ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 123/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, la data de 4 aprilie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâților S.C. B. S.R.L. și C. la plata sumei de 8.857.200 RON, echivalentul a 2.000.000 de euro, reprezentând despăgubiri morale datorate ca urmare a săvârșirii unui abuz de drept procesual.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 12 din noul C. proc. civ., art. 15 din noul C. civ. și art. 720 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin Sentința civilă nr. 58 din 3 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, judecata cererii a fost strămutată de la Tribunalul Ialomița, la Tribunalul București, unde cauza a fost înregistrată la data de 20 iunie 2013, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din data de 20 octombrie 2013, Tribunalul București a dispus suspendarea judecății față de pârâta S.C. B. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 85/2006 (întrucât aceasta a intrat în procedura insolvenței în Dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Ialomița), și continuarea judecății față de pârâtul C., în calitatea sa de administrator al S.C. B. S.R.L.

După un prim ciclu procesual, în rejudecare, după casare, prin Sentința nr. 3456 din 6 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C.; l-a obligat pe pârâtul C. la plata sumei de 250.000 RON, către reclamantă, cu titlu de daune morale, și a sumei de 6.105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin încheierea dată camera de consiliu la 13 februarie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.; a dispus îndreptarea erorii materiale cuprinse în dispozitivul Sentinței civile nr. 3456 din 6 iunie 2016, în sensul că suma la plata căreia s-a dispus obligarea pârâtului către reclamantă, este de 200.000 euro.

Prin Decizia nr. 1631/A/11 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât C. împotriva Sentinței nr. 3456/06 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., precum și apelul declarat de același apelant împotriva încheierii de ședință din data de 13 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013; a schimbat în tot sentința și încheierea apelate, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ca rămasă fără obiect.

A respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 3456/06.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

La data de 2 februarie 2018 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2017, recursul declarat la data de 16 august 2017 de reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1631/A/2017 din data de 11 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele substanțiale care reglementează prejudiciul moral.

Astfel, cu toate că instanța de apel a constatat existența faptei ilicite și vinovăția intimatului, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, în mod greșit a interpretat și aplicat normele art. 1349 și urm., raportate la art. 1381, art. 1385 și art. 1391 din C. civ. din 2009, respectiv art. 998 și urm. din C. civ. de la 1864, privind repararea prejudiciului moral.

Concret, instanța de apel nu a ținut cont de spiritul legii, în sensul că pentru afirmarea prejudiciului moral nu sunt necesare aceleași exigențe probatorii precum în cazul prejudiciului material.

Instanța de apel nu a avut în vedere această distincție dintre regimul celor două categorii de prejudicii, distincție care nu rezultă explicit din textul de lege, ci din interpretările doctrinare și jurisprudențiale, inclusiv ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, lipsa sesizării acestei distincții reflectă o greșită interpretare a normelor de drept material.

A susținut recurenta că în materia prejudiciului moral interpretarea corectă a legii, în spiritul acesteia, este în sensul că prejudiciul moral are un caracter abstract și subiectiv, greu sau imposibil de dovedit, iar existența sa rezultă din săvârșirea delictului, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în Deciziile nr. 153/2016 și nr. 1418/2008).

Jurisprudența subliniază distincția dintre cele două categorii de prejudicii, neexistând un algoritm nici pentru probarea prejudiciului moral cu aceleași rigori precum cele ale prejudiciului material, nici pentru evaluarea lui. Prejudiciul moral a fost analizat de jurisprudență și în cadrul instituției abuzului de drept procesual, instanța deducând prejudiciul din fapta materială.

A mai arătat recurenta că instanța de apel s-a mărginit să lege înseși existența prejudiciului de materialul probator, deși, dacă ar fi avut în vedere diferența de regim dintre prejudiciul material și cel moral, ar fi trebuit să constate: atingerea gravă adusă persoanei denigrate prin introducerea a unsprezece acțiuni abuzive cu scopul de a o priva, prin căi alternative și ilicite, de terenul pe care își desfășoară obiectul de activitate; incontestabila stare de incertitudine pe care o generează astfel de demersuri, raportat la intensitatea și la durata lor, dar și la vădita rea-credință a autorului și la disponibilitatea sa de a recurge chiar la fapte penale împotriva reclamantei.

