ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 331/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 13.08.2013 sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L., C. și D., solicitând: obligarea pârâților la încetarea săvârșirii actelor de concurență neloială în detrimentul reclamantei; obligarea pârâților la încetarea desfășurării activității de producție și comercializare a produselor de patiserie marca E. prin practicarea unui preț de ruinare, sub sancțiunea aplicării unei penalități în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere; închiderea punctului de lucru al B. S.R.L. din Splaiul Independenței nr. 1, tronson l, București și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, O.G. nr. 99/2000, art. 1903, 1904, și 1349 din C. civ.

Prin încheierea nr. 789/22.10.2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a anulat cererea de chemare în judecată pentru neîndeplinirea prevederilor art. 197 din C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 79/24.01.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013/al, Tribunal București, secția a VI-a civilă a admis cererea de reexaminare formulată de reclamanta A. S.R.L., a revenit asupra măsurii anulării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, măsură dispusă prin încheierea nr. 789/22.10.2013 și a trimis cauza completului de judecată inițial învestit.

Prin încheierea din data de 19.09.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul secțiilor a IlI-a, a IV-a sau a V-a Civile care au complete specializate în soluționarea litigiilor privind dreptul de proprietate intelectuală.

Prin încheierea de ședință din data de 07.04.2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea cauzei ce are ca obiect contestația formulată împotriva înregistrării mărcii E. (dosarul OSIM nr. x/2013).

Prin încheierea de ședință din data de 29.09.2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice.

Prin încheierea de ședință din data de 24.11.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a dispus conexarea cauzei cu nr. x/2013 la cauza cu nr. x/2013**.

Dosarul nr. x/2013, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, are ca obiect cererea înregistrată la data de 21.08.2013 prin care reclamantul F., în calitate de administrator al societății A. S.R.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, anularea mărcii G., deținută de B., având nr. de depozit x, publicată în BOPI nr. 3/2013, pentru clasa de produse 30.

În motivarea cererii, reclamantul a invocat existența mărcii anterioare E., nr. depozit x, susținându-se existența similarității între marca anterioară și marca G. și identitatea dintre serviciile pentru care cele două semne sunt folosite, cu consecința existenței riscului de confuzie.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de F., având ca obiect anularea înregistrării mărcii G..

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională în dosarul nr. x/2013, prin care a solicitat, în contradictoriu cu F., H. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, anularea mărcii E., nr. depozit x, pentru înregistrare cu rea-credință, anularea contractului de cesiune încheiat la data de 18.01.2013 între F. în calitate de cesionar și H. în calitate de cedent, cu privire la această marcă, și radierea mărcii E. din Registrul Național al Mărcilor.

Prin încheierea de ședință din data de 15.12.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2013**, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților F. și A. S.R.L.

Prin încheierea de ședință din data de 07.04.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția conexității cu dosarul cu numărul x/2013**, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 21.08.2013 sub nr. x/2013, reclamantul F., în calitate de administrator al societății A. S.R.L., a formulat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, acțiune în anulare împotriva mărcii I., având nr. de depozit x, publicată în BOPI nr. 2/2013, pentru clasa de produse 30, aparținând societății B. S.R.L.

În motivarea cererii, reclamantul a invocat încălcarea, la momentul înregistrării mărcii I., a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 84/1998 și existența drepturilor anterioare ale reclamantului asupra mărcii E., nr. depozit x, susținându-se existența similarității între marca anterioară și marca I. și identitatea dintre serviciile pentru care cele două semne sunt folosite, cu consecința existenței riscului de confuzie.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b), art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Pârâta B. S.R.L. a formulat la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu reclamantul F., Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și H., solicitând anularea mărcii combinate E., nr. depozit x, marca înregistrată la Oficiul de stat pentru Invenții și Mărci pentru clasele de produse (30) (35) și (39); anularea contractului de cesiune din data de 18.01.2013 încheiat între F., în calitate de cesionar, și H., în calitate de cedent; radierea mărcii combinate E., având nr. de depozit x din Registrul Național al Mărcilor, ca urmare a înregistrării mărcii cu rea-credință.

Soluționând cererile conexate, înregistrate sub nr. x/2013**, prin sentința nr. 986 din 13.07.2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D. în acțiunea principală; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală formulată de reclamanții A. S.R.L. și F. în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. și D.; a respins ca neîntemeiată acțiunea principală din dosarul conex nr. x/2013 având ca obiect cererea de anulare a mărcii G., înregistrată de pârâta B. S.R.L.; a admis cererea reconvențională din dosarul conex nr. x/2013 și a dispus anularea înregistrării mărcii E., având număr de depozit x pentru produsele și serviciile din clasele 30, 35 și 39 și anularea actului de cesiune totală a mărcii E. nr. x, cu numărul de depozit x făcută de H., către F.; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea conexă din dosarul nr. x/2013 având ca obiect anularea înregistrării mărcii I..

