ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3160/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 2254 din 14 decembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 25343/3/2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamantul M.A.B. în contradictoriu cu pârâții O.S.I.M. și SC S.P.I.E.C. SRL, totodată, a fost admisă în parte cererea reconvențională, în sensul că s-a respins cererea de anulare a mărcii „A.” și s-a dispus decăderea reclamantului din drepturile conferite de marca A., cu cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, s-a reținut că la data de 3 decembrie 1990 A.F.A., autorizată conform Decretului Lege nr. 54/1990, a formulat cerere de înregistrare a mărcii „A.”, primind număr de depozit din 03 decembrie 1990, iar prin decizia din 10 iunie 1993, O.S.I.M.

a dispus înregistrarea mărcii „A.” pentru clasele 16, 41 și 42, în baza acesteia fiind emis certificat de înregistrare marcă din 03 decembrie 1990. Ulterior, prin Decizia nr. 1018265 din 07 iulie 2003, O.S.I.M. a admis cererea de reînnoire a mărcii pentru clasele 16, 35 și 39, fiind emis certificatul de înregistrare din 03 decembrie 2000. În baza contractului de cesiune înregistrat la O.S.I.M. din 15 iulie 2003, S.M.Ș. a transmis reclamantului A.B.M. marca „A.”, identificată conform certificatului de înregistrare marcă din 03 decembrie 1990 și reînnoită la 03 decembrie 2000. Cesiunea a fost publicată în B.O.P.I. - Secțiunea Mărci din 2003. Prin Decizia nr. 1001473 din 14 ianuarie 2011, O.S.I.M.

a admis cererea formulată de reclamant de reînnoire a mărcii menționate. În ceea ce privește marca pârâtei, Tribunalul a constatat că la 28 ianuarie 2000, pârâta a formulat cerere de înregistrare a mărcii verbale combinate „F.A.”, primind număr de depozit M. Prin decizia din 6 decembrie 2000, O.S.I.M. a admis cererea și a dispus înregistrarea mărcii „F.A.” pentru produsele și serviciile din clasele 16, 35, 41 și 42, în baza acesteia fiind emis certificatul de înregistrare din 28 ianuarie 2000. Prin cererea formulată la 29 martie 2010 pârâta a solicitat reînnoirea mărcii, admisă prin Decizia 1022201 din 08 iunie 2010, prin care marca a fost reînnoită pe o perioadă de 10 ani. În calitate de titular al mărcii „A.”, reclamantul a formulat cererea principală de anulare a mărcii „F.A.”, deținută de pârâtă, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocând solicitarea cu rea-credință a înregistrării mărcii.

Reclamantul a invocat ca motiv de rea-credință faptul că pârâta formulase anterior cerere de înregistrare a mărcii „F.A.”, din 06 iulie 1992, care a fost respinsă de către O.S.I.M. din cauza similitudinii acesteia cu marca „A.”, datorită claselor de produse identice. Reclamantul a mai arătat că O.S.I.M. a refuzat să explice de ce a respins prima cerere și a admis-o pe a doua, rezultând că, într-un fel sau altul, pârâta reclamantă a influențat obținerea certificatului de înregistrare al mărcii menționate, marcă de natură a crea confuzie în rândul populației, având în vedere clasele de produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca „A.” În acest sens a depus extras din registrul on-line al mărcilor.

Tribunalul a apreciat că simplul fapt al refuzului inițial la înregistrare al unei mărci, urmat de admiterea unei cereri de înregistrare ulterioare, nu poate fi socotit un motiv de rea-credință la înregistrarea mărcii. Reaua-credință presupune o atitudine subiectivă prin care fie se urmărește deturnarea mărcii de la finalitatea recunoscută de lege, aceea de a distinge produsele sau serviciile comerciantului care înregistrează marca de produsele sau serviciile altor concurenți de pe piață, fie fraudarea intereselor legitime ale comercianților concurenți. Marca este astfel înregistrată fie în scopul blocării accesului produselor sau serviciilor concurențiale pe piață, fie în scopul forțării obținerii unor avantaje din cesiune, fie în scopul încălcării bunului renume al mărcii prin asocierea cu produse sau servicii desconsiderate ori necorespunzătoare calitativ.

