ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 558/2017

Decizia nr. 558/2017

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1.410 din 21 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2014, într-un prim ciclu procesual, a fost admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 854/2014 din 14 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 27 ianuarie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate:

- caracterul abuziv al clauzelor menționate la pct. 5 și 6 din Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007 contrar legislației naționale și comunitare, dând posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral clauzele contractuale, deși în momentul încheierii contractului nu s-a prevăzut acest aspect, cu atât mai mult cu cât la momentul respectiv reclamanții s-au aflat pe o poziție de inferioritate și nu pe poziții egale conform dispozițiilor art. 948 C. civ., în sensul că nu a existat nicio aparență de negociere cu privire la clauzele contractuale, excepție făcând doar pct. 4 din contract, în ceea ce privește modalitatea de rambursare a creditului;

- să se constate caracterul abuziv și să se constate nulitatea absolută a actului adițional propus de bancă și neînsușit de reclamanți în calitatea de împrumutați;

- să fie obligată pârâta să respecte clauzele contractuale în ceea ce privește dobânda de referință variabilă începând cu data de 1 septembrie 2008 conform clauzei contractuale de la pct. 2.10.b. din "Condiții Generale de Creditare - Anexa la Contractul de Credit Bancar din 17 august 2007";

- să fie obligată pârâta, prin Sucursala Județeană Gorj, să emită un nou grafic de rambursare conform clauzelor contractuale stabilite la data încheierii contractului și începând cu data de 1 septembrie 2008, dată de la care dobânda curentă a devenit variabilă, fiind formată din dobânda de referință variabilă conform dispozițiilor de la pct. 2.10.b. din "Condiții Generale de Creditare - Anexa la Contractul de Credit Bancar din 17 august 2007", care se afișează la sediile C., în funcție de nivelul indicelui de referință EURIBOR, la care se adăugă 1,5 conform clauzei contractuale de la pct. 5 din Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007;

- să fie obligată să comunice care este DAE și din ce se compune această dobândă, în raport de clauzele contractuale, în care intră doar comisionul lunar de administrare de 0,05;

- în raport de toate aceste aspecte să fie obligată pârâta să calculeze conform clauzelor contractuale și să restituie sumele încasate nelegal cu titlu de rată credit lunar, conform graficului de rambursare credit întocmit abuziv și cu rea-credință, cu dobânda legală aferentă, deoarece s-a încălcat un drept fundamental, și anume dreptul de proprietate prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție și anume, la data de 1 septembrie 2008, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se calculează în funcție de nivelul indicelui de referință EURIBOR, care la data de 1 septembrie 2008 era de 5,16, la care se adăugă 1,50, astfel că nivelul dobânzii curente trebuia să fie de 6,66% și nu de 10,4%, la care se adaugă comisionul lunar de administrare de 0,05, iar dobânda anuală efectivă DAE era de 6,71% și nu de 11,7%, urmând a se calcula în continuare conform cotației EURIBOR.

La data de 12 ianuarie 2012 pârâta SC C. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierile din 30 ianuarie 2012 și 10 septembrie 2012 prima instanță a dispus suspendarea judecării cauzei pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite de către instanță în sarcina reclamanților.

Prin Sentința civilă nr. 735 din 4 februarie 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost constatată perimată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții iar prin Decizia civilă nr. 823 din 19 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, au fost admise recursurile, au fost casate încheierile din 30 ianuarie 2012 și din 10 septembrie 2012, precum și Sentința nr. 735 din 4 februarie 2013, fiind trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

I. Prin Sentința civilă nr. 6.454 din 4 noiembrie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 17 august 2007 reclamanții au încheiat cu pârâta Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007, în condițiile unui contract de adeziune fără să existe o negociere individuală, așa cum se observă din copia contractului, care a fost redactat în prealabil, în formular tipizat, în integralitatea sa.

La data încheierii prezentului contract s-a stabilit dobânda curentă de 7,4% pe an, fiind fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă s-a menținut constantă pe o perioadă de 12 luni, conform dispozițiilor contractuale de la pct. 5 din Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007.

La momentul semnării contractului reclamanții au fost de acord cu dobânda curentă, deoarece pârâta a calculat dobânda fixă în raport de clauzele contractuale, respectiv pct. 5 din contract și pct. 2.10.a. din anexa la contract - Condiții generale.

După această dată, respectiv 1 septembrie 2008 conform clauzelor de la pct. 5 din Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007, dobânda a devenit variabilă și urma să fie formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., la care se adăugă 1,5 conform clauzelor contractuale și raportat nivelul indicelui de referință EURIBOR, care a scăzut.

Conform dispozițiilor de la pct. 2.10.b. din "Condiții Generale de Creditare - Anexa la Contractul de Credit Bancar din 17 august 2007 pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia".

În vederea analizării caracterului abuziv al clauzelor invocate s-au avut în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Directiva 13/93/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 286/2004, Legea nr. 363/2007.

