ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 890/2015

Asupra recursului

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC A.S.I. SRL prin cererea

înregistrată la Tribunalul București (după strămutarea cauzei), a solicitat obligarea

pârâților SC V.F. SRL și S.P. la plata sumei de 8.857.200 RON echivalentul a 2.000.000

euro, reprezentând despăgubiri morale datorate ca urmare a abuzului procesual săvârșit

de către aceștia.

Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 6838 din 2 decembrie 2013 a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.P. și a respins acțiunea

formulată de reclamanta SC A.S.I. SRL împotriva pârâtului S.P. ca fiind introdusă

față de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 379/2014 din 19 mai 2014

a admis apelul declarat de reclamanta SC A.S.I. SRL împotriva sentinței civile

nr. 6838 din 2 decembrie 2013 a Tribunalului Ialomița, secția a Vl-a civilă, pe

care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, împotriva

acestei decizii pârâtul S.P. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488

pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea

motivului de recurs invocat, recurentul, după o prezentare detaliată a situației

de fapt și a parcursului procesual al cauzei, a arătat, în esență, că raționamentul

expus de instanța de apel în sprijinul soluției pronunțate pornește de la premise

care nu corespund adevărului.

Recurentul susține

că reținând și valorificând argumentul potrivit căruia instanța de fond în mod eronat

nu ar fi analizat excepția din perspectiva solidarității și răspunderii civile delictuale

și că instanța de fond nu ar fi avut în vedere că prin cererea introductivă reclamanta

a invocat fapte proprii ale pârâtului persoană fizică ce s-au circumscris abuzului

de drept, instanța de apel a omis să observe limitele investirii, astfel cum au

fost stabilite de reclamantă, dar și manifestarea de voință expresă a reclamantei.

Astfel, susține

recurentul, prin cererea introductivă reclamanta a indicat SC V.F. SRL drept unic

autor al pretinselor fapte ilicite, deși formal, în petitul cererii de chemare în

judecată, reclamanta a solicitat obligarea SC V.F. SRL și a lui S.P. „în solidar”,

solidaritatea nu a fost motivată în cuprinsul cererii de chemare în judecată și

nici susținută pe parcursul judecării cauzei.

Recurentul susține

că prin cererea introductivă, reclamanta a invocat abuzul de drept procedural raportat

exclusiv la litigii în care calitatea de parte o avea SC V.F. SRL, iar nu S.P. care

nu avea aptitudinea de a săvârși un abuz de drept, neavând drepturi procesuale în

cadrul acestor litigii.

Recurentul consideră

că faptele imputate prin cererea de chemare în judecată cad sub imperiul vechiului

C. civ. și al legilor conexe și din perspectiva dreptului material, sunt incidente

în cauză vechiul C. civ., Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și

persoanele juridice și Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Redând textul

dispozițiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, a art. 55 alin. (1) din Legea

nr. 31/1990 recurentul consideră că prin continuarea raționamentului instanței de

apel, care, în speță, a reținut caracterul de normă specială al art. 35 din Decretul

nr. 31/1954 raportat la prevederile art. 998-art. 999 C.civ, se observă că art.

55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 are, de asemenea, natura unei norme speciale,

raportat la prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

În opinia recurentului,

actele îndeplinite de S.P., în calitate de administrator al SC V.F. SRL SRL au fost

ratificate de societate, neexistând o manifestare de voință în sens contrar demersurilor

întreprinse de S.P. din partea SC V.F. SRL și nici reclamanta, nici SC V.F. SRL

nu au invocat o depășire a mandatului încredințat lui S.P., actele de dispoziție

efectuate pe parcursul derulării litigiilor fiind în acord cu voința asociaților.

Reluând aceleași

aspecte privitor la parte în proces și la solidaritatea răspunderii recurentul susține

că, în condițiile în care însăși reclamanta a afirmat, prin reprezentantul său convențional,

că faptele imputate au fost săvârșite exclusiv de către SC V.F. SRL, nu poate fi

atrasă răspunderea civilă delictuală a lui S.P. pentru abuz de drept, legea procesuală,

respectiv art. 12 din noul C. proc. civ. invocat de reclamantă, dar și art. 723

alin. (2) C. proc. civ., identificând în mod limitativ persoanele care pot fi responsabile

pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale ca fiind părțile unui litigiu,

calitate pe care S.P. nu a avut-o în litigiile la care se raportează reclamanta.

Pentru aceste

motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimata reclamantă SC A.S.I. SRL a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

Recurentul pârât

după primirea întâmpinării a depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimata reclamantă

SC A.S.I. SRL.

Înalta Curte a

procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului,

întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se

că recursul este admisibil.

Prin încheierea

din camera de consiliu din data de 5 februarie 2015 a fost încuviințat, în unanimitate

raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea

acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor

de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat

părților la data de 6 februarie 2015.