Niciunul dintre aceste scopuri nu poate fi reținut în privința pârâtei reclamante, în condițiile în care pârâta reclamantă a înregistrat marca și a și folosit-o în scopul pentru a fi înregistrată, procedând la tipărirea și difuzarea revistei „F.A.”, una dintre cele mai cunoscute și bine reputate reviste de gen. Faptul că intimatul O.S.I.M. nu a fost în măsură să depună avizul de refuz provizoriu emis cu privire la depozitul reglementat al mărcii „F.A.” din 06 iulie 1992, nu conduce la concluzia relei-credințe la înregistrarea mărcii, intimatul justificând faptul că înscrisul nu poate fi prezentat întrucât cererea de înregistrare fiind respinsă, dosarul nu a fost arhivat.

În ceea ce privește analiza făcută de reclamant prin notele scrise depuse la 09 noiembrie 2011, după reținerea cauzei în pronunțare, cu privire la similaritatea celor două mărci și a produselor/serviciilor pentru care au fost înregistrate, Tribunalul o apreciază ca fiind nerelevantă în condițiile în care motivul de nulitate cu care a fost sesizat este cel prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c), privind înregistrarea mărcii cu rea credință, reclamantul nefăcând o altă precizare a obiectului acțiunii și a temeiului de drept. În consecință, Tribunalul a respins cererea principală ca neîntemeiată. În ceea ce privește cererea reconvențională, Tribunalul a constatat ca fiind nefondat capătul de cerere vizând anularea mărcii „A.” aparținând reclamantului, întemeiată, de asemenea, pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Întrucât motivele de nulitate se examinează în raport de momentul înregistrării mărcii, dat fiind că nulitatea reprezintă acea sancțiune civilă care lipsește de efecte un act juridic civil încheiat sau emis cu nerespectarea dispozițiilor legale, s-a apreciat că nu se poate reține că prin înregistrarea acesteia nu s-a urmărit un scop legitim, față de momentul înregistrării mărcii, 3 decembrie 1990 sau de momentul primei reînnoiri, 7 iulie 2000, când pârâta reclamantă însăși nu avea un drept de proprietate protejat. Sub un alt aspect, Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul a dobândit marca prin cesiune conform contractului înregistrat la O.S.I.M. din 15 iulie 2003, iar cererea de reînnoire a mărcii formulată de reclamant și admisă prin Decizia nr. 1001473 din 14 ianuarie 2011 de O.S.I.M.

are ca scop protejarea dreptului său asupra mărcii, prin utilizarea dispozițiilor legale în acest sens. Motivele invocate de către pârâta reclamantă, ulterioare înregistrării mărcii, vizează mai degrabă cauza contractului de cesiune, fără însă ca acest motiv de nulitate să se poată extinde asupra înregistrării mărcii. Împrejurarea că reclamantul a solicitat pârâtei-reclamante suma de 5 milioane euro pentru cesiunea mărcii „A.”, astfel cum rezultă din procesul verbal întocmit la 17 iunie 2010 de B.E.J., A. și C., nu conduce la concluzia că marca a fost înregistrată sau reînnoită în scop de blocaj sau în scop de profit nejustificat prin cesiune, întrucât efectele eventualei cauze nelegitime a contractului de cesiune nu se extind asupra înregistrării mărcii.

S-a apreciat, însă, ca fiind fondat capătul de cerere având ca obiect decăderea reclamantului din drepturile conferite de marca „A.”, întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. lit. a) și c) din Legea nr. 84/1998. S-a reținut că reclamanta justifică interesul în formularea cererii în calitate de titulară a mărcii „F.A.”, iar interesul său de a obține încetarea protecției unei mărci față de care s-ar putea invoca un anumit grad de similaritate dat de elementul verbal „A.”, este unul imediat, direct și legitim protejat. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 46 alin. (1) lit. c) din lege, Tribunalul l-a constatat dovedit prin sentința comercială nr. 5765 din 5 mai 2004, a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, prin care a fost obligată pârâta F.C.N.C.I.Ș.R.

„J.N.A.B.” să înceteze orice activități de publicare și editare a publicațiilor „F.A.” și „B.A.” în forma în care au apărut pe piață, motivat de faptul că acestea creează confuzie și induc în eroare cititorii Revistei „F.A.”, intrând în conflict evident cu marca deținută de SC S.P.I.E.C. SRL, prin imitație. Ulterior pronunțării acestei sentințe, reclamantul pârât nu a mai făcut dovada folosirii mărcii sale, deși potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 „dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de probă”. Reclamantul nu a administrat probe pentru a dovedi folosirea efectivă a mărcii pe teritoriul României în sensul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Prin Decizia nr. 93 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul M.A.B. împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a înlăturat, în primul rând, criticile cu privire la înregistrarea mărcii pârâtei sub aspectul bunei/relei credințe a acesteia, care formează obiectul cererii principale.