Prima instanță a constatat că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, reclamanții având calitatea de consumator, iar societatea pârâtă calitatea de comerciant în accepțiunea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 2 pct. 2 - 4 din O.G. nr. 21/1992, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din această lege.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Prin art. 77 - 78 din Codul Consumului (Legea nr. 286/2004) se stipulează că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 definește clauza abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Relațiile contractuale dintre părți au fost materializate prin asumarea unor Condiții Generale de Creditare și clauze contractuale.

Condițiile Generale ale Contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă corpul comun care dă specificitate produsului bancar, adeziunea vizând clauzele preformulate, cuprinse în Condițiile Generale, trimise spre aprobare la B.N.R.

Potrivit susținerilor societății pârâte, Condițiile generale prezintă clauze preformulate, fiind o adeziune, însă detaliile specifice fiecărui contract de credit - deci obiectul negocierii - sunt stabilite de Bancă împreună cu fiecare client. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu societatea bancară elementele individuale ca elemente esențiale ale contractului.

În acest sens se vor avea în vedere dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, caracterul abuziv al clauzelor contractuale fiind prezumat în cazul contractelor de adeziune-standard preformulate sau condițiile generale.

Din legislația românească, în consens cu dispozițiile Directivei 13/93/CEE, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:

- clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

- prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

- dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Pentru determinarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5 și 6 din contract, prima instanță a făcut analiza acestora din perspectiva condițiilor impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000. O clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În cauza de față, contractul încheiat de părți era unul preformulat, clauzele acestuia au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, dar condiția negocierii clauzelor contractuale a fost analizată în raport de serviciul contractat și de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenția. Serviciul contractat de reclamant vizează un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piața aferentă acestor servicii, pârâta nu deține o poziție de monopol, reclamantul având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituții bancare și de a decide în raport de propriile interese.

S-a reținut că, în opinia reclamanților, prevederile art. 5 și 6 din contract constituie clauze abuzive potrivit legislației naționale și comunitare, dând posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral clauzele contractuale, deși în momentul încheierii contractului nu s-a prevăzut acest aspect, cu atât mai mult cu cât la momentul respectiv s-au aflat pe o poziție de inferioritate și nu pe poziții egale, conform dispozițiilor art. 948 C. civ., în sensul că nu a existat nicio aparență de negociere cu privire la clauzele contractuale, excepție făcând doar pct. 4 din contract, în ceea ce privește modalitatea de rambursare a creditului.

Prin art. 5 s-a stabilit, la data încheierii contractului, dobânda curentă de 7,4% pe an, dobânda fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioada de 12 luni începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 și 8. Art. 6 se referă la DAE - dobânda anuală efectivă, aceasta fiind, la data semnării contractului, de 8,70% pe an.

Din analiza clauzelor 5 și 6 din contractul de credit nu rezultă că s-a avut în vedere posibilitatea băncii de a modifica unilateral contractul de credit în condițiile în care clauza 5 prevede valoarea dobânzii, fixă pe primele 12 luni și variabilă ulterior, iar clauza 6 prevede conținutul DAE.

Caracterul variabil al ratei dobânzii este, în mod clar, menționat în contract, reclamanții asumându-și acest preț al împrumutului (pe care l-au și plătit timp de 2 ani, după ce au expirat cele 12 luni cu dobândă fixă), fără a cere detalii suplimentare la momentul contractării, în condițiile în care chiar banca pârâtă avea la acel moment mai multe oferte de creditare ce prevedeau calculul dobânzii în funcție de EURIBOR/LIBOR la 6 luni, la care se adaugă o marjă fixă.

Prin urmare, prima instanță a apreciat că dispozițiile clauzei 5 și 6 din contract au fost negociate și acceptate de consumator, astfel că nu încalcă exigențele bunei-credințe și nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care respectiva clauză nu poate fi considerată drept abuzivă.

În ceea ce privește caracterul abuziv și nulitatea actului adițional propus de bancă și neînsușit de reclamanți, prima instanță a constatat că actul adițional nu a fost acceptat de către reclamanți și, față de posibilitatea încheierii tacite, prevăzută de art. 95 alin. (5) din O.G. nr. 90/2010, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010, a fost denunțat de către bancă în mod expres (Adresa C. din 22 februarie 2011).

Potrivit art. 2.10 b din Condiții generale de Creditare - Anexa la Contractul de credit - pentru creditele cu dobânda variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia.

Potrivit pct. 5 din Contractul de credit începând cu data de 1 septembrie 2008 dobânda a devenit variabilă, fiind precizată în mod expres formula de calcul a dobânzii creditului contractat: dobânda curentă a creditului este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., la care se adaugă o marjă procentuală de 1,5 pp., nefiind vorba de un credit cu dobândă variabilă stabilită în raport de un indice de referință (LIBOR sau EURIBOR), produs prevăzut de art. 2.10.b din Condițiile Generale la Contractul de Credit, ci de un credit a cărui dobândă variabilă constă în dobânda de referință a băncii - art. 2 octombrie a din condiții generale. S-a constatat că este vorba de două produse de creditare, neexistând, în mod evident, identitate între dobânda de referință C. și indicele de referință LIBOR/EURIBOR.

