ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 429/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, secția civilă, la data de 22 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. București și prin Sucursala Sibiu, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 6 din contractul de credit pentru investiții imobiliare pentru persoane fizice nr. 632/15.05.2007, ultima teză, "dobânda curentă este formată din referință variabilă care se afișează la sediile C." și implicit nulitatea acesteia, precum și ale art. 9 lit. b) și c), art. 3.9 referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare în ceea ce privește calcularea acestuia ca "un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat și implicit nulitatea acestora. Să se dispună obligarea pârâtei, sub sancțiunea plății sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, la stabilirea dobânzii variabile în funcție de indicele de referință EURIBOR la 6 luni la care se adaugă 1,2 p.p. Să se dispună obligarea pârâtei la stabilirea comisionului de administrare cu un procent de 0,05% din valoarea creditului curent, sub sancțiunea plății de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere. Să se constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.10.a și art. 2.11 din condițiile generale de creditoare - anexa la contactul de credit bancar nr. 632/15.05.2007 și implicit nulitatea acestora. Să se dispună alinierea la O.U.G. nr. 50/2010 a clauzei prevăzute de art. 9 lit. a) din contractul de credit nr. x/15.05.2007 privind comisionul de rambursare anticipată, sub sancțiunea plății sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere. Să se dispună eliminarea din contract a clauzelor constatate ca fiind abuzive, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, sub sancțiunea plății sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere și la restituirea integrală a sumelor de bani plătite în plus de către reclamanți, ca urmare a aplicării clauzelor abuzive cu aplicarea dobânzii legale aferente până la restituirea efectiv.

Prin sentința civilă nr. 1437 din 13 martie 2015, Judecătoria Sibiu, secția Civilă a respins excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind anularea comisionului de rambursare anticipată invocată de pârâta C.. A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la constatarea caracterului abuziv al cauzelor contractuale invocată de pârâta C.. A fost respinsă excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor percepute în temeiul clauzelor pretins abuziv invocată de pârâta C.. A fost admisă acțiunea reclamanților A. și B., și în consecință: A fost constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 6 din contractul de credit pentru investiții imobiliare pentru persoane fizice nr. 632/15.05.2007, ultima teză, "dobânda curentă este formată din referință variabilă care se afișează la sediile C." și implicit nulitatea acesteia. S-a dispus obligarea pârâtei, sub sancțiunea plății sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere,la stabilirea dobânzii variabile în funcție de indicele de referință EURIBOR la 6 luni la care se adaugă 1,2 p.p. A fost constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.10.a din condițiile generale de creditoare - anexa la contactul de credit bancar nr. 632/15.05.2007 și implicit nulitatea acesteia. A fost constat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 2.11 din condițiile generale de creditoare - anexa la contractul de credit bancar nr. 632/15.05.2007 și implicit nulitatea acesteia. A fost constat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. "b" referitoare la comisionul de acordare și implicit nulitatea acesteia. A fost constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzut de art. 9 lit. "c" din contractul de credit nr. x/15.05.2007, precum și de art. 3.9 referitoare la comisionul de administrare în ceea ce privește calcularea acestuia ca "un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat și implicit nulitatea acesteia. S-a dispus obligarea pârâtei la stabilirea comisionului de administrare cu un procent de 0,05% din valoarea creditului curent, sub sancțiunea plății de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere. S-a dispus alinierea la O.U.G. nr. 50/2010 a clauzei prevăzute de art. 9 lit. "a" din contractul de credit nr. x/15.05.2007 privind comisionul de rambursare anticipată, sub sancțiunea plății sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere. S-a dispus eliminarea din contract a clauzelor constatate ca fiind abuzive. S-a dispus obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, sub sancțiunea plății sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere. S-a dispus obligarea pârâtei la restituirea integrală a sumelor de bani plătite în plus de către reclamanți, ca urmare a aplicării clauzelor abuzive cu aplicarea dobânzii legale aferente până la restituirea efectiv. 2. Apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1437 din 13 martie 2015 a Judecătoriei Sibiu, secția Civilă a fost admis de către Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 127 din 10 februarie 2016, fiind anulată sentința apelată iar cauza trimisă spre rejudecare.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, secția civilă, sub nr. x/2016*. Prin sentința nr. 949 din 17 februarie 2017 a Judecătoriei Sibiu, secția civilă s-a luat act de renunțarea la judecata cererii reconvenționale formulată de pârâta C. S.A.. A fost admisă excepția lipsei de interes, sens în care s-a respins ca lipsit de interes capătul de cerere nr. x din cererea principală formulată de reclamanții A. și B. . Au fost respinse excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității. A fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. sub aspectul capătului de cerere nr. x, sens în care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.10.a din condițiile generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. 632/15.05.2007 și implicit nulitatea acestuia. Au fost respinse în rest celelalte capete de cerere. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 500 RON. Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 4500 RON.

Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1123/2017 din 19 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a respins apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 949 din 17 februarie 2017 pronunțata de Judecătoria Sibiu, în dosarul nr. x/2014. A fost admis apelul declarat de A. si B. împotriva sentinței civile nr. 949/17.02.2017 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2014, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în pct. 6 alin. (2) ultima teza din contractul de credit nr. x/15.05.2007 încheiat de părți, respectiv "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediu C. . S-a constatat că dobânda variabilă a părților începând cu a 13 lună de la prima tragere a fost datorată după următoarea formulă: dobânda de referință a BNR plus 1,2 p.p. A fost obligată pârâta C. să restituie către reclamanții-contestatori suma, în euro ce rezultă ca diferență între dobânda calculată de C. și dobânda BNR plus 1,2 p.p începând cu a 13 lună de la prima tragere plus dobânda legală aferentă. S-a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la pct. 9 lit. b) și c) din contractul de credit bancar nr. 632/15.05.2007 încheiată de părți, privind comisionul de acordare credit, respectiv comisionul de administrare și s-a dispus înlăturarea clauzelor din contractul de credit. A fost obligată pârâta C. S.A. la restituirea către reclamantii-contestatari a sumei de 843,75 CHF la cursul BNR din ziua plății achitată de acestia cu titlu de comision de acordare credit și a sumei de 1907,44 CHF la cursul BNR din ziua plății achitată de acesta cu titlu de comision de administrare, plus dobânda legală la aceste sume. A fost schimbată sentința primei instante cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 2500 RON cheltuieli de judecată la fond. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 22 ianuarie 2018. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Sibiu, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Sibiu, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.