În ceea ce privește susținerile referitoare la nepronunțarea primei instanțe asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv situația comparativă a mărcilor opuse cauzei, expusă de reclamant în concluziile scrise, dar și înscrisurile care au constituit cererea de bază a înregistrării mărcii pârâtei, din care rezultă că s-au extins la înregistrare, clasele de produse și servicii ale înregistrării de marcă depusă inițial de pârâtă, instanța de apel a observat că, prin aceste susțineri, fără a fi existat o precizare de acțiune, reclamantul tinde la extinderea învestirii instanței, contrar principiului disponibilității procesului civil și limitelor impuse de art. 294 C. proc.

civ. (care arată că în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi). Instanța de fond și-a limitat analiza la ceea ce s-a susținut prin cererea inițială, respectiv constatarea relei-credințe a pârâtei la înregistrare, delimitându-se expres prin considerente, de susținerile noi pe care reclamantul a înțeles să le producă prin concluziile scrise din 9 noiembrie 2011, după reținerea cauzei în pronunțare, cu privire la similaritatea celor două mărci și a produselor/serviciilor pentru care au fost înregistrate. Analiza similarității este specifică ipotezei de anulare a mărcii, în cazul invocării anteriorității altei înregistrări, în baza art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, ceea ce nu corespunde învestirii instanței, fiind un caz diferit de cel al speței.

În mod similar a procedat reclamantul în apel, când a căutat să releve instanței de control cauze noi ale anulării pentru rea-credință, atunci când a făcut trimitere la extinderea ce s-a produs la înregistrarea mărcii pârâtei, în privința claselor de produse și servicii. Această susținere nu a făcut obiectul judecății fondului, prin urmare nici nu poate fi supusă controlului de legalitate și temeinicie al instanței de apel, pentru că în caz contrar s-ar produce încălcarea regulii „tantum devolutum quantum judicatum”, care semnifică faptul că în calea de atac nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în primă instanță.

Același raționament este aplicabil susținerilor apelantului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 84/1998 la reînnoirea înregistrării mărcii pârâtei „F.A.”, dar și cererii din preambulul apelului prin care se solicită retragerea de pe piață a publicațiilor ce poartă marca „F.A.” În ceea ce privește fondul dezbaterii înregistrării mărcii pârâtei, s-a constatat că reclamantul nu exprimă o critică concretă în legătură cu analiza efectuată amplu de instanța de fond. Sunt reluate susținerile cererii de chemare în judecată, în sensul că, deși avea cunoștință de existența mărcii anterioare a reclamantului, pârâta a reluat procedura de înregistrare.

Curtea a observat că instanța de fond a analizat reaua-credință prin raportare la datele concrete ale speței, în contextul obligației legale a comercianților de a-și desfășura activitatea cu bună credință și potrivit uzanțelor cinstite, în limitele unei concurențe loiale (astfel cum este definiția conturată în practica judiciară), fiind corect evidențiate și fără omisiuni, elementele care au determinat soluția. În al doilea rând, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate susținerile apelantului-reclamant în ceea ce privește cererea de decădere din drepturile conferite de marca „A.”, care formează obiectul cererii reconvenționale. Apelantul a arătat că nefolosința care i-a fost imputată se justifică prin constrângerea ce i-a fost impusă din respectarea unei hotărâri judecătorești.

Instanța de apel a constatat că sentința comercială nr. 5765 din 05 mai 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la care se face referire, a interzis pârâtei F.C.N.C.I.Ș.R. „J.N.A.B.” să înceteze orice activități de publicare și editare a publicațiilor „F.A.” și „B.A.”, în forma în care au apărut pe piață, datorită riscului de confuzie și inducere în eroare a cititorilor Revistei „F.A.”, intrând în conflict evident cu marca deținută de pârâtă. Prin urmare, s-a interzis tipărirea unor publicații care imitau formatul revistei pârâtei, deci nu folosirea mărcii „A.” aparținând reclamantului, pentru care era necesară o soluționare separată. Modalitatea de interpretare a valorificării dreptului aparține acestuia, însă în prezenta cauză nu își poate invoca propria culpă în înțelegerea interdicției hotărârii judecătorești menționate.