Prima instanță a reținut faptul că un contract este rezultatul acordului de voință, al consimțământului liber exprimat al părților, iar controlul judiciar poate fi exercitat doar asupra condițiilor de valabilitate sau de executare a contractului, dar nu se poate substitui voinței părților. Cu atât mai mult, în cauza de față, nu există niciun indiciu din care să rezulte că părțile ar fi ajuns la vreun acord privind un alt mod de calcul al dobânzii, context în care încuviințarea propunerii reclamantului de interpretare a clauzei nr. 5 și 2.10.a - 2.10.b ar conduce la substituirea, de o manieră nepermisă, a voinței pârâtei, căreia i s-ar impune, astfel, o normă contractuală la care nu a achiesat.

În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 deoarece instanța nu a fost sesizată ca urmare a controlului efectuat de A.N.P.C., ci de un consumator, ce invocă caracterul abuziv a unor clauze menționate în propriul contract.

Prima instanță a avut în vedere și Adresa ANCP nr. x/2010: "Pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda era compusă din dobânda de referință a băncii + o marjă fixă, suntem de acord ca noua formulă de calcul să includă indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul + o marjă fixă, compusă din marja fixă existentă în contractul inițial, valabilă la data semnării contractului și diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință, valabile la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 21 iunie 2010".

S-a solicitat emiterea unui nou grafic de rambursare conform clauzelor contractuale.

Având în vedere caracterul subsidiar al capătului 4, 5 și 6 de cerere și soluția pronunțată pe capătul nr. 1 și 3 de cerere, prima instanță a respins ca neîntemeiată solicitarea de a obliga pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, de comunicare a DAE și de restituire a sumelor încasate, pretins, nelegal.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând anularea hotărârii, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului și cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmând a fi trimisă cauza spre rejudecare sau admiterea apelului, anularea hotărârii, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, urmând să se evoce fondul și să se admită cererea de chemare în judecată cu precizarea ulterioară. În subsidiar, a solicitat să se admită apelul, să se schimbe, în tot, hotărârea atacată și, pe fond, să se admită cererea de chemare în judecată cu precizarea ulterioară sau din oficiu să se constate că lipsa menționării dobânzii anuale efective într-un contract de credit de consum are drept consecință faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi și de costuri începând cu data 1 septembrie 2008, raportat la jurisprudența comunitară, jurisprudență care este obligatorie pentru judecătorul național.

În drept s-a indicat faptul că se invocă "toate dispozițiile legislației naționale și comunitare în materia interpretării și executării abuzive a clauzelor contractuale, legislație care trebuia aplicată din oficiu de instanța de fond".

Intimata, legal citată, nu a depus întâmpinare; a depus, cu ocazia dezbaterilor asupra cererii de apel, note scrise prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2/2014.

II. Prin Decizia civilă nr. 854 din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 6.454 din 4 noiembrie 2013, pronunțate de secția a VI-a civilă, a Tribunalului București în Dosarul nr. x/3/2011 având ca obiect acțiune în constatare, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. SA, ca nefondat, a fost admisă cererea de cheltuieli de judecată a intimatei și a fost obligată apelanta la plata sumei de 2.729,80 RON cu acest titlu.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea de apel s-a solicitat, mai întâi, anularea sentinței atacate pentru că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Or, în ceea ce privește soluționarea procesului fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel a reținut că, dimpotrivă, prima instanță a soluționat procesul chiar pe fondul său, exprimându-și în considerente opinia cu privire la toate capetele de cerere și respingând, per total, cererea ca neîntemeiată, iar nu ca urmare a admiterii vreunei excepții peremptorii. De asemenea, cât privește încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apelanții nu au înțeles să indice care ar fi fost actele de procedură efectuate cu încălcarea formelor legale, ci doar au indicat acest text de lege.

Singurul aspect care s-ar apropia de o critică pur procedurală, care să poată atrage anularea sentinței (iar nu, eventual, schimbarea ei) este reprezentat de ideea că o parte din motivarea primei instanțe "este străină de natura pricinii de față", respectiv partea ținând de nedeținerea poziției de monopol de către bancă; or, respectiva motivare a primei instanțe se referea la posibilitatea de negociere a contractului, tipului de contracte ce influențează această posibilitate, precum și faptul că, nefiind într-o situație de monopol, intimata nu putea impune alte reguli de negociere decât piața pe care activa; or, chiar dacă respectiva frază nu conține concluziile cele mai importante ale primei instanțe, aceasta nu înseamnă că motivarea e străină de natura pricinii sau că prima instanță nu putea trasa niște ipoteze generale, chiar de natură economico-socială, în vederea analizării situației prezentate. Întreaga jurisprudență comunitară, dar și bună parte din jurisprudența națională, conțin, acolo unde este cazul, aprecieri de ordin general asupra situației pieței relevante sau asupra anumitor tipologii contractuale, fără ca aceasta să facă respectivele hotărâri susceptibile de anulare. De asemenea este firesc ca, în încercarea de a răspunde cât mai exhaustiv argumentelor părților, care pot divaga de la esența problemei de drept, instanța să antameze și elemente colaterale acestei esențe, acest lucru nefăcând însă hotărârea anulabilă.