Prin decizia nr. 577A din 16.05.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins cererile de aplicare a amenzii judiciare formulate de apelanți și intimați, ca neîntemeiate; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți A. S.R.L., prin lichidator judiciar J., și F. împotriva sentinței nr. 986/13.07.2016 și împotriva tuturor încheierilor de ședință pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L., C., D. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și cu intervenienta accesorie K. S.R.L.

Intervenienta accesorie S.C. K. S.R.L. a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei nr. 577A din 16.05.2018, solicitând ca instanța să se pronunțe și asupra cererii de intervenție accesorie depusă de această societate.

Prin decizia nr. 879A din 05.09.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului, dispunând completarea dispozitivului deciziei nr. 577A/16.05.2018, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție accesorie formulată de K. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 100/21.01.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul F. și de pârâta H. împotriva deciziei nr. 577A din data de 16 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

La termenul de judecată din 15.07.2020 a fost depusă la dosar dovada că, în procedura desfășurată conform Legii nr. 85/2014, s-a dispus radierea societății A. S.R.L. prin hotărârea judecătorului sindic pronunțată la data de 04.11.2019 în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 743 din 6 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei capacității de folosință a apelantei reclamante A. S.R.L. și a respins apelul declarat de această societate, prin lichidator judiciar J., împotriva sentinței civile nr. 986/13.07.2016 și împotriva tuturor încheierilor de ședință pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013**, ca fiind formulat de o persoană fără capacitate de folosință. Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant-pârât F. împotriva sentinței civile nr. 986/13.07.2016 și împotriva tuturor încheierilor de ședință pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013**, în contradictoriu cu intimații-pârâți H., B. S.R.L., C. și D. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, și a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de intervenienta K. S.R.L.

Recurentul reclamant F. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 743/06.05.2021 și a tuturor încheierilor pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013***, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că prezentei cauze îi sunt aplicabile, conform art. 25 din C. proc. civ., dispozițiile art. 497 din C. proc. civ., în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

Recurentul reclamant a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 56 alin. (3) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a arătat că încălcarea dispozițiilor art. 56 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă din faptul că, deși sancțiunea prevăzută de lege, ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității de folosință a A. S.R.L., era nulitatea absolută, instanța de apel a respins apelul declarat de această parte ca fiind formulat de o persoană fără capacitate de folosință. Într-o atare situație, hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate absolută care, potrivit art. 176 pct. 1 din C. proc. civ., este necondiționată de existența unei vătămări.

Recurentul reclamant a susținut că instanța de apel, în rejudecare, a omis să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie formulate de K. S.R.L. în condiții de contradictorialitate, fiind astfel încălcate considerentele deciziei de casare nr. 100/21.02.2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și dispozițiile art. 14 din C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a susținut că intimata H. nu a fost citată și nu a putut discuta în condiții de contradictorialitate nici cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție accesorie formulate de K. S.R.L, Din cuprinsul încheierii de ședință din data de 15.07.2020 reiese faptul că admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție a fost discutată în lipsa părții H., care nu apare nici în citativ. De altfel, lipsa de procedură cu H. s-a perpetuat până la termenul de judecată din data de 03.03.2021, aspect ce reiese și din cuprinsul încheierii de ședință din data de 27.01.2021. Efectul acestei omisiuni constă în nulitatea încheierii de ședință din data de 15.07.2020 și a deciziei civile pronunțate, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie fără a se discuta admisibilitatea în principiu a acesteia.

Recurentul reclamant a considerat că instanța de apel nu a respectat în rejudecare indicațiile stabilite prin decizia casare nr. 100/21.02.2020, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 din C. proc. civ.. Cu încălcarea art. 501 din C. proc. civ., instanța de apel nu a analizat criticile formulate prin recurs.

Recurentul reclamant a considerat că instanța de apel a respins în mod nelegal cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.. Dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care au reprezentat temeiul cererii de suspendare, nu prevăd condiții referitoare la durata procesului penal ori la imprevizibilitatea soluției pronunțate de instanța penală; singura condiție care trebuie analizată este cea privind începerea urmăririi penale pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, condiție care era îndeplinită în prezenta cauză. Recurentul reclamant a considerat că aceste argumente sunt susținute atât de dispozițiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., cât și de dispozițiile art. 52 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât chestiunile prealabile - valabilitatea mărcilor E., I. și G. - reprezintă condiții esențiale de care depinde rezolvarea fondului cauzei penale, astfel încât acestea trebuie soluționate de către instanța penală.

Recurentul reclamant a considerat că instanța de apel nu a fost alcătuită conform dispozițiilor legale, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., la judecată participând un judecător incompatibil. Recurentul reclamant a arătat că, prin decizia civilă nr. 115A/18.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, completul format din doamna judecător L. și doamna judecător M. a respins apelul formulat de K. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1074/22.09.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Completul de judecată din care a făcut parte doamna judecător M. a procedat la analiza comparativă a mărcilor G. și I. cu marca E. și asupra riscului de confuzie indus, exprimându-și astfel părerea cu privire la conflictul dintre mărci, conflict care face obiectul prezentei cauze. Recurentul reclamant a arătat că, atât în dosarul nr. x/2013 cât și în dosarul nr. x/2015, s-a pus în discuție legitimitatea înregistrării și folosirii acelorași mărci, respectiv G., I. și E..