Nefiind făcută o altă dovadă a folosirii mărcii într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, astfel cum enunță art. 46 din Legea nr. 84/1998, sancțiunea de decădere aplicată de prima instanță apare ca întemeiată. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.A.B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - În mod greșit, instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii principale prin neluarea în considerare a extinderii capetelor de cerere formulate în acțiunea introductivă prin evidențierea unor clase de produse/servicii identice, în condițiile în care acea extindere la care face referire sunt apărări de fond, esența constând în faptul că s-a efectuat cu rea-credință cererea de înregistrare a mărcii la O.S.I.M.

de către SC S.P.I.E.C. SRL. - Sunt întrunite condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, deoarece, la momentul înregistrării mărcii „F.A.” în anul 2000, intimata - pârâtă a cunoscut faptul existenței mărcii „A.” aparținând reclamantului, deoarece tocmai în considerarea acesteia i se respinsese în anul 1992 o altă cerere de înregistrare pentru semnul „F.A.” - În mod greșit, instanța de apel a menținut dispoziția primei instanțe de admitere a cererii în decăderea reclamantului din drepturile conferite de marca „A.” SC S.P.I.E.C. SRL, încă din anul 1992, a editat revista „F.A.” și prin difuzarea pe piață, a determinat excluderea, în timp, dar sigur, a mărcii „A.” aparținând reclamantului.

Difuzarea pe piață a revistei „F.A.” s-a efectuat cu încălcarea Legii nr. 84/1998 și prin confuzia creată între cele două mărci prin similitudinea acestora, în sensul că pe piață s-a vândut marca „F.A.” în detrimentul mărcii „A”. În aceste condiții, s-a ajuns la situația în care revista „A.” nu a mai putut fi difuzată pe piață. Dovada faptului că reclamantul a dorit continuarea activității pe care a preluat-o și a promovat-o rezultă din faptul că a încercat înregistrarea la O.S.I.M. a mărcii „B.A.” și „F.A.”, ambele fiind respinse de către O.S.I.M., situație ce nu i-a permis difuzarea acestor produse pe piață, deoarece ar fi fost nelegală, la fel cum a fost difuzarea de către SC S.P.I.E.C.

SRL a revistei „F.A.” începând cu anul 1992 până în anul 2000, când a obținut înregistrarea mărcii „F.A.” Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs, reclamantul a criticat, în primul rând, aprecierea instanței de apel în sensul că, prin susținerile referitoare la evidențierea, în cuprinsul deciziei de înregistrare a mărcii pârâtei, a unor clase de produse/servicii care nu au figurat în cererea de înregistrare a mărcii, reclamantul tinde la extinderea învestirii instanței, ceea ce contravine principiului disponibilității în procesul civil, cât timp nu s-a făcut o precizare a cererii inițiale, cât și limitelor impuse prin art. 294 C. proc.

civ. Criticile cu acest obiect sunt nefondate, deoarece susținerile în discuție nu pot fi calificate, astfel cum susține recurentul, drept „apărări de fond” în cadrul cererii în anularea înregistrării mărcii pârâtei, înregistrare pretins solicitată cu rea - credință. Eventuala adăugare, în cursul procedurii de examinare a cererii de înregistrare a unei mărci, a unor clase de servicii și/sau a unor servicii din aceeași clasă, pentru care se solicită înregistrarea, ce nu au figurat în cererea inițială, echivalează cu modificarea cererii de înregistrare. Susținând că „nu se poate admite că, în cuprinsul examinării, o cerere de marcă se modifică în plus cu privire la servicii și clase”, reclamantul pune în discuție legalitatea unei astfel de modificări, în raport de dispozițiile ce reglementează procedura de examinare a cererii de înregistrare.

Acest aspect ar putea fi analizat de către instanța de judecată doar prin învestirea expresă cu o cerere de anulare a înregistrării pentru eventuala încălcare a acelor prevederi legale (caz în care ar fi fost necesar a se discuta, în prealabil, dacă este admisibilă formularea unei asemenea sesizări directe a instanței sau dacă pretinsa nelegalitate putea fi invocată doar în cadrul procedurii administrative, în forma reglementată la data cererii de înregistrare). Or, obiectul cererii principale îl constituie, într-adevăr, anularea mărcii „F.A.” înregistrate pe numele pârâtei SC S.P.I.E.C.

