Decizia nr. 2623/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din Contractul de credit încheiat la data de 30 mai 2008; a) Clauza cuprinsă la art. 5.2. privind modul de calcul al dobânzii; b) Clauza cuprinsă la art. 6.1. lit. b) privind comisionul de acordare; c) Clauza cuprinsă la art. 16.2. privind competenta de soluționare a litigiilor de către instanțele din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii 2. Să se dispună anularea clauzelor mai sus menționate și înlăturarea lor din Contractul de credit încheiat la data de 5 noiembrie 2007, din Contractul de credit încheiat la data de 30 mai 2008 și implicit obligarea paratei la emiterea unor noi grafice de rambursare;

Să fie obligate pârâtele la restituirea sumei de 2.077 CHF (aferent Contractului 5 noiembrie 2007) și a sumei de 1.400 CHF (aferent Contractului din 30 mai 2008) reprezentând comision de acordare al creditului;

Să fie obligată pârâta să interpreteze dobânda curentă a creditului din 5 noiembrie 2007 conform formulei: dobânda variabilă - marja fixă de 2,95% (de la data semnării contractului) + valoarea indicelui Libor la 3 Luni pentru toata perioada contractuală a) Să se dispună restituirea diferenței de dobânda încasata nelegal, intre modul cum a fost calculata la data semnării contractului (marja fixă de 2,95% + Libor la 3 luni) și modul de calcul stabilit ulterior, raportat la modificările unilaterale efectuate de parata pe parcursul derulării contractului;

Să se oblige pârâta să interpreteze dobânda curentă a creditului din 30 mai 2008) conform formulei; dobânda variabilă = marja fixă de 4,21% (de la data semnării contractului) + valoarea indicelui Libor la 3 luni pentru toata perioada contractuală a) Să se dispună restituirea diferenței de dobânda încasată nelegal, între modul cum a fost calculata la data semnării contractului (marja fixă de 4,21% + Libor la 3 luni) și modul de calcul stabilit ulterior, raportat la modificările unilaterale efectuate de parata pe parcursul derulării contractului;

Să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, calculată de la data încasării acestor sume și pana la plata lor. Prin Sentința civilă nr. 4775 din 27 septembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Sibiu, au fost respinse excepțiile lipsei de obiect și lipsei de interes invocate de pârâta B. SA, iar pe fondul cauzei a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. SA, B. SA Sucursala Sibiu pentru Agenția Șelimbăr și C. și pe cale de consecință a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din Contractul de credit încheiat la 5 noiembrie 2007: Clauza cuprinsă la art. 8.1 privind modul de calcul al dobânzii referitor la formularea" dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda poate fi modificată unilateral de către banca, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (…) fără a exista consimțământul clientului", clauza cuprinsă la art. 9.1 lit. a) privind comisionul de acordare, clauza cuprinsă la art. 19.2 privind competența de soluționare a litigiilor de către instanțele din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii . S-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din Contractul de credit încheiat la 30 mai 2008: clauza cuprinsă la art. 5.2 privind modul de calcul al dobânzii referitor la formularea" dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda poate fi modificată unilateral de către banca, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (…) fără a exista consimțământul clientului" clauza cuprinsă la art. 6.1 lit. b) privind comisionul de