii pârâtei, a unor clase de produse/servicii care nu au

figurat în cererea de înregistrare a mărcii, reclamantul tinde la extinderea

învestirii instanței, ceea ce contravine principiului disponibilității în

procesul civil, cât timp nu s-a făcut o precizare a cererii inițiale, cât și

limitelor impuse prin art. 294 C. proc. civ.

Criticile cu acest

obiect sunt nefondate, deoarece susținerile în discuție nu pot fi calificate,

astfel cum susține recurentul, drept „apărări de fond” în cadrul cererii în

anularea înregistrării mărcii pârâtei, înregistrare pretins solicitată cu rea -

credință.

Eventuala adăugare,

în cursul procedurii de examinare a cererii de înregistrare a unei mărci, a

unor clase de servicii și/sau a unor servicii din aceeași clasă, pentru care se

solicită înregistrarea, ce nu au figurat în cererea inițială, echivalează cu

modificarea cererii de înregistrare.

Susținând că „nu se

poate admite că, în cuprinsul examinării, o cerere de marcă se modifică în plus

cu privire la servicii și clase”, reclamantul pune în discuție legalitatea unei

astfel de modificări, în raport de dispozițiile ce reglementează procedura de

examinare a cererii de înregistrare.

Acest aspect ar putea

fi analizat de către instanța de judecată doar prin învestirea expresă cu o

cerere de anulare a înregistrării pentru eventuala încălcare a acelor prevederi

legale (caz în care ar fi fost necesar a se discuta, în prealabil, dacă este admisibilă

formularea unei asemenea sesizări directe a instanței sau dacă pretinsa

nelegalitate putea fi invocată doar în cadrul procedurii administrative, în

forma reglementată la data cererii de înregistrare).

Or, obiectul cererii

principale îl constituie, într-adevăr, anularea mărcii „F.A.” înregistrate pe

numele pârâtei SC S.P.I.E.C. SRL, cu protecție începând cu data de 28 ianuarie 2000,

însă nu pentru motivul eventualei încălcări a dispozițiilor Legii nr. 84/1998

referitoare la examinarea cererii de înregistrare a mărcii în procedura

administrativă - în sensul că legea nu ar permite modificarea cererii -, ci

pentru solicitarea cu rea-credință a înregistrării mărcii, față de preexistența

mărcii similare a reclamantului, invocându-se dispozițiile art. 47 (fost 48) alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În absența formulării

în prezenta cauză a unei cereri de anulare a înregistrării mărcii pentru

eventuala încălcare a legii în ceea ce privește însăși procedura de

înregistrare a mărcii, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu pot fi

primite susținerile referitoare la extinderea claselor de servicii în cursul

examinării cererii de înregistrare, deoarece s-ar depăși limitele învestirii

instanței, fixate prin cererea de chemare în judecată, încălcându-se, astfel,

prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora „În toate

cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății”.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar accepta că reclamantul nu a intenționat învestirea instanței cu

o nouă cerere, care să fi impus precizarea sau modificarea cererii de chemare

în judecată inițiale, ci doar formularea unor „apărări de fond” în cadrul

cererii deduse judecății, se constată că susținerile reclamantului tot nu ar fi

putut fi luate în considerare în analiza cererii în anularea înregistrării cu

rea - credință a mărcii.

Reclamantul poate

formula, în cursul procesului, apărări de fond în combaterea cererilor sau

apărărilor părții adverse, însă adăugirea unor susțineri sau chiar pretenții

noi față de cele din cererea de chemare în judecată nu intră în această

categorie de mijloace procesuale, deoarece echivalează cu precizarea sau

modificarea cererii de chemare în judecată, pentru care este necesară

respectarea termenelor procedurale prescrise de legiuitor pentru formularea

lor, atunci când sunt instituite prin lege asemenea limite temporale.

Reclamantului îi

revine obligația de a indica prin chiar cererea de chemare în judecată motivele

de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază, conform art. 112 pct. 4 C.

proc. civ., iar aceste elemente ale cererii introductive de instanță

interesează însăși cauza cererii, a cărei modificare, inclusiv prin completarea

motivelor de fapt, presupune însăși modificarea cererii de chemare în judecată,

ce poate fi realizată doar în condițiile art. 132 C. proc. civ.