SRL, cu protecție începând cu data de 28 ianuarie 2000, însă nu pentru motivul eventualei încălcări a dispozițiilor Legii nr. 84/1998 referitoare la examinarea cererii de înregistrare a mărcii în procedura administrativă - în sensul că legea nu ar permite modificarea cererii -, ci pentru solicitarea cu rea-credință a înregistrării mărcii, față de preexistența mărcii similare a reclamantului, invocându-se dispozițiile art. 47 (fost 48) alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În absența formulării în prezenta cauză a unei cereri de anulare a înregistrării mărcii pentru eventuala încălcare a legii în ceea ce privește însăși procedura de înregistrare a mărcii, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu pot fi primite susținerile referitoare la extinderea claselor de servicii în cursul examinării cererii de înregistrare, deoarece s-ar depăși limitele învestirii instanței, fixate prin cererea de chemare în judecată, încălcându-se, astfel, prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta că reclamantul nu a intenționat învestirea instanței cu o nouă cerere, care să fi impus precizarea sau modificarea cererii de chemare în judecată inițiale, ci doar formularea unor „apărări de fond” în cadrul cererii deduse judecății, se constată că susținerile reclamantului tot nu ar fi putut fi luate în considerare în analiza cererii în anularea înregistrării cu rea - credință a mărcii. Reclamantul poate formula, în cursul procesului, apărări de fond în combaterea cererilor sau apărărilor părții adverse, însă adăugirea unor susțineri sau chiar pretenții noi față de cele din cererea de chemare în judecată nu intră în această categorie de mijloace procesuale, deoarece echivalează cu precizarea sau modificarea cererii de chemare în judecată, pentru care este necesară respectarea termenelor procedurale prescrise de legiuitor pentru formularea lor, atunci când sunt instituite prin lege asemenea limite temporale.

Reclamantului îi revine obligația de a indica prin chiar cererea de chemare în judecată motivele de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază, conform art. 112 pct. 4 C. proc. civ., iar aceste elemente ale cererii introductive de instanță interesează însăși cauza cererii, a cărei modificare, inclusiv prin completarea motivelor de fapt, presupune însăși modificarea cererii de chemare în judecată, ce poate fi realizată doar în condițiile art. 132 C. proc. civ.

Așadar, chiar dacă s-ar admite că reclamantul a urmărit adăugarea unor motive noi pentru anularea înregistrării efectuate cu rea - credință, în mod corect instanța de apel a apreciat că prima instanță nu putea proceda la examinarea în fond a acestora, în absența învestirii instanței cu respectarea dispozițiilor procedurale referitoare la formularea și modificarea cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, eventuala cercetare a acestora direct în apel ar echivala cu depășirea limitelor învestirii instanței de apel, impuse de art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora în calea ordinară de atac nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Față de considerentele expuse, urmează a fi înlăturat motivul de recurs pe acest aspect. Cât privește susținerile referitoare la întrunirea cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, se observă că recurentul nu formulează în concret vreo critică la adresa considerentelor deciziei de apel, ci reia motivele de fapt expuse chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, anume cunoașterea de către intimata - pârâtă, la momentul înregistrării mărcii „F.A.”, a existenței mărcii „A.” aparținând reclamantului, deoarece tocmai în considerarea acesteia i se respinsese în anul 1992 o altă cerere de înregistrare pentru semnul „F.A.” De altfel, nici în apel nu s-au formulat critici pe fondul cererii principale, reluându-se aceleași susțineri din cererea de chemare în judecată, astfel cum se arată în decizia recurată.

Or, susținerile recurentului prin care se reiterează motivele de fapt ale cererii introductive nu reprezintă critici de nelegalitate față de decizia pronunțată în apel, susceptibile de a fi încadrate în cazurile de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. și analizate ca atare, motiv pentru care urmează a fi înlăturate. În ceea ce privește legalitatea deciziei recurate din perspectiva cererii în decăderea reclamantului din drepturile asupra mărcii „A., pretenție formulată de către pârâtă prin cererea reconvențională, se constată, de asemenea, că motivul de recurs pe acest aspect este nefondat.

În conformitate cu art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă operează dacă „fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani”. P otrivit art. 46 alin. (2) lit. b) din Lege, este asimilată folosirii efective a mărcii „ imposibilitatea folosirii mărcii din circumstanțe independente de voința titularului, cum ar fi restricțiile la import sau ca urmare a altor dispoziții ale autorităților publice vizând produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată”.

Nu orice dispoziție a unei autorități publice vizând asemenea produse sau servicii reprezintă o cauză de imposibilitate a folosirii mărcii, independent de voința titularului. Pentru a produce efectul preconizat de legiuitor, anume asimilarea cu o folosire efectivă a mărcii, este necesar ca dispoziția să conțină o restricție sau o interdicție a utilizării produselor sau serviciilor pentru care marca a fost înregistrată ori o parte a acestora (în cel din urmă caz, titularul va trebui să demonstreze separat folosirea efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile ce nu au fost vizate de dispoziția autorității publice), dar adoptată în așa fel încât să nu permită titularului posibilitatea utilizării ori un drept de opțiune în privința modului sau a mijloacelor de utilizare a produselor sau serviciilor pentru care marca a fost înregistrată.