Cât privește fondul solicitărilor prezentate în fața primei instanțe și reiterate prin cererea de apel, în baza cărora s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate, s-au reținut următoarele:

În ciuda invocării sale și referirilor la prevederile ei, făcute de părți, O.U.G. nr. 50/2010 nu este aplicabilă prezentei spețe. Astfel, art. 95 din acest act normativ arată că: "Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37

1

(cazul refinanțării ulterioare apariției O.U.G.), ale art. 66 - 69 (dispoziții privind rambursarea anticipată ce ar fi efectuată ulterior intrării în vigoare a O.U.G.)".

Deci, clauzele indicate drept abuzive, eventuala abuzivitate a actului adițional, dar și interpretarea clauzelor contractuale privind dobânda de referință variabilă, conform pct. 2.10.b din contract, trebuie apreciate în condițiile legislației de la data nașterii raportului juridic dintre părți.

Cât privește caracterul abuziv al clauzelor de la pct. 5 și 6 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007, instanța de apel a constatat că acestea se referă la dobânda curentă (pct. 5), respectiv DAE (pct. 6).

S-a reținut că aceste prevederi se referă, în mod evident, la prețul creditului, prețul lipsei de folosință a banilor. Fiind vorba de însăși obiectul principal al contractului, legiuitorul a impus, în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, condiții restrictive pentru identificarea unui caracter abuziv al unor astfel de clauze, apreciind că nu s-ar putea constata un astfel de caracter "în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". În esență limbajul folosit este inteligibil, nu se referă la termeni de o tehnicitate deosebită. Mai mult, în ceea ce privește dobânda curentă (care compune cea mai mare parte din prețul total, DAE) art. 5 precizează de o manieră inteligibilă că aceasta este fixă pentru 12 luni și variabilă pentru restul perioadei, fiind compusă din "dobânda de referință variabilă" + 1,5%; art. 6 arată, de asemenea, ce intră în DAE.

S-a mai observat că, deși considerate de reclamanți clauze care permit băncii modificarea ratei dobânzii în mod unilateral, astfel de modificări nu pot fi efectuate de Bancă prin simpla sa voință, trebuind a fi raportate la elemente exterioare, respectiv costurile atragerii resurselor de creditare (banilor).

Aceste costuri nu pot fi compuse doar din EURIBOR, din moment ce aceasta este rata la care o bancă de prim ordin oferă altei bănci de prim ordin depozite în zona euro. Or, în mod evident EURIBOR-ul ar fi departe de a acoperi costurile de obținere a banilor pentru orice bancă românească și cu atât mai puțin acest lucru ar fi fost posibil în timpul crizei financiare. Însă, dacă toți indicii de refinanțare ar fi stabili sau ar fluctua imperceptibil (ceea ce este aproape imposibil pentru o perioadă de 300 luni, așa cum e perioada creditului din cauză, aspect ce trebuia avut în vedere de un contractant diligent), nu s-ar putea modifica o astfel de rată a dobânzii, care nu depinde exclusiv de EURIBOR. Sau, mai exact, dacă ar interveni o astfel de modificare, în lipsa elementelor obiective de pe piața monetară, acel act unilateral ar fi contrar obligațiilor (prevederilor contractuale) și inopozabil clientului. Cu alte cuvinte, nu clauza apare ca abuzivă.

Clauzele în sine, pe lângă faptul că sunt inteligibile, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, ea prevede doar posibilitatea de adaptare a dobânzii stipulate în contracte pe perioade foarte lungi, în care pot interveni factori economici diverși, realităților de pe piața economico-financiară. Deci, clauza nu ar fi decât o aplicare, preacceptată de părți, a teoriei impreviziunii, teorie ce se fundamentează pe ideea de echitate, iar nu invers.

Specificitatea creditului pe termen foarte lung face ca să poată exista necesitatea reașezării unui echilibru contractual; dacă părțile au prevăzut, în mod, expres această posibilitate, pe care o atașează unui criteriu obiectiv, iar nu doar voinței uneia dintre ele, clauza nu creează dezechilibru semnificativ contractual. Faptul că acest aspect introduce un element aleatoriu într-un contract, de principiu comutativ, pe lângă că este discutabil (de fapt reașezarea dobânzii la nivelul dobânzilor practicate pe piața monetară păstrează, iar nu infirmă echilibrul contractual), nu ar putea, oricum, conduce la nulitatea clauzei, din moment ce nu este interzisă existența unui anumit element de alea, inclusiv în contracte ce sunt în principiu (majoritar) comutative, atât timp cât părțile sunt conștiente și acceptă acest element; în speță, elementul era evident, formulat inteligibil și nu depindea de voința exclusivă a vreuneia dintre părți.