În acest sens, recurentul reclamant a invocat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a arătat că, pentru a se pronunța cu privire la existența unei "bănuieli legitime" de lipsă de imparțialitate a unui judecător, se ia în considerare optica justițiabilului în cauză, dar elementul determinant constă în a ști dacă aprehensiunile, temerile acestuia pot fi apreciate ca obiectiv justificate. Din această perspectivă, se consideră că aparențele au un rol decisiv. Or, din completul de judecată care a pronunțat decizia recurată a făcut parte și doamna judecător M., care își exprimase anterior părerea cu privire la conflictul dintre mărci, conflict care face obiectul prezentei cauze.

Recurentul reclamant a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive străine de natura cauzei. Recurentul reclamant a invocat art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere criticile formulate în apel și nu a analizat nici criticile dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, deși, cu privire la acestea din urmă, instanța de casare a dispus, în mod expres, că urmează a fi avute în vedere ca apărări cu ocazia rejudecării. Recurentul reclamant a arătat că apelul său este motivat pe 10 pagini, în cuprinsul cărora sunt indicate critici cu privire la situația de fapt reținută de prima instanță și argumente prin care sunt combătute aspectele reținute în sentința apelată. Suplimentar, și-a prezentat și susținut criticile de netemeinicie a sentinței și argumentele de fapt și de drept în tot cursul procesului, îndeosebi în cadrul concluziilor orale și ulterior, a concluziilor scrise. Recurentul reclamant a apreciat că instanța de apel a omis să aibă în vedere dispozițiile art. 476 din C. proc. civ. care reglementează efectul devolutiv al apelului. Recurentul reclamant a arătat că instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la toate argumentele în apel, nu a respectat indicațiile stabilite prin decizia de casare și nu a analizat criticile formulate prin recurs, ci s-a rezumat la o nouă judecată asupra fondului, doar în coordonatele criticilor formulate prin motivele de apel.

Recurentul reclamant a invocat hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza Albina c. România și în cauza Dimitrellos versus Grecia și a arătat că o hotărâre în cuprinsul căreia se repetă mecanic textele de lege nu poate fi considerată o hotărâre judecătorească motivată. Recurentul reclamant a apreciat că, mutatis mutandis, considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului sunt pe deplin valabile și în ipoteza repetării mecanice a susținerilor uneia dintre părți sau a motivelor prezentate de instanța inferioară.

Recurentul reclamant a considerat că dispozițiile legale privind prezumțiile judiciare au fost în mod nelegal aplicate de instanța de apel, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a arătat că instanța de apel a uzat de o prezumție simplă, însă cu încălcarea dispozițiilor art. 329 din C. proc. civ.. Pretinsele fapte cunoscute constau în "relația de rudenie foarte apropiată dintre H. și asociata reclamantului F. (mama intimatei H.)" și "încheierea contractului de cesiune la scurt timp, la data de 18.01.2013". Recurentul reclamant a arătat că intimata H. a depus cererea de înregistrare a mărcii E. la OSIM la data de 20 iunie 2012, iar societatea K. S.R.L., având ca asociați pe F. și N., a fost înființată Ia sfârșitul lunii septembrie 2012. Ca atare, la momentul înregistrării mărcii E., respectiv 20 iunie 2012, între recurent și H. nu exista niciun fel de înțelegere sau relație. Prin urmare, raționamentul instanței de apel nu este unul care să aibă caracter coerent și solid, adică să aibă "greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins".

Recurentul reclamant a apreciat că prezumției simple i s-a dat, în realitate, caracter de prezumție legală, de vreme ce instanța de apel a reținut că nicio probă contrară acestei prezumții nu a fost administrată. Or, instanța de apel a răsturnat astfel, în mod flagrant nelegal, sarcina probei și a încălcat principiul contradictorialității, întrucât doar prezumțiile legale - invocate și dezbătute - trebuie înlăturate prin proba contrară, conform art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., iar nu prezumțiile simple, despre existența cărora părțile află abia după comunicarea hotărârii.

Recurentul reclamant a considerat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurentul reclamant a invocat prevederile art. 8, art. 9 alin. (1) și art. 30 din Legea nr. 84/1998 și a arătat că marca E. a fost înregistrată cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente iar înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani. Recurentul reclamant a invocat anterioritatea drepturilor sale asupra mărcii E. având număr de depozit x, dreptul la marcă fiind dobândit inițial de dna H. și transmis ulterior recurentului prin contractul de cesiune.