În opinia recurentei, aceste elemente pe care instanța de apel nu le-a surprins nu țin de aprecierea situației de fapt, deoarece s-a reținut amploarea faptelor materiale, ci de greșita interpretare a regimului prejudiciului moral.

Reclamanta a făcut dovada faptei ilicite și, implicit, a creat prezumția existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate. În plus, reclamanta a arătat și a dovedit o serie de argumente și indicii din care rezultă lezarea drepturilor sale legitime, argumente care au fost respinse de instanța de apel pe motiv că nu respectă rigorile probei prejudiciului material.

A susținut recurenta-reclamantă că efectele negative și repercusiunile abuzului de drept trebuie analizate și evaluate în contextul ilegalităților și demersurilor frauduloase comise de partea adversă, existând o diferență între situația în care abuzul este analizat în cele două componente arătate, în mod individual, și situația în care abuzul de drept este raportat la istoricul relațiilor dintre părți, marcat de litigii civile, dosare penale, convenții cu instituțiile statului, dosare de strămutare etc., evenimente care nu se situează în limitele unor litigii obișnuite (Hotărârea din data de 6/04/2000, nr. 35.382/97, parag. 35 din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Comingersoll s.a. împotriva Portugaliei).

S-a arătat că dacă reclamanta nu ar fi fost în măsură să oprească acțiunile pârâtului, consecințele ar fi fost următoarele: pierderea dreptului de concesiune pentru suprafața de 8546 hectare pe următorii patruzeci și doi de ani; pierderea afacerii care implică pierderea unui profit mediu anual de aproximativ șase milioane de RON și pierderea investițiilor făcute pe teren, neamortizate și imposibil de recuperat, în cuantum de aproximativ zece milioane de euro.

Prin urmare, s-a susținut că, raportat la riscul suportat de reclamantă, acordarea despăgubirilor morale este o reparație echitabilă. Reclamanta nu a solicitat cu titlu de daune diferența dintre cifra de afaceri obținută în anii 2010 și 2011, ci, în evaluarea prejudiciului, a avut în vedere inclusiv acest indicator financiar, întrucât riscul de a pierde o cifră de afaceri de 30 - 45 milioane RON nu poate fi lipsită de o stare de incertitudine/neliniște evidentă, implicită.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare.

Astfel, instanța de apel a înlăturat elemente din situația de fapt cu care prima instanță a fost învestită implicit și în mod legal.

În primul rând, prima instanță a fost sesizată în mod expres și cu existența litigiului principal dintre părți, inițiat în 2004 și finalizat în 2012.

În al doilea rând, în dosarul pendinte, situația de fapt constând în prezentarea litigiului principal este indisolubil legată de stabilirea abuzului de drept. Concret, aceste elemente de fapt sunt foarte importante pentru a stabili cadrul general în care au fost introduse cele unsprezece acțiuni ulterioare; practic, litigiul principal califică aceste acțiuni drept abuzive, pentru că demonstrează reaua-credință, intenția de a prejudicia, intensitatea demersurilor, dar mai ales aptitudinea acestui delict de a cauza prejudicii.

Instanța de apel a simplificat în mod nejustificat complexitatea speței și a confundat apărările de fapt cu pretențiile propriu-zise, or, un element de fapt este relevant și când duce la stabilirea adevărului, nu doar când pe acesta se grefează o pretenție directă și expresă.

A susținut recurenta că limitele învestirii pot fi încălcate prin cele trei modalități exprese: când instanța dă mai mult, altceva sau mai puțin decât s-a cerut.

În speță, instanța de apel a restrâns fără suport legal apărările reclamantei, a încălcat dreptul la apărare și nu a ținut cont de elementele care dovedeau caracterul prejudiciabil al delictului.