Art. 1 pct. 1 lit. a) și e) din Anexa la Legea nr. 193/2000 arată că sunt abuzive clauzele care: "dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract". Însă teza următoare a respectivului text normativ care arată că: "Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În mod evident un argument întemeiat pentru modificarea dobânzii îl reprezintă tocmai modificările condițiilor pieței monetare. Faptul că nu s-au definit pe larg acestea nu înseamnă că respectiva clauză conferă posibilitatea băncii de a modifica "unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat".

Mai mult, dată fiind posibilitatea de refinanțare a creditului la o altă bancă, este și ilogic ca intimata să fi urmărit stabilirea unei dobânzi de referință mai mare, fără legătură cu condițiile pieței financiare. Aceasta întrucât dobânda de referință, afișată la sediile Băncii, se aplica tuturor clienților în această situație, nu doar unora, iar dacă aceasta ar fi fost excesivă, banca nu ar fi rezistat pe o piață concurențială, majoritatea urmând să-și refinanțeze creditele, iar Banca să piardă un portofoliu important de clienți.

Pentru aceste motive instanța de apel nu a putut reține soluționarea eronată de către prima instanță a capătului de cerere privind caracterul abuziv al clauzelor de la pct. 5 și 6 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007.

În ceea ce privește actul adițional propus de bancă și neînsușit de reclamanți, respectivul act nu poate fi abuziv din moment ce el nu produce și nu a produs efecte juridice. Pentru a putea produce efecte juridice actul modificator trebuia acceptat și de către reclamanți; cum acestea au refuzat acest lucru și însăși Banca a luat act de acest lucru indicând faptul că acesta nu produce efecte este evident o falsă problemă presupusul său caracter abuziv. Faptul că costurile totale ale creditului au fost cele indicate inițial în actul adițional s-a datorat încercării de adaptare a actului adițional atât la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, cât și la acordul contractual inițial; însă, cum acesta nu a fost acceptat de reclamanți, costurile ce le sunt solicitate/executate nu provin din actul adițional, ci din contractul de credit în varianta sa inițială.

În ceea ce privește solicitarea de "respectare de către intimata-pârâtă a clauzelor contractuale ce privesc dobânda de referință variabilă de la 1 septembrie 2008 conform clauzei de la pct. 2.10.b (condiții generale)", respectiv interpretarea contractului de credit în acest sens, instanța de apel a constatat că și această susținere este nepertinentă. Astfel, pct. 2.10.b se referă expres la "creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de indicele de referință LIBOR/EURIBOR", or, în speță, aspectul variabil este reprezentat nu de indicele de referință EURIBOR, ci de "dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C." - pct. 6 din Condițiile speciale. Faptul că nu ar rezulta că aceasta "dobânda de referință variabilă" este dobânda de referință a B. sau altă dobândă apare de asemenea ca o alegație nepertinentă din moment ce, în același fel s-ar putea afirma despre orice noțiune din contract (DAE, comision administrare, comision rambursare anticipată etc.) că "nu se știe al cui ar fi", deși e evident că, fiind stabilit față de principiile contractuale stabilite de părți și afișat la sediul creditoarei, nu poate aparține decât acesteia.

De asemenea, condițiile generale ale contractului de credit cuprind referiri la toate tipurile de credit acordate de bancă, dar a se considera că creditele cu dobândă variabilă sunt toate raportate la variația EURIBOR + 1,5% este vădit ilogic, din moment ce, doar pentru asigurarea supraviețuirii unei unități bancare o astfel de dobândă la credite ar fi imposibilă. Reclamanții ar trebui să observe din propriile aserțiuni că respectiva dobândă ar fi fost undeva la 2% în anumite perioade (în condițiile unui EURIBOR subunitar), ceea ce ar conduce la concluzia vădit ilogică că o bancă ar putea da credite cu un cost mai mic decât cel la care atrage depozite pe termen lung, în aceeași monedă.

S-a concluzionat că este evident că "voința comună a părților contractante" nu a putut fi să se raporteze la clauza de la pct. 2.10.b (condiții generale) pentru un credit ce prevedea variație conform dobânzii de referință variabilă a băncii + 1,5%, singura raportare logică fiind cea la pct. 2.10.a din aceleași condiții generale, ce au în vedere costul resurselor de creditare (deci costul atragerii banilor, care, prin definiție, trebuie să fie mai mic decât costurile creditelor acordate pentru ca orice bancă să aibă minime șanse de supraviețuire pe piață).

În aceste condiții și această solicitare urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, din moment ce se solicită interpretarea clauzelor din condițiile particulare ale contractului de credit prin raportare la o clauză din condițiile generale inaplicabilă în speță.