Recurentul reclamant a arătat că marca E. a fost înregistrată cu bună-credință, intimații B. S.R.L., C. și D. fiind cei care au manifestat rea-credință, toate acțiunile acestora fiind destinate a ruina orice afacere a sa. Recurentul reclamant a arătat că, din probele administrate, rezultă că scopul exclusiv al "promoției" desfășurate prin intermediul firmei B. S.R.L. era ruinarea afacerii sale.

Recurentul reclamant a arătat că, imediat după înregistrarea mărcii E., pentru a produce confuzie cu produsele comercializate sub egida acestei mărci, B. S.R.L. a solicitat în mod fraudulos înregistrarea mărcilor E., G. și I., folosindu-se abuziv de denumirea E., tocmai pentru a crea confuzie în rândul consumatorilor. Astfel cum au recunoscut intimații prin răspunsurile la interogatoriul administrat la termenul de judecată din data de 07.04.2021, mărcile I. și G. au fost constituite ca "aport" la înființarea societății A. S.R.L., nicidecum marca E.. În consecință, față de prevederile art. 65 din Legea nr. 31/1990, mărcile pe care intimații afirmă că le-au constituit ca aport în societate, respectiv I. și G., au devenit proprietatea A. de la momentul constituirii. Or, conform raționamentului primei instanțe, este de rea-credință asociatul care înregistrează o marcă pe numele său, deși aceasta fusese constituită ca aport în societate.

Recurentul reclamant a arătat că nu E. a fost constituită ca aport în A., ci I. și G., iar intimații sunt asociații care au înregistrat pe numele lor o marcă aflată în proprietatea societății, motivarea instanței prin care s-a reținut că el ar fi încălcat clauzele actului constitutiv fiind complet neîntemeiată. Reaua-credință manifestată de intimați se impune a fi apreciată în concret, în raport de circumstanțele expuse, respectiv de scopul ocult al acestora, dar și de modus operandi dezvoltat. D. și C., prin intermediul societății B. S.R.L., și-au creat un adevărat modus operandi în legătură cu înregistrarea frauduloasă a mărcilor cu privire la care aceștia constată că există interes din partea consumatorilor. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la termenul de judecată din data de 07.04.2021, intimații din prezenta cauză au depus spre înregistrare, în mod abuziv și fraudulos, și alte mărci asupra cărora alte persoane fizice și/sau juridice dețin drepturile conferite de Legea nr. 84/1998. De altfel, intimata menționează în chiar cuprinsul întâmpinării formulate faptul că societatea administrată de D. și C. a utilizat elementul verbal "E." drept o veritabilă marcă, deși aduce atingere drepturilor conferite de subsemnatului de marca E..

Recurentul reclamant a arătat că intimații au încercat în permanență racolarea angajaților celorlalți concurenți de pe piață, cu scopul de a copia rețetele și de a-și însuși know-how-ul.

Recurentul reclamant a considerat că este relevant faptul că, deși inițial intimații au formulat contestație în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci la momentul înregistrării mărcii E., ulterior au renunțat la aceasta pentru că nu ar fi condus la obținerea unei decizii favorabile din partea Oficiului, conturându-se astfel ideea unui acord tacit.

Recurentul reclamant a considerat că instanța de apel nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. Instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că semnele E. și E. au fost utilizate cu titlu de marcă de către pârâții-reclamanți C. și D. anterior înregistrării mărcii E. iar în anul 2011 aceștia s-au asociat cu reclamantul și în cadrul societății A. S.R.L., aducând în afacere semnul E., pe care îl foloseau deja pentru același tip de produse. S-a produs astfel o confuzie gravă între semnul E. și semnul E., în realitate intimații folosind semnele I. și G., pe care le-au și înregistrat ca marcă la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, iar nu semnul E.. De altfel, însăși instanța de apel reține, prin aceeași hotărâre, faptul că semnele utilizate de intimați au fost I. și G., iar nu E..

Instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că "înregistrarea mărcii s-a realizat de către intimata H. în scopul împiedicării pârâților C. și D., respectiv a pârâtei B., de a mai folosi semnul E., la un moment când relațiile dintre cei 3 asociați ai A. S.R.L. se deteriorau; că H. nu a intenționat să folosească semnul, transmițându-l reclamantului F.; că între titularul inițial al mărcii și cesionar a existat o înțelegere anterioară depozitului mărcii atacate, rezultată din legătura personală dintre reclamant și mama intimatei H., care era asociata reclamantului F. în societatea K. SRL". La momentul înregistrării mărcii, 20.06.2012, între F. și H. nu exista niciun fel de înțelegere sau relație.

Recurentul reclamant a considerat că în mod greșit instanța de apel a reținut că operațiunea de înregistrare a mărcii dovedește un demers ocult. Recurentul reclamant a arătat că a afirmat categoric inexistența unei înțelegeri anterioare cu H. iar simplul fapt ulterior al încheierii unui contract de cesiune a mărcii nu poate răsturna prezumția de bună-credință instituită în favoarea solicitantului cererii de înregistrare. Instanța este obligată să analizeze cu rigurozitate existența sau inexistența elementului subiectiv.