Așadar, chiar dacă

s-ar admite că reclamantul a urmărit adăugarea unor motive noi pentru anularea înregistrării

efectuate cu rea - credință, în mod corect instanța de apel a apreciat că prima

instanță nu putea proceda la examinarea în fond a acestora, în absența

învestirii instanței cu respectarea dispozițiilor procedurale referitoare la

formularea și modificarea cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă

parte, eventuala cercetare a acestora direct în apel ar echivala cu depășirea

limitelor învestirii instanței de apel, impuse de art. 294 C. proc. civ.,

potrivit cărora în calea ordinară de atac nu se poate schimba cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Față de

considerentele expuse, urmează a fi înlăturat motivul de recurs pe acest

aspect.

Cât privește

susținerile referitoare la întrunirea cerințelor de aplicare a dispozițiilor art.

47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, se observă că recurentul nu

formulează în concret vreo critică la adresa considerentelor deciziei de apel,

ci reia motivele de fapt expuse chiar în cuprinsul cererii de chemare în

judecată, anume cunoașterea de către intimata - pârâtă, la momentul

înregistrării mărcii „F.A.”, a existenței mărcii „A.” aparținând reclamantului,

deoarece tocmai în considerarea acesteia i se respinsese în anul 1992 o altă

cerere de înregistrare pentru semnul „F.A.”

De altfel, nici în

apel nu s-au formulat critici pe fondul cererii principale, reluându-se

aceleași susțineri din cererea de chemare în judecată, astfel cum se arată în

decizia recurată.

Or, susținerile

recurentului prin care se reiterează motivele de fapt ale cererii introductive

nu reprezintă critici de nelegalitate față de decizia pronunțată în apel,

susceptibile de a fi încadrate în cazurile de recurs expres și limitativ

prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. și analizate ca atare, motiv

pentru care urmează a fi înlăturate.

În ceea ce privește

legalitatea deciziei recurate din perspectiva cererii în decăderea

reclamantului din drepturile asupra mărcii „A., pretenție formulată de către

pârâtă prin cererea reconvențională, se constată, de asemenea, că motivul de

recurs pe acest aspect este nefondat.

În conformitate cu art.

46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998,

decăderea titularului din drepturile

conferite de marcă operează dacă „fără motive justificate, într-o perioadă

neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor,

marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru

produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă

această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani”.

P

otrivit art. 46 alin.

(2) lit. b) din Lege, este asimilată folosirii efective a mărcii „

imposibilitatea

folosirii mărcii din circumstanțe independente de voința titularului, cum ar fi

restricțiile la import sau ca urmare a altor dispoziții ale autorităților

publice vizând produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată”.

Nu orice dispoziție a

unei autorități publice vizând asemenea produse sau servicii reprezintă o cauză

de imposibilitate a folosirii mărcii,

independent de voința titularului.

Pentru a produce

efectul preconizat de legiuitor, anume asimilarea cu o folosire efectivă a

mărcii, este necesar ca dispoziția să conțină o restricție sau o interdicție a

utilizării

produselor

sau serviciilor pentru care marca a fost înregistrată ori o parte a acestora

(în cel din urmă caz, titularul va trebui să demonstreze separat folosirea

efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile ce nu au fost vizate de

dispoziția autorității publice), dar adoptată în așa fel încât să nu permită

titularului posibilitatea utilizării ori un drept de opțiune în privința

modului sau a mijloacelor de utilizare a produselor sau serviciilor pentru care

marca a fost înregistrată.

În cauză, r

ecurentul susține, în

esență, că a fost în imposibilitate de a-și folosi marca din cauza pârâtei,

care a editat și difuzat, în mod nelegal, revista „F.A.”, determinând

excluderea treptată de pe piață a mărcii sale „A.”, reclamantul fiind

împiedicat și să înregistreze mărci noi, pentru continuarea activității

publicistice pe care a preluat-o și a promovat-o.