Având în vedere că dreptul la apărare este garantat de art. 24 din Constituția României și că acesta este o componentă a dreptului fundamental la un proces echitabil în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului, încălcarea sa, în oricare din accepțiunile sale, constituie un caz de nulitate absolută virtuală a hotărârii astfel pronunțate.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că motivarea instanței de apel conține o eroare de logică, contrară exigențelor motivării, echivalentă cu lipsa unei motivări.

Astfel, instanța de apel a negat existența unui prejudiciu moral tocmai prin raportare la aceleași elemente pe care ea înseși le-a considerat premise greșite pentru existența unui prejudiciu moral.

Pe de o parte, instanța a pretins un minim de dovadă materială pentru probarea existenței unui concept abstract, greu sau imposibil de dovedit, iar, pe de altă parte, a respins elementele înaintate de reclamantă ca posibile dovezi, asociindu-le cu prejudiciul material și respingându-le implicit, ca nefiind relevante.

Se observă a fi constant raționamentul circular eronat al instanței de apel de a critica asocierea prejudiciului moral cu elemente specifice prejudiciului material, iar ulterior de a nega existența prejudiciului moral tocmai prin raportare la acele elemente pe care le-a considerat premise greșite.

În realitate, prejudiciile morale și cele materiale nu se confundă și nu se exclud reciproc, nefiind necesar a fi prezente simultan.

Având în vedere aceste erori, în opinia recurentei-reclamante, hotărârea instanței de apel reflectă o lipsă a argumentării, ceea ce atrage casarea ei.

Prin raportul întocmit la data de 2 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a constatat că recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1631/A/2017 din 11 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, întrunește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, a fost timbrat corespunzător și este admisibil în principiu în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de valoarea pretențiilor solicitate.

Prin rezoluția din data de 8 mai 2018, s-a dispus comunicarea raportului părților, cu mențiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare; părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la 20 iunie 2018, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul și a acordat termen, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1349 și urm, art. 1381, art. 1385 și art. 1391 din noul C. civ. (respectiv ale art. 998 și următoarele din C. civ. de la 1864), nu este fondat.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că interpretarea corectă a prevederilor evocate, făcută în spiritul normei, conduce la concluzia că existența prejudiciului moral, care are un caracter abstract și subiectiv, rezultă din chiar săvârșirea delictului.

În sprijinul acestei critici recurenta a arătat că în doctrină și jurisprudență au fost exprimate opinii în sensul că, în cazul prejudiciului moral, este suficientă dovedirea faptei ilicite, prejudiciul și raportul de cauzalitate fiind prezumate.

Deși deciziile de speță menționate în memoriul de recurs au fost pronunțate, așa cum menționează și recurenta, în litigii în care calitatea de reclamant o aveau persoane fizice, s-a susținut că acest raționament este valabil mutatis mutandis și în cazul în care daunele morale sunt solicitate, ca în speță, de o persoană juridică.

Prevederile invocate de recurenta-reclamantă reglementează dispozițiile generale în materia răspunderii civile delictuale, obiectul și întinderea reparației, respectiv repararea prejudiciului nepatrimonial în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății.

Din perspectiva prevederilor legale care permit solicitarea de reparare a prejudiciului nepatrimonial, Înalta Curte reține că, în speță, sediul materiei îl reprezintă art. 1349 alin. (1), 1357 și 1381 din noul C. civ., neputând fi incidente dispozițiile art. 1391 din același act normativ, în condițiile în care integritatea corporală și sănătatea sunt atribute ale persoanei fizice.

Înalta Curte reține că, similar dispozițiilor art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, și în noul C. civ. antrenarea răspunderii civile delictuale implică îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între aceste elemente și a vinovăției.

În sfera noțiunii de prejudiciu se includ atât prejudiciu material cât și cel moral, de vreme ce art. 1381 din noul C. civ. stipulează că "orice prejudiciu dă dreptul la reparație", dar nu se poate susține cu temei că, în cazul prejudiciului nepatrimonial, partea este scutită a face dovada existenței acestuia.