Recurentul reclamant a considerat că, prin modalitatea în care a argumentat soluția, instanța de apel a instituit o prezumție de rea-credință, fapt în mod evident în contradicție cu dispozițiile legale.

Recurentul reclamant a arătat că, la momentul înregistrării mărcii E., iunie 2012, relațiile dintre asociați nu erau deteriorate, astfel încât este profund nelegală concluzia instanței de apel.

Recurentul reclamant a considerat că instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că H. nu a intenționat să folosească semnul. În acest sens, recurentul reclamant a invocat considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauzele C-541/2018 și C-371/2018 în sensul că solicitantul unei mărci nu este obligat să indice și nici măcar să cunoască cu precizie, la data depunerii cererii sale de înregistrare sau examinării ei, utilizarea pe care o va conferi mărcii solicitate.

Recurentul reclamant a arătat că, în opinia sa, considerentele instanței de apel sunt contradictorii întrucât, deși inițial reține faptul că "înregistrarea mărcii s-a realizat de către intimata H. în scopul împiedicării pârâților C. și D. ulterior reține faptul că "intenția frauduloasă este în cauză concretizată în aceea că s-a urmărit aproprierea de către reclamantul F.".

Recurentul reclamant a considerat că instanța de apel a încălcat o regulă fundamentală în materia probațiunii: faptul negativ (inexistența unei înțelegeri anterioare) nu poate și nu trebuie probat. Sarcina probei revine celui care afirmă faptul pozitiv contrar. Constatarea instanței de fond privind existența unor înțelegeri cu H. la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii a fost fondată pe o confuzie totală: cererea de înregistrare a mărcii a fost depusă în iunie 2012, iar societatea K. a fost constituită la sfârșitul lunii septembrie 2012. În lipsa unor dovezi privind pretinsa înțelegere anterioară înregistrării mărcii, această împrejurare nu putea fi reținută.

Recurentul reclamant a arătat că, pentru a se putea reține o eventuală rea-credință, faptele ulterioare constituirii depozitului trebuie să conducă indubitabil la intenția de înregistrare a mărcii cu unicul scop de a împiedica utilizarea mărcii de către terț sau obținerea unui avantaj injust din înregistrare. Recurentul reclamant a considerat că este evident că scopul său nu este interzicerea utilizării mărcii de către terți, ci utilizarea acesteia în activitatea de simigerie, relevant fiind faptul că a utilizat în activitatea A. S.R.L. marca E..

Recurentul reclamant a arătat că instanța de apel a ignorat răspunsul intimatului D. la interogatoriul administrat, prin care a recunoscut faptul că i s-a propus suma de 63.000 euro, iar apoi o sumă revizuită de aproximativ 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru eforturi considerabile depuse în crearea conceptului mărcii și a demarării afacerii.

Instanța de apel a reținut, în lipsa unui probatoriu, faptul că semnul E. sau E. ar fi fost utilizat în mod public ca marcă de către intimați. Autorizarea firmei luminoase nu constituie o dovadă a utilizării în mod public ca marcă a semnului E., ci doar o dorință care ulterior nu a mai fost concretizată iar rezervarea domeniului simigerieluca.ro nu constituie o dovadă a utilizării în mod public ca marcă a semnului E.. Nu fac dovada folosirii efective a unui semn ca marcă actele izolate de comerț, precum și cele sporadice. Dovada folosirii efective, în mod public, a unui semn ca marcă trebuie să conțină elemente de probă concrete și obiective care să demonstreze utilizarea efectivă și eficientă.

Indicațiile și elementele de probă care trebuie prezentate pentru a demonstra utilizarea trebuie să fie indicații ale locului, duratei, amplorii și naturii utilizării semnului ca marcă pentru produsele și serviciile în cauză. Aceste cerințe privind dovada utilizării sunt cumulative (Hotărârea din 5 octombrie 2010, T-92/09, "STRATEGI", punctul 43). Aceasta înseamnă că intimații aveau obligația nu numai de a indica, ci și de a demonstra îndeplinirea fiecăreia dintre aceste cerințe.

Recurentul reclamant a arătat că, în opinia sa, contradicțiile din considerentele instanței de apel rezultă și din faptul că, deși reține că intimații ar fi utilizat ca marcă semnul E., ulterior reține că în articolul publicat în "O.", datat 10.10.2020, se consemnează despre folosirea denumirii G. sau că "înțelegerea dintre părți a fost ca pârâții C. și D. să aducă în afacere marca lor I. - este adevărat, neînregistrată (...) Curtea observă că, într-adevăr, actul constitutiv se referă la marca neînregistrată I.", dar cu toate acestea i se impută recurentului ca fiind lipsită de onestitate înregistrarea mărcii E., pentru că între cele două mărci există elementul comun E..

