ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 666/2018

Să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din Anexa la contractul de credit bancar nr. x P/11.12.2007 - Condiții generale de creditare: a) clauza cuprinsă la pct. 2.10.a. în ceea ce privește modificarea dobânzii variabile; b) clauza cuprinsă la pct. 2.10.d. în ceea ce privește modificarea dobânzii variabile revizuibilă semestrial; c) clauza cuprinsă la pct. 3.7. privind modificarea comisioanelor (cu privire la cel de administrare); d) clauza cuprinsă la pct. 3.8. privind comisionul de urmărire riscuri; e) clauza cuprinsă la pct. 3.9. privind comisionul de administrare; f) clauza cuprinsă la pct. 4.11. și la pct. 7.4. d), g) și h) privind scadența anticipată;

Să se dispună ca pârâta să stabilească modul de calcul a dobânzii variabile lunare (curente) ca fiind "indicele de referința EURIBOR la 6M (luni) la care se adaugă 1,50 p.p.".

Să se dispună anularea clauzelor mai sus menționate și înlăturarea lor din Contractul de credit bancar nr. x P/11.12.2007 și implicit obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare.

Să se dispună restituirea diferenței de dobânda încasată nelegal, între modul cum a fost calculată de la data semnării contractului și modul de calcul stabilit în mod legal.

Să fie obligate pârâtele la restituirea sumei de 1.275 Euro reprezentând comision de acordare al creditului.

Să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor reprezentând comision de administrare încasat de la data încheierii Contractului de credit și până la stoparea comisionului încasat necuvenit și a recalculării graficului de rambursare.

Să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, calculată de la data încasării acestor sume și până la plata lor.

Să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 C. proc. civ. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 453 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți și consumatori, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, O.U.G.. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar, art. 1535 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1154/2017 din 28 februarie 2017, Judecătoria Sibiu, secția Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanți și, în consecință: A constatat că sintagma "care se afișează la sediile C." din clauza de la pct. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/11.12.2007 referitoare la dobândă constituie o clauză abuzivă și a înlăturat-o din contract. A constatat că pct. 9 lit. a) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/11.12.2007 referitoare la comisionul de acordare credit de 2,5% constituie o clauză abuzivă și a înlăturat-o din contract. A constatat că sintagma "fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare" din clauza de la pct. 2.10.a din anexa la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/11.12.2007-Condițiile generale de creditare referitoare la dobândă constituie o clauză abuzivă și a înlăturat-o din contract. A constatat că sintagma "banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare" din clauza de la pct. 3.7 din anexa la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/11.12.2007-Condițiile generale de creditare constituie o clauză abuzivă și a înlăturat-o din contract. A constatat că pct. 3.8 și pct. 7.4 lit. g) și h) din anexa la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/11.12.2007-Condițiile generale de creditare constituie clauze abuzive și le-a înlăturat din contract. A obligat pârâtele să restituie reclamanților suma achitată cu titlu de comision de acordare a creditului în sumă de 1275 Euro, la care se adaugă dobânda legală de la data perceperii acestui comision și până la data plății efective. A respins în rest cererea de chemare în judecată. A obligat pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A., care au fost soluționate prin decizia nr. 1267/2017 din 9 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii. Prin aceeași decizie, a fost respinsă cererea apelanților A. și B. de obligare a C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanții B. și A. și pârâta C. S.A. au declarat recurs împotriva acestei decizii. Reclamanții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei atacate și, rejudecând litigiul, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Pârâta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Sibiu. Recursul reclamanților a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 19 ianuarie 2018, iar recursul pârâtei la data de 23 ianuarie 2018. La data de 25 ianuarie 2018 tribunalul a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 5 februarie 2018. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele: Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)". Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor pendinte, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze recursurile pendinte, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a recursurilor aparține Curții de Apel Alba-Iulia, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.