Acest motiv de recurs

conține o reiterare generică a susținerilor formulate în cursul procesului și

care au fost deja analizate de către instanța de apel, context în care se

constată că, în mod corect, instanța de apel a considerat că reclamantul nu a

fost împiedicat să folosească marca din cauze independente de voința sa, iar,

prin aceste susțineri, reclamantul își invocă propria culpă pentru nefolosirea

mărcii.

Astfel, instanța de

apel a constatat, față de susținerile reclamantului referitoare la sentința

comercială nr. 5765 din 5 mai 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a

Comercială (la care s-a făcut, indirect, referire și în cererea de recurs), că

prin acea hotărâre judecătorească nu a fost interzisă însăși folosirea mărcii

„A.”, ci doar editarea și difuzarea publicațiilor „F.A.” și „B.A.”, în forma în

care au apărut pe piață, respectiv în forma susceptibilă de inducere în eroare

a cititorilor Revistei „F.A.”, editată de pârâtă, deoarece copia formatul

acelei reviste.

Respectiva

interdicție judecătorească nu are legătură cu marca reclamantului și nici măcar

cu cea a pârâtei, ci are drept finalitate respectarea regulilor și a

practicilor concurențiale oneste pe o anumită piață de produse și servicii,

anume aceea a publicațiilor periodice.

Așadar, interdicția

nu opera dacă reclamantul ar fi desfășurat în viitor activitatea publicistică

în limitele concurenței loiale, or, reclamantul nu a probat desfășurarea

vreunei asemenea activități înlăuntrul termenului de decădere, după cum nu s-a

dovedit nici că reclamantul a încercat editarea publicațiilor într-o altă formă

decât cea care imita formatul revistei pârâtei, dar a fost împiedicat,

invocându-se hotărârea judecătorească menționată.

Drept urmare, sunt

nefondate susținerile reclamantului în sensul că nu a putut folosi marca din cauza

dispozițiilor din hotărârea judecătorească menționată.

Pe de altă parte,

nici respingerea de către O.S.I.M. a cererii reclamantului de înregistrare a

două mărci noi, pe lângă faptul că este invocată abia în prezentul recurs,

așadar omisso medio, nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 46 alin. (2) lit.

b) din Lege și nu constituie o cauză justificată de nefolosire a mărcii, cât

timp eventuala admitere la înregistrare a unei alte mărci, chiar similară cu

marca vizată de cererea de decădere, nu ar reprezenta un act de folosire a

acesteia din urmă, ci ar da naștere unor drepturi distincte asupra unui semn de

sine - stătător.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

temeiul art. 312 C. proc. civ.

În ceea ce privește

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC

S.P.I.E.C. SRL, se reține că, la termenul de judecată din 31 octombrie 2014, a

fost depusă factura din 4 august 2014 (fila 36 dosar recurs), privind

furnizarea de către SC N.W.P.C. SRL „de servicii juridice conform contractului”

în favoarea intimatei - pârâte, în Dosarul nr. 25343/3/2011 al Înaltei Curți,

în cuantum de 5.498,16 lei (T.V.A. inclus).

În cursul judecării

prezentului recurs, reprezentarea intereselor intimatei - pârâte a fost

asigurată prin consilier juridic I.P., conform împuternicirii aflate la fila

20, fără a se face dovada reprezentării efective prin intermediul societății

pretins prestatoare, fie prin depunerea la dosar a mandatului acordat în acest

sens ori cel puțin a contractului menționat în factură (care nu a fost

individualizat prin număr și dată de întocmire), fie prin probarea vreunei

legături între consilierul juridic și societatea prestatoare indicată în

factură.

În aceste condiții,

nu s-a dovedit efectuarea de cheltuieli de judecată în recurs, motiv pentru

care, în aplicarea art. 274 C. proc. civ., cererea intimatei - pârâte de

acordare a acestora urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul M.A.B. împotriva Deciziei nr. 93/A din 30

aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Respinge cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC S.P.I.E.C.

SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 noiembrie 2014.