Concluzia instanței de apel - "chiar dacă pârâții au menționat că aduc în societate dreptul de folosință asupra mărcii I. și nu E. (...) instanța nu este chemată a analiza aplicabilitatea art. 6 alin. (1) lit. b) din lege în cadrul cererii de anulare cu rea-credință, ci a determina dacă, în mod esențial, înregistrarea a cărei anulare se cere a privit un semn utilizat de un terț în mod legitim, iar răspunsul la această întrebare este pozitiv în cauza de față" - nu este susținută nici de probele administrate, nici de dispozițiile legale. Pe de o parte, existența între marca I. și marca E. a unui element de identitate și similitudine nu se încadrează în noțiunea de rea-credință, iar, pe de altă parte, semnul utilizat de terț nu este E., ci I. sau G..

Recurentul reclamant a arătat că marca E. nu era notorie la data depozitului reglementar (20.06.2012) iar art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998 se referă la o cunoaștere largă la nivelul țării. Or, chiar intimații au afirmat că au avut un singur punct de lucru în București până la asocierea cu recurentul. În al doilea rând, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci nu ar fi permis înregistrarea unei mărci notorii. În al treilea rând, pretinsa notorietate de la data depozitului reglementar nu a fost probată de către intimați conform legii (studii de piață, rapoarte de vânzări, rezultate sondaje opinie etc.) din care să reiasă aria geografică de acoperire a folosirii mărcii, durata în timp a folosirii mărcii, gradul de cunoaștere a mărcii în rândul publicului vizat etc.

Recurentul reclamant a considerat că intimații nu pot invoca propria pasivitate în neînregistrarea mărcii ca să dovedească pretinsa intenție frauduloasă iar în cauză nu s-a făcut nici măcar dovada existenței unui anumit grad de cunoaștere a semnului E. de către publicul relevant, astfel cum în mod nelegal a reținut instanța de apel.

Recurentul reclamant a arătat că mărcile I. și G. prezintă elemente de identitate și similitudine în raport cu marca E. din punct de vedere vizual și conceptual de natură să creeze un risc de confuzie în percepția publicului, motiv prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998. în plus, marca I. a fost admisă spre înregistrare cu încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. f) din Lege, fiind necesar ca produsele de patiserie comercializate sub denumirea I. de către societatea B. S.R.L. să fie realizate după o metodă tradițională. Potrivit prevederilor art. 2 și 3 din Ordinul Ministerului Agriculturii, nu se poate afirma despre un produs că este tradițional dacă acesta nu a îndeplinit procedura legală și nu figurează în registrul de atestare a produselor tradiționale. Or, având în vedere că B. S.R.L. nu deține un atestat de produs tradițional și nu figurează în registrul de atestare cu produsul respectiv, rezultă evident că nu are dreptul de a afirma că acest produs de patiserie are această calitate. Folosirea mărcii I. ar induce în eroare consumatorii cu privire la calitatea produsului, motiv pentru care se impune anularea mărcii I. având număr de depozit x.

Cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ., intimații B. S.R.L., D. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul F. împotriva deciziei nr. 743 din 6 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2023, ora 10:00, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Susținerea recurentului reclamant în sensul că prezentei cauze îi sunt aplicabile, conform art. 25 din C. proc. civ., dispozițiile art. 497 din C. proc. civ. în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nu reprezintă o critică adusă deciziei recurate. Într-adevăr, față de datele la care au fost formulate cererile de chemare în judecată conexate în prezentul dosar, respectiv cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 13.08.2013 sub nr. x/2013, cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 21.08.2013 sub nr. x/2013 și cererea înregistrată la aceeași dată sub nr. x/2013, prezentului proces îi sunt aplicabile dispozițiile art. 497 din Codul de procedură în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018. În respectiva formă, articolul menționat prevedea că Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Această dispoziție legală își găsește însă aplicarea numai în măsura în care recursul este admis, or, în prezenta cauză, pentru considerentele care urmează, nu aceasta este soluția care urmează a fi pronunțată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care recurentul reclamant a invocat încălcarea dispozițiilor art. 56 alin. (3) din același cod, nu este întemeiat. Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea recurată poate fi casată atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, instanța de apel a constatat că, la termenul de judecată din 15.07.2020, a fost depusă la dosar dovada că, în procedura desfășurată conform Legii nr. 85/2014, s-a dispus radierea societății A. S.R.L. prin hotărârea judecătorului sindic pronunțată la data de 04.11.2019 în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă. Față de această împrejurare, văzând dispozițiile art. 56 din C. proc. civ., Curtea a admis excepția lipsei capacității de folosință a acestei societăți și, pentru că în cursul soluționării cauzei în apel a încetat această condiție de exercițiu a acțiunii civile necesar a fi îndeplinită pe tot parcursul procesului, cererea de apel formulată de A. S.R.L. a fost respinsă în consecință.

Într-adevăr, potrivit art. 56 alin. (3) din C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută. În cauză, A. S.R.L. a formulat cererea de apel la data de 6.03.2017, dată la care ea îndeplinea condiția de exercițiu a acțiunii civile constând în existența capacității de folosință, caz în care nu poate fi aplicată sancțiunea instituită de art. 56 alin. (3) din C. proc. civ.. Astfel, în situația în care partea avea capacitate de folosință la momentul întocmirii actului de procedură, însă a pierdut-o pe parcursul procesului, sancțiunea nu mai poate fi anularea acestui act, în speță, a cererii de apel, întrucât motivul de nulitate a intervenit ulterior introducerii acestei cereri, or cauza de nulitate trebuie să fie contemporană cu întocmirea actului. În consecință, în acest caz, singura soluție legală rămâne respingerea cererii, și nu anularea ei.

Motivele de recurs încadrate de recurentul reclamant în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 din C. proc. civ., prin care a invocat încălcarea considerentelor deciziei de casare nr. 100/21.02.2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și a prevederilor art. 14 din C. proc. civ., rezultată din împrejurarea că instanța de apel, în rejudecare, ar fi omis să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie formulate de K. S.R.L. în condiții de contradictorialitate, cu legala citare a intervenientei H., nu pot fi reținute.

Pe de o parte, în ipoteza încălcării deciziei de casare, obligatorie conform art. 315 din C. proc. civ., motivul de recurs incident nu este cel prevăzut de pct. 7 al art. 488 alin. (1) din cod, care vizează situația în care s-a încălcat efectul autorității de lucru judecat al unei hotărâri anterioare, pronunțate în alt proces, care a tranșat raporturi litigioase între părți. În cazul încălcării unei norme de procedură imperative, cum este cea instituită de art. 315 din C. proc. civ., devine incident motivul de casare instituit de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., care vizează situația în care instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din examinarea încheierii de ședință de la termenul de judecată din 15.07.2020, rezultă că instanța de apel a pus în discuția părților admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulată de K. S.R.L., părțile prezente formulând concluzii cu privire la aceasta. Deliberând cu privire la cererea de intervenție accesorie formulată de K. S.R.L., instanța de apel a constatat că această cerere este formulată în termenul prevăzut de art. 63 alin. (2) din C. proc. civ., sprijină poziția procesuală a reclamantului F. și, prin argumentele aduse, aceasta justifică interesul în coordonatele art. 63 din C. proc. civ.. În dispozitivul încheierii s-a consemnat soluția de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie formulată de K. S.R.L.

În consecință, din această perspectivă, nu poate fi reținut motivul de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât, contrar susținerii recurentului reclamant, instanța de apel nu a omis să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie formulate de K. S.R.L., încheierea pronunțată la termenul de judecată din 15.07.2020 conținând atât motivarea cât și soluția instanței cu privire la această cerere.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului reclamant în sensul că instanța de apel ar fi procedat la soluționarea cauzei în lipsa intimatei H., care nu ar fi fost citată pentru niciunul din termenele fixate în apel, Înalta Curte constată că procedura de citare a părții menționate a fost îndeplinită pe parcursul judecării apelului. Astfel, conform dovezii de înmânare de la dosarul instanței de apel, intimata H. a fost citată pentru termenul de judecată din 15.07.2020; conform dovezii aflate la fila x procedura de citare a fost legal îndeplinită pentru termenul de judecată din 21.10.2020. La termenul de judecată din 27.01.2021, instanța de apel a constatat nelegala îndeplinire a procedurii de citare a intimatei, situație în care a dispus îndeplinirea acestei proceduri pentru termenul de judecată din 3.03.2021, dovada îndeplinirii măsurii dispuse aflându-se la dosarul instanței. De asemenea, pentru termenul de judecată din 7.04.2021, procedura de citare a intimatei a fost legal îndeplinită, conform dovezii de la dosarul instanței de apel.

În consecință, motivul de recurs invocat în acest sens, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este întemeiat, neputându-se reține încălcarea regulilor de procedură privind citarea, acestea fiind corect aplicate atât prin prisma modului concret de îndeplinire a procedurii cât și prin prisma indicațiilor deciziei de casare în acest sens.

Susținerea recurentului reclamant în sensul că instanța de apel nu a respectat indicațiile deciziei de casare privind analiza, în rejudecare, a motivelor expuse în recurs, ceea ce ar atrage incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 din C. proc. civ., nu poate fi reținută. Pe de o parte, astfel cum s-a arătat mai sus, o eventuală încălcare a dispozițiilor deciziei de casare poate atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. întrucât vizează modul de aplicare a normelor de procedură, și nu a celui de la pct. 7, care este destinat să sancționeze încălcarea autorității de lucru judecat.

În decizia de casare s-a constatat că, față de viciul nulității actelor de procedură ce au fost efectuate la judecata în apel, viciu care afectează inclusiv decizia prin care a fost soluționată calea de atac, devine de prisos a analiza celelalte critici formulate, acestea urmând a fi avute în vedere ca apărări cu ocazia rejudecării. Examinând motivul de recurs invocat de recurent, Înalta Curte constată că acesta nu a indicat niciun argument concret în dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu a arătat în concret care apărare nu a fost analizată de instanță în rejudecare. În lipsa unui minim de argumentare, instanța de recurs nu poate verifica incidența sancțiunii nulității prevăzute de acest caz de casare, în condițiile în care atât felul sancțiunii cât și modul de invocare a încălcării normei se apreciază în concret, în raport de norma de procedură încălcată.

Motivul de recurs privind respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei este, de asemenea, neîntemeiat. Înalta Curte constată că, deși recurentul reclamant a încadrat acest motiv de recurs în cazurile de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., acest din urmă motiv de nelegalitate vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel încât nu poate fi incident în cazul în care, astfel cum rezultă din dezvoltarea motivului de recurs analizat, se invocă o încălcare a normelor de procedură, nelegalitate avută în vedere de pct. 5.

Înalta Curte constată că nu se poate reține o încălcare a art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., normă de procedură care reglementează cazul de suspendare facultativă a judecății invocat în cauză. Conform textului legal menționat, instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel. Prin încheierea de la termenul de judecată din 7.04.2021, instanța de apel a respins cererea de suspendare a judecății arătând că nu contestă existența unei legături în raport cu toate circumstanțele cauzei care au în vedere și complexitatea cererilor cu care instanța este învestită în prezenta cauză, lungimea procesului, lungimea îndeobște cunoscută a procedurilor penale care s-au finalizat ca urmare a unei plângeri formulate în anul 2013 și care face neprevizibilă modalitatea în care va fi soluționat acest litigiu, ceea ce încalcă dreptul tuturor părților la un proces echitabil. Având în vedere, pe lângă aceste aspecte, și caracterul facultativ al suspendării, instanța de apel a respins cererea de suspendare a judecății formulată de apărătorul apelantului-reclamant.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere condițiile prevăzute de lege în care instanța are posibilitatea de a suspenda judecata și le-a analizat motivat. Înalta Curte constată că, în sensul reglementării cazului de suspendare analizat, este esențial caracterul său facultativ. În consecință, contrar susținerilor recurentului conform cărora singura condiție care trebuie analizată este cea privind începerea urmăririi penale pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, adoptarea acestei măsuri depinde de aprecierea instanței care este datoare să examineze și să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze ci și oportunitatea suspendării judecății. Această concluzie se impune și față de dispoziția din teza finală a alin. (3) al art. 413 din C. proc. civ., care instituie posibilitatea instanței de a reveni asupra suspendării dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, pe de o parte, analizând condiția oportunității măsurii suspendării, instanța de apel a respectat normele de procedură care reglementează cazul de suspendare invocat. Pe de altă parte, stabilirea, în raport cu datele concrete ale speței, a oportunității suspendării cauzei presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la interesele aflate în conflict și o evaluare a efectelor potențiale ale suspendării judecății asupra drepturilor procesuale ale părților. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Nu este vorba, așadar, de o interpretare a normei juridice, ci de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, reprezentând astfel o chestiune de temeinicie care nu este supusă controlului instanței de recurs, neputând fi încadrată în niciun din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului reclamant în sensul că argumentele sale expuse în cadrul acestui motiv de recurs sunt susținute de dispozițiile art. 28 alin. (1) și art. 52 alin. (1) din C. proc. pen., aceste dispoziții legale reglementează autoritatea hotărârii penale în procesul civil și, respectiv, competența instanțelor penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, și nu privesc analiza instanței asupra cazului facultativ de suspendare a judecății reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., prin care recurentul reclamant a invocat nelegala alcătuire a instanței, nu este întemeiat. În acest sens, recurentul reclamant a invocat faptul că instanța de apel nu a fost alcătuită conform dispozițiilor legale, la judecată participând un judecător incompatibil, și anume, doamna judecător M., care, în decizia civilă nr. 115A/18.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, a procedat la analiza comparativă a mărcilor G. și I. cu marca E. și asupra riscului de confuzie indus, exprimându-și, astfel, părerea cu privire la conflictul dintre mărci, conflict care face obiectul prezentei cauze.

Înalta Curte constată că, în încheierea din 15.07.2020, s-a consemnat susținerea apărătorului apelantului-reclamant F. în sensul că în cauză există un incident procedural, președintele completului de judecată aflându-se într-o situație de incompatibilitate, fiind invocată în acest sens soluția pronunțată în ordonanța președințială ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 Președintele completului de judecată a adus la cunoștința părților, în respectiva ședință publică, împrejurarea că soluția pronunțată în ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât nu înțelege să formuleze cerere de abținere de la soluționarea cauzei. În continuare, s-a consemnat poziția procesuală a apărătorului apelantului-reclamant F., care a arătat că nu înțelege să formuleze cerere de recuzare față de președintele completului de judecată.

Prin sintagma "alcătuirea instanței", cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. are în vedere nerespectarea normelor privind compunerea instanței, alcătuirea acesteia cu un număr necorespunzător de judecători sau participarea la judecată a unui judecător incompatibil,