În cauză, r ecurentul susține, în esență, că a fost în imposibilitate de a-și folosi marca din cauza pârâtei, care a editat și difuzat, în mod nelegal, revista „F.A.”, determinând excluderea treptată de pe piață a mărcii sale „A.”, reclamantul fiind împiedicat și să înregistreze mărci noi, pentru continuarea activității publicistice pe care a preluat-o și a promovat-o. Acest motiv de recurs conține o reiterare generică a susținerilor formulate în cursul procesului și care au fost deja analizate de către instanța de apel, context în care se constată că, în mod corect, instanța de apel a considerat că reclamantul nu a fost împiedicat să folosească marca din cauze independente de voința sa, iar, prin aceste susțineri, reclamantul își invocă propria culpă pentru nefolosirea mărcii.

Astfel, instanța de apel a constatat, față de susținerile reclamantului referitoare la sentința comercială nr. 5765 din 5 mai 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a Comercială (la care s-a făcut, indirect, referire și în cererea de recurs), că prin acea hotărâre judecătorească nu a fost interzisă însăși folosirea mărcii „A.”, ci doar editarea și difuzarea publicațiilor „F.A.” și „B.A.”, în forma în care au apărut pe piață, respectiv în forma susceptibilă de inducere în eroare a cititorilor Revistei „F.A.”, editată de pârâtă, deoarece copia formatul acelei reviste. Respectiva interdicție judecătorească nu are legătură cu marca reclamantului și nici măcar cu cea a pârâtei, ci are drept finalitate respectarea regulilor și a practicilor concurențiale oneste pe o anumită piață de produse și servicii, anume aceea a publicațiilor periodice.

Așadar, interdicția nu opera dacă reclamantul ar fi desfășurat în viitor activitatea publicistică în limitele concurenței loiale, or, reclamantul nu a probat desfășurarea vreunei asemenea activități înlăuntrul termenului de decădere, după cum nu s-a dovedit nici că reclamantul a încercat editarea publicațiilor într-o altă formă decât cea care imita formatul revistei pârâtei, dar a fost împiedicat, invocându-se hotărârea judecătorească menționată. Drept urmare, sunt nefondate susținerile reclamantului în sensul că nu a putut folosi marca din cauza dispozițiilor din hotărârea judecătorească menționată. Pe de altă parte, nici respingerea de către O.S.I.M.

a cererii reclamantului de înregistrare a două mărci noi, pe lângă faptul că este invocată abia în prezentul recurs, așadar omisso medio, nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 46 alin. (2) lit. b) din Lege și nu constituie o cauză justificată de nefolosire a mărcii, cât timp eventuala admitere la înregistrare a unei alte mărci, chiar similară cu marca vizată de cererea de decădere, nu ar reprezenta un act de folosire a acesteia din urmă, ci ar da naștere unor drepturi distincte asupra unui semn de sine - stătător. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ. În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC S.P.I.E.C.

SRL, se reține că, la termenul de judecată din 31 octombrie 2014, a fost depusă factura din 4 august 2014 (fila 36 dosar recurs), privind furnizarea de către SC N.W.P.C. SRL „de servicii juridice conform contractului” în favoarea intimatei - pârâte, în Dosarul nr. 25343/3/2011 al Înaltei Curți, în cuantum de 5.498,16 lei (T.V.A. inclus). În cursul judecării prezentului recurs, reprezentarea intereselor intimatei - pârâte a fost asigurată prin consilier juridic I.P., conform împuternicirii aflate la fila 20, fără a se face dovada reprezentării efective prin intermediul societății pretins prestatoare, fie prin depunerea la dosar a mandatului acordat în acest sens ori cel puțin a contractului menționat în factură (care nu a fost individualizat prin număr și dată de întocmire), fie prin probarea vreunei legături între consilierul juridic și societatea prestatoare indicată în factură.

În aceste condiții, nu s-a dovedit efectuarea de cheltuieli de judecată în recurs, motiv pentru care, în aplicarea art. 274 C. proc. civ., cererea intimatei - pârâte de acordare a acestora urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.A.B. împotriva Deciziei nr. 93/A din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC S.P.I.E.C. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2014.