Cât privește solicitarea prezentată direct în apel, ca instanța să constate din oficiu că contractul este scutit de dobânzi prin nemenționarea DAE, s-a reținut că art. 294 C. proc. civ., arată că nu se pot primi cereri noi (inclusiv subsidiare) direct în apel, o astfel de solicitare fiind inadmisibilă; de altfel în speță nu ne aflăm în cazul unei nemenționări a costului total, ci doar a unui presupus caracter abuziv al acestuia, care nu a fost reținut, față de cele învederate în prima parte a considerentelor.

Față de aceste două soluții cu privire la constatarea caracterului abuziv și interpretarea clauzelor contractuale, care conduc la menținerea acestor clauze și neinterpretarea lor în sensul solicitat de apelanți, instanța de apel a constatat că sunt neîntemeiate și cererile subsecvente de emitere a unui nou grafic de rambursare și de restituire a sumelor invocate drept încasate nelegal.

În ceea ce privește comunicarea modului de calcul al dobânzii DAE, acest mod de calcul este explicitat, prin interpretarea coroborată a pct. 5 și 6 din contract, iar pentru comunicarea efectivă a eventualelor modificări a componentelor mai reduse ale acesteia (comisioane), conform art. 3.7 din condițiile generale reclamanții au acceptat că aceasta poate fi făcută și prin afișare la sediul băncii. Or, clauza care prevede afișare sau scrisoare recomandată este extrem de clară și nu produce un dezechilibru semnificativ, presupunând doar o diligență suplimentară a clientului în sensul informării sale; de asemenea și dobânda de referință variabilă (partea cea mai importantă din DAE) este stipulată ca fiind comunicată prin afișare la sediul C. (art. 5 din contract, teza finală).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții-recurenți.

III. Prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

De asemenea, în ce privește critica privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, aceasta nu a fost reținută, instanța de apel procedând la analiza criticilor formulate de apelanții reclamanți împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, analizând sentința apelată în limitele caracterului devolutiv al apelului.

De altfel, toate criticile formulate de către recurenții-reclamanți au vizat, de fapt, nelegalitatea deciziei recurate, sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, la clauzele indicate ca fiind abuzive de către reclamanți, astfel că Înalta Curte va analiza aceste critici din această perspectivă.

Prin cererea introductivă reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor menționate la art. 5 și 6 din Contractul de credit din 17 august 2007 încheiat cu intimata-pârâtă, dar cu referire și la dispozițiile art. 2.10.b din Condițiile generale, anexă la contractul de credit respectiv.

În primul rând, Înalta Curte constată că instanța de apel a abordat greșit soluționarea speței de față, atât în ce privește legislația aplicabilă, cât și din punct de vedere al contrapunerii considerentelor de ordin economico-financiar față de cele de ordin juridic.

Astfel, reține instanța de recurs, deși este adevărat că un contract de credit, ca de altfel orice contract, trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate, însă în ce privește analiza caracterului abuziv al clauzelor inserate într-un astfel de contract, trebuie aplicată legislația specifică privind protecția consumatorilor, în special Legea nr. 193/2000, dar și Directiva 93/13/CEE, trebuind să se țină cont atât de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, dar mai ales de jurisprudența CJUE.

Aceasta, deoarece în cazul încheierii unui astfel de contract părțile nu se află pe picior de egalitate, atât din punct de vedere al forței economice, cât și al pregătirii de specialitate.

În cazul contractului de împrumut bancar, fiind un contract de adeziune, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, există o prezumție relativă cu privire la caracterul abuziv al clauzelor nenegociate, iar dacă profesionistul (fost comerciant) pretinde că o clauză standard reformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui, potrivit art. 4 alin. (3) din aceeași lege, să prezinte probe în acest sens.

Potrivit art. 1 alin. (1) din aceeași lege, acest tip de contract trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar potrivit alin. (2), în caz de dubiu, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Instanța de apel a arătat că legiuitorul a impus, în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, condiții restrictive pentru identificarea caracterului abuziv al clauzelor care se referă la prețul contractului, cum este cazul în speța de față, acest caracter putând fi analizat doar în măsura în care clauzele nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, considerând că, în speță, limbajul folosit în redactarea clauzelor respective este inteligibil, necuprinzând termeni de o tehnicitate deosebită.

Din considerentele Înaltei Curți, instanța de apel a reținut în rejudecare că o instanță națională nu numai că poate, dar trebuie să se pronunțe, chiar și din oficiu, asupra caracterului abuziv al oricărei clauze dintr-un astfel de contract, mai ales că acest lucru a fost cerut de către reclamanți, chiar dacă cererea vizează o clauză privind prețul contractului.