Nu au fost depuse

puncte de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Înalta Curte,

analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs,

constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge recursul pârâtului, pentru

următoarele considerente:

Precizare prealabilă.

Având în vedere

că decizia recurată a fost pronunțată exclusiv asupra excepției procesuale de fond

privind calitatea procesuală pasivă a pârâtului S.P., analiza instanței de recurs

va viza exclusiv acest aspect procedural, nefiind analizate aspectele ce vizează

fondul cauzei.

Potrivit dispozițiilor

art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva

acestui motiv recurentul a adus în discuție aplicarea dispozițiilor art. 12

alin. (2) din noul C. proc. civ. și art. 723 alin. (2) din vechiul C. proc.

civ. cu referire la dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 coroborate cu

art. 998-art. 999 C. civ., art. 55 alin. (1) și art. 72 din Legea nr. 31/1990 pentru

a susține lipsa calității sale procesuale pasive.

Susținerea recurentului

potrivit căreia instanța de apel a omis să observe limitele investirii, astfel cum

au fost stabilite de reclamantă, dar și manifestarea de voință expresă a reclamantei,

este nefondată.

Se constată că

instanța de apel a pornit în analiza criticilor aduse sentinței de la examinarea

cererii de chemare în judecată și a constatat, în mod corect, că din întregul conținut

al cererii introductive rezultă că reclamanta a invocat solidaritatea răspunderii

civile delictuale între pârâta persoană juridică și pârâtul persoană fizică administrator

și asociat, dar și fapte proprii ale acestuia săvârșite în calitatea sa de reprezentant

al societății comerciale, parte în aceste procese.

Răspunderea delictuală

pentru fapta proprie a persoanei juridice aduce în prim-plan organele persoanei

juridice ca părți intrinseci ale acesteia. Nu există, așadar, două entități juridice

de sine stătătoare, persoana juridică și organele acesteia, ci o singură entitate,

persoana juridică, ce se exprimă prin organele sale.

Art. 35 din Decretul

nr. 31/1954 reprezintă fundamentul acestei concluzii pentru că „actele juridice

făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite,

sunt actele persoanei juridice însăși” [alin. (2)], iar „faptele ilicite sau licite

săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite

cu prilejul exercitării funcției lor” [alin. (3)].

Ca urmare, în

mod corect instanța de apel a reținut că din cererea de chemare în judecată rezultă

că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul S.P. pentru a atrage răspunderea personală

a acestuia pentru faptele ilicite săvârșite în exercitarea reprezentării societății

comerciale în declanșarea sau desistarea demersurilor judiciare repetate și inițiativa

sau puterea de decizie a acestuia în ce privește activitatea societății comerciale,

reaua credință fiind acel element subiectiv, intențional, care privește atitudinea

psihică specifică exclusiv unei persoane fizice, care are puterea de a gândi conștient

și de a acționa într-un anumit fel.

Așa fiind întreaga

argumentare a recurentului privind noțiunea de „parte” în procesul civil este nefondată,

instanța de apel stabilind în mod corect că, în condițiile art. 35 din Decretul

nr. 31/1954, persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile

prin organele sale, iar faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce

Ie-a săvârșit, persoanele fizice ce reprezintă societatea comercială se circumscriu

ideii generale de „parte” (care a exercitat abuziv drepturile procedurale) reglementată

de dispozițiile art. 12 alin. (2) din noul C. proc. civ. sau de dispozițiile

art. 723 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.

Referitor la aplicabilitatea

legii procesuale, se constată că într-adevăr faptele imputate prin cererea de chemare

în judecată cad sub imperiul vechiului C. civ. și al legilor conexe, însă așa cum

corect a apreciat și instanța de apel pe de o parte, sub aspectul soluționării excepției

lipsei calității procesuala pasive, o atare aplicare nu este esențială, de vreme

ce din conținutul vechilor dispoziții procedurale [art. 723 alin. (2) din vechiul

C. proc. civ.] și al noilor dispoziții procedurale [art. 12 din noul C. proc.

civ.] rezultă că elementele abuzului de drept procesual sunt aceleași, iar pe de

altă parte, invocarea dispozițiilor noi de procedură (art. 12) se justifică întrucât

cererea a fost introdusă la data de 4 aprilie 2013, adică după intrarea în vigoare

a noul C. proc. civ.

Ca atare, pentru

argumentele prezentate, instanța de recurs constată că, în cauză, pârâtul S.P. are

calitate procesuală pasivă, aprecierea instanței de apel asupra excepției calității

procesuale a acestei părți fiind legală.

Pentru aceste

considerente Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul S.P. împotriva deciziei civile nr. 379 din 19 mai 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 martie 2015.