Împrejurarea că în diferite cazuri particulare, în raport de situația concretă din fiecare speță, s-a apreciat că existența faptei ilicite prezumă producerea unui prejudiciu moral nu este de natură a generaliza acest raționament.

Interpretarea unei norme juridice în spiritul ei trebuie să fie complementară literei legii, iar nu contrară acesteia.

De altfel, Înalta Curte constată că, în deciziile de speță invocate, antrenarea răspunderii civile delictuale prin prezumarea existenței prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate nu a fost consecința unei interpretări în spiritul legii, invocată de recurentă, ci a utilizării în procesul de apreciere a materialului probator a prezumțiilor ca mijloace de dovadă.

Împrejurarea că exigențele probatorii sunt diferite în cazul prejudiciului de ordin material față de cel moral (care implică a doză de apreciere din partea instanței), nu are semnificația unui regim juridic diferit, recurenta-reclamantă având obligația de a proba existența prejudiciului moral invocat.

Este real că sub aspectul cuantificării prejudiciului moral nu există un algoritm, însă cuantificarea este subsecventă dovedirii existenței prejudiciului. Cum în speță, conform situației de fapt reținute de instanța de apel, nu s-a făcut dovada producerii unui asemenea prejudiciu, susținerile recurentei-reclamante privitoare la cuantificarea pretențiilor sunt lipsite de relevanță.

Cu referire la celelalte susțineri ale recurentei-reclamante, subsumate primului motiv de recurs, Înalta Curte reține că nu se circumscriu aspectelor de nelegalitate, ci pun în discuție interpretarea probelor de către instanța de apel, astfel că exced analizei.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează încălcarea dreptului la apărare, recurenta-susținând că, în mod nejustificat, instanța de apel a simplificat complexitatea speței.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs pun în discuție limitele învestirii instanței sub aspectul obiectului și stabilirea situației de fapt.

Criticile nu sunt fondate având în vedere că, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, prima instanță a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C., având ca obiect despăgubiri în sumă de 2.000.000 euro, cu titlu de daune morale, solicitându-se angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru săvârșirea unui abuz de drept procedural, prin introducerea a unsprezece acțiuni în instanță, în scopul - declarat ca atare prin cererea de chemare în judecată - ca pârâtul să intre cu orice preț în posesia unui teren agricol aflat în folosința reclamantei în baza Contractului de concesiune nr. x septembrie 2004 încheiat cu A.D.S.

Cererile de chemare în judecată cu referire la care s-a solicitat a se constata săvârșirea abuzului de drept au fost înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești în anii 2011 și 2012.

În mod corect, instanța de apel a avut în vedere la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale perioada 27 iunie 2011 - 30 iulie 2012, în raport de care se determină și legea de drept material aplicabilă.

Împrejurarea că în expunerea contextului care a generat această situație conflictuală reclamanta a detaliat istoricul demersurilor judiciare derulate între părți și pe perioada anterioară înregistrării cererilor de chemare în judecată și a cererilor de executare silită, în raport de care s-a invocat abuzul de drept procesual, nu conduce la concluzia că instanța trebuia să analizeze perioada 2004 - 2012.

În acest sens Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată nu este susceptibil de o asemenea interpretare fiind explicită solicitarea de antrenare a răspunderii civile delictuale pentru săvârșirea unui abuz de drept în forma introducerii unui număr de nouă cereri de chemare în judecată și două cereri de executare silită în intervalul de referință reținut de instanța de apel.

Celelalte împrejurări expuse în motivarea cererilor părților sunt apărări care tind la dovedirea pretențiilor formulate ori, după caz, la combaterea acestora.

În consecință nu se poate reține încălcarea dreptului recurentei la apărare, limitele judecății fiind corect reținute de instanța de apel.

Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susținut că decizia care face obiectul controlului judiciar nu este motivată întrucât considerentele instanței de apel ar conține o eroare de logică, eroare care este contrară exigențelor motivării.

Însă, din examinarea deciziei recurate rezultă că aceasta cuprinde raționamentul logico-judiciar care susține soluția pronunțată, nefiind vorba de vreo eroare de logică, așa cum a susținut recurenta-reclamantă.

Se observă că instanța de apel a analizat într-o manieră sistematizată elementele răspunderii civile delictuale, constatând că, deși a fost dovedită fapta ilicită a pârâtului C., nu s-a făcut dovada prejudiciului moral.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a exclus posibilitatea ca societatea reclamantă să fi suferit un prejudiciu moral ci, în circumstanțele particulare ale cauzei, a constatat că existența acestui element distinct al răspunderii civile delictuale nu a fost probat.

Or, recurenta-reclamantă a susținut că acest prejudiciu nu trebuie dovedit, fiind prezumat; instanța de apel a reținut că este necesar a se face un minim de dovadă a prejudiciului invocat.

Motivele respingerii cererii de chemare în judecată au fost explicitate în mod accesibil părților, fiind analizate elementele care în opinia recurentei justificau acordarea daunelor.

De asemenea, curtea de apel a reținut în mod corect că limitele răspunderii persoanei juridice față de terți pentru faptele reprezentantului său legal a fost tranșată cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, prin Decizia nr. 890/19 martie 12015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, stabilindu-se că este pe deplin justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului, având în vedere că reclamanta l-a chemat în judecată pe pârâtul C. "pentru a atrage răspunderea personală a acestuia pentru faptele ilicite săvârșite în exercitarea reprezentării societății comerciale în declanșarea sau desistarea demersurilor judiciare repetate și inițiativa sau puterea de decizie a acestuia în ce privește activitatea societății comerciale."

Astfel, instanța de apel a constatat că, potrivit cererii de chemare în judecată, daunele morale solicitate au fost justificate de ideea riscului de pierdere a unei afaceri în următorii patruzeci de ani, constând în exploatarea terenului agricol și efectuarea de investiții în valoare de 6.000.000 euro, pe această premisă cuantificându-se prejudiciul, prin raportare la cifra de afaceri a societății din anul 2011. De asemenea, în susținerea prejudiciului a fost citat parag. 29 al hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei, iar aspectele concrete privind stresul cauzat organelor de conducere (administratorului D.) au fost indicate prin concluziile scrise depuse în fața primei instanțe.

În ceea ce privește prejudiciul din perspectiva riscului de pierdere a afacerii, instanța de apel a constatat că acest prejudiciu a fost invocat numai în mod formal, în condițiile în care pierderea afacerii s-ar fi putut produce nu ca urmare a acțiunilor apelantului-pârât, ci ca efect al hotărârilor judecătorești pronunțate în cele unsprezece dosare, dacă instanțele de judecată ar fi apreciat că cererile sunt întemeiate.

În privința celuilalt aspect al prejudiciului invocat - stresul cauzat reprezentantului legal al societății - instanța de apel a constatat că actele medicale depuse la dosar atestă afecțiuni ale persoanei fizice D. constând în diabet zaharat, cardiopatie ischemică, hepatită virală cu virus tip B, afecțiune tiroidiană și obezitate grd. 3, nefiind probată legătura de cauzalitate dintre aceste afecțiuni și faptele apelantului-pârât. S-a apreciat că, și în condițiile în care s-ar fi probat relația cauză-efect necesară antrenării răspunderii civile delictuale, aceste afecțiuni nu pot constitui temei pentru acordarea daunelor morale solicitate în cauză, deoarece se circumscriu vătămării sănătății persoanei fizice D. Prin urmare, având în vedere că valoarea lezată prin aceste afecțiuni nu este legată de persoana juridică S.C. A. S.R.L., reclamanta nu poate pretinde vreo reparație sub acest aspect.

Totodată, curtea de apel a reținut că pentru a fi apte a constitui un prejudiciu de reparat la solicitarea persoanei juridice, neplăcerile și neliniștile cauzate membrilor organelor de conducere a societății trebuie să fie în legătură cu deciziile luate, să se reflecte în activitatea acestora în calitate de reprezentant al societății și să afecteze înseși activitatea societății. Or, niciun aspect concret în acest sens nu a fost invocat de către apelanta-reclamantă, nearătându-se care au fost acele acțiuni ori măsuri luate de către reprezentanții societății, consecință a faptelor apelantului-pârât, și care au afectat bunul mers al afacerii; în mod similar, susținerile privind incertitudinea în planificarea deciziilor și tulburările cauzate în administrarea societății au fost făcute în cauză numai cu caracter general, fără a se prezenta instanței de judecată un minim element din care să rezulte aceste consecințe negative invocate.

Curtea de apel a mai reținut că aspectele privind suplimentarea pazei, angajarea de avocați în scopul de a depune memorii, sesizări și, într-un cadru mai extins, de a stabili strategii de urmat pentru contracararea acțiunilor apelantului-pârât, pe de o parte, nu au fost probate, inclusiv în privința legăturii de cauzalitate necesară antrenării răspunderii, iar, pe de altă parte, acestea pot sta la baza unei solicitări având ca obiect daune materiale.

Considerentele primei instanțe referitoare la afectarea speranței legitime a reclamantei de a se bucura de exploatarea liniștită și utilă a terenului concesionat nu au fost reținute de instanța de apel, cu motivarea că faptele reținute în sarcina pârâtului nu au condus la vreo imixtiune în exercitarea dreptului de folosință asupra terenului. Din acest motiv nu au fost analizate nici apărările apelantei-reclamante vizând "nerespectarea bunurilor" din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentate, apreciindu-se că, în cauză, nu se pune în discuție încălcarea vreunui drept legat de bunul concesionat, ci un prejudiciu nepatrimonial cauzat de săvârșirea unui abuz de drept procesual.

De asemenea, instanța de apel a constatat că tribunalul a depășit limitele învestirii sale, considerând că abuzul de drept procedural a avut loc în formă continuată pe parcursul a opt ani agricoli, dat fiind că cererea de chemare în judecată a privit exclusiv acte săvârșite în perioada 27 iunie 2011 - 30 iulie 2012.

A reținut această instanță că faptele de tulburare de posesie și distrugere pretins a fi fost săvârșite de către pârât, contextul în care a luat naștere litigiul privind fondul raportului juridic dedus judecății, precum și parcursul procesual al acestuia, atitudinea autorităților implicate în proces sau a altor participanți în ansamblul neînțelegerilor dintre părți și aspectele referitoare la temeinicia dreptului asupra terenului concesionat nu sunt relevante pentru despăgubirile solicitate în speță, și anume, daune morale pentru introducerea celor unsprezece acțiuni pe rolul instanțelor de judecată.

Fără a nega amploarea diferendului existent între părți, instanța de apel a reținut că analiza prejudiciului invocat și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită trebuie circumscrisă faptelor supuse judecății în cauză, răspunderea invocată de apelanta-reclamantă fiind o răspundere civilă pentru fapta proprie a persoanei chemate în judecată, constând în exercitarea cu rea-credință a dreptului de a sesiza instanța de judecată cu unsprezece acțiuni, contextul mai larg prezentat de reclamantă fiind relevant pentru a se reține atitudinea subiectivă a pârâtului, nu și existența prejudiciului.

În concluzie, curtea de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind identificate în motivare elemente contradictorii sau străine de natura pricinii. Prin urmare, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, în cadrul acestui motiv de recurs nu au fost dezvoltate critici care să poată fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat în mod formal.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. va fi obligată la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C., reprezentând onorariu de avocat conform Ordinului de plată nr. x/10 decembrie 2018, emis de E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1631/A/2017 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2019.

Procesat de GGC -NN