Reluând fragmentar pasaje din decizia de casare, instanța de apel a reținut că trebuie analizat ce înseamnă limbaj ușor inteligibil (în accepțiunea Legii nr. 193/2000) sau limbaj clar și inteligibil (în accepțiunea Directivei 93/13/CEE. În această analiză, consideră instanța de recurs, trebuie ținut cont tot de practica CJUE, care este obligatorie pentru instanțele din România.

Astfel, în Hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 în parag. 75 s-a arătat că "art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală ... cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului ... la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește".

În speța de față, reține Înalta Curte, instanța de apel nu a analizat respectivele clauze din această perspectivă, acest fapt echivalând cu o necercetare deplină a fondului, astfel încât, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Așa după cum rezultă din practica CJUE, dar și din practica curentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 951 din 26 martie 2015, Decizia nr. 3.864 din 4 decembrie 2014, Decizia nr. 3.856 din 4 decembrie 2014, Decizia nr. 3.661 din 20 noiembrie 2014, Decizia nr. 3.521 din 24 octombrie 2013, Decizia nr. 4.343 din 5 decembrie 2013, Decizia nr. 4.093 din 21 noiembrie 2013 etc.), instanța de apel trebuie să analizeze, în speța dedusă judecății, dacă mecanismul după care va evolua dobânda variabilă este exprimat într-un limbaj clar și inteligibil, în sensul arătat mai sus.

Ceea ce consideră Înalta Curte, este evident din acest contract, într-adevăr, era caracterul variabil al dobânzii după perioada de 12 luni, dar instanța de apel trebuia să răspundă dacă sintagma "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., ..." este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, care să permită consumatorilor să prevadă consecințele economice ale acestei sintagme în ceea ce-i privește sau această clauză este abuzivă, fiind nenegociată cu reclamanții și introdusă cu rea-credință de către bancă, dându-i acesteia posibilitatea de a stabili, în mod unilateral, în beneficiul său, modul în care evoluează această dobândă, cât timp nu este prevăzut un mecanism clar (eventual o formulă matematică) de evoluție al dobânzii și dacă prin aceasta nu se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor.

De asemenea și dispozițiile art. 6 din condițiile speciale cât și ale art. 2.10.b din Condițiile generale trebuie analizate din această perspectivă, la art. 6 mai ales sintagma "precum și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior acestui contract)", mai ales că, în afară de faptul că nu descrie în mod concret ce costuri pot interveni, nici nu se arată în ce constă contraprestația băncii pentru aceste costuri, nefiind admisibil ca în cazul acestor contracte să se poată interveni ulterior, în timpul derulării contractului, cu explicații privind eventualele noi costuri, acestea trebuind să fie clare de la început.

Înalta Curte consideră în același timp că trebuie făcută o analiză și în cazul art. 2.10.b din Condițiile generale, pentru a se vedea cine alege indicele de referință și la ce interval de timp, deci și în cazul acestei clauze trebuie să se analizeze mecanismul de evoluție în timp (caracterul variabil fiind clar), dar ținând cont de practica CJUE și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis dosarul la aceeași instanță.

IV. În apel după casare, Cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2/2014* pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru analiza în fond, la rejudecare, a apelului, Curtea de Apel a constatat că în raport de chestiunile dezlegate deja de către Înalta Curte, prin decizia de casare (obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.), se desprind anumite limite ale rejudecării, în raport de care Curtea de Apel a rejudecat apelul, după cum urmează:

4.1. În primul rând, Curtea de Apel a considerat că Înalta Curte a dezlegat în mod irevocabil chestiunea privind aplicabilitatea Legii nr. 193/2000 precum și necesitatea ca la soluționarea cauzei instanța de apel să țină seama de jurisprudența CJUE în ce privește nu numai posibilitatea declarării nulității clauzelor abuzive din contractele de credit bancar, dată fiind premisa de lipsă de egalitate a părților contractante, dar chiar obligativitatea declarării caracterului abuziv al acestora.

În acest context, instanța de apel, la rejudecare, a reținut că, deși Înalta Curte nu a precizat expressis verbis că acele clauze invocate de reclamanți ca fiind abuzive, sunt lovite de nulitate, în realitate, în raport cu considerentele deciziei de casare această chestiune a fost dezlegată, fiind obligatorie pentru judecătorii din apel.

De aceea Curtea de Apel, pornind de la această premisă, rejudecând apelul, l-a admis, reținând:

În ce privește critica apelanților referitoare la necercetarea fondului de către prima instanță, aceasta nu a putut fi reținută în etapa procedurală a rejudecării apelului după casare, cu atât mai mult cu cât această critică a fost reținută ca atare de instanța de casare, care a considerat că rejudecarea trebuie să se facă de instanța de apel, iar nu de către instanța de fond.

Referitor la criticile de fond ale sentinței Tribunalului, din nou Curtea de apel a subliniat că, în raport de cele apreciate a fi fost statuate de instanța de recurs, irevocabil, clauzele cuprinse la pct. 5 și 6 din Contractul de credit bancar din 17 august 2007 sunt abuzive deoarece acestea nu apar ca fiind negociate de către părțile contractante, iar conținutul lor nu este nici clar, nici inteligibil.

Astfel, cele două clauze se referă la modul de calcul al dobânzii, respectiv dobânda curentă (pct. 5) și dobânda anuală efectivă (DAE) - pct. 6. Ambele clauze sunt neclare deoarece, pe de o parte, cuprind elemente care depind exclusiv de voința Băncii ("dobânda care se afișează la sediile C.", fără a fi comunicată consumatorului și fără ca acesta să poată cunoaște modul de modificare a acesteia), iar pe de altă parte, includ costuri nepredictibile pentru consumator, de asemenea, la îndemâna exclusivă a Băncii, fără nicio negociere sau acceptare prealabilă din partea consumatorului ("orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract").

În opinia Curții de Apel, caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 6 din contractul de credit derivă și din modul confuz de redactare a cuprinsului textului în sensul că în sintagma dobândă anuală efectivă, sunt incluse o serie de comisioane și costuri care nu sunt estimate procentual sau în sumă fixă, ceea ce nu permite consumatorului o estimare a acestora sau o acceptare a lor în cunoștință de cauză.

Curtea de Apel a considerat că poziția de inferioritate a consumatorului este certă, în condițiile în care banca a redactat contractul nenegociat într-un limbaj pur tehnic, din punct de vedere economico-financiar, neinteligibil pentru omul obișnuit, fără pregătire specifică în domeniul bancar.

Din acest punct de vedere inserarea în cuprinsul acestei clauze a unor termeni precum: "comisionul de analiză a documentației", "de acordare credit" și "de administrare", "comisionul de urmărire riscuri ...", "precum și alte costuri", termeni care definesc în mod cu totul neclar și neinteligibil, elementele componente ale dobânzii anuale efective, fără a explica modul de calcul, raportat la elemente obiective și care nu ar trebui să depindă exclusiv de voința băncii, creează în mod indubitabil un dezechilibru contractual între bancă și consumator, care nu poate fi restabilit decât prin constatarea nulității acestor clauze ca fiind abuzive, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, cu referire și la Directiva 93/13/CEE.

4.2. De asemenea, Curtea de Apel a constatat că instanța de recurs a statuat că mecanismul de calcul al dobânzii nu este exprimat într-un limbaj clar și precis, ci permite posibilitatea pentru bancă de a stabili în mod unilateral, în beneficiul său, modul cum evoluează această dobândă, aspect considerat ca "evident" de către instanța de recurs.

Având în vedere această dezlegare, Curtea de Apel a admis apelul, constatând că în mod greșit prima instanță a apreciat că aceste clauze nu sunt abuzive, iar pe cale de consecință, în raport și de clauzele cuprinse în art. 2.10.b din Anexa la Contractul de credit bancar nr. x/2007, ca urmare a schimbării în parte a sentinței apelate, va obliga pârâta să respecte clauzele contractuale privind dobânda de referință variabilă, începând cu data de 1 septembrie 2008, urmând a emite un nou grafic de rambursare.

Având în vedere nulitatea clauzelor cuprinse la pct. 5 și pct. 6 din contract, potrivit motivelor mai sus reținute, Curtea de Apel a obligat pârâta și să comunice reclamanților dobânda anuală efectivă, modul acesteia de calcul și din ce elemente se compune, dat fiind conținutul neinteligibil al clauzei abuzive de la pct. 6 din contract.

De asemenea, având în vedere că pe perioada derulării contractului, Banca a calculat și perceput sume de bani calculate în baza clauzelor abuzive, anulate prin hotărârea de față, a obligat pârâta și la restituirea tuturor sumelor încasate necuvenit în baza acestor clauze, ca urmare a refacerii graficului de rambursare în mod corespunzător, prin eliminarea clauzelor nule.

4.3. Curtea de Apel a reținut că instanța de recurs a stabilit irevocabil că în ce privește critica referitoare la anularea actului adițional la contractul de credit, aceasta este neîntemeiată, deoarece actul adițional nefiind însușit semnat de reclamanți, nu și-a produs efectele.

De aceea, Curtea de Apel a constatat că soluția primei instanțe privind respingerea capătului de cerere privind nulitatea actului adițional, a fost menținută de instanța de casare, nefiind necesară rejudecarea.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și A. precum și pârâta C. SA. București.

În principal, reclamanții au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se admită recursul, să se modifice Decizia civilă nr. 1.703 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București în sensul admiterii petitelor 4, 5 și 6 așa cum au fost formulate prin cererea de chemare în judecată, întrucât prin pronunțarea parțială asupra acestor capete de cerere de chemare în judecată se modifică în primul rând cererea de chemare în judecată prin modificarea celor trei petite, iar în al doilea rând se permite în continuare posibilitatea pentru pârâtă de a stabili în mod unilateral și în beneficiul ei îndeplinirea celor trei obligații de a face, precum și de a stabili o formulă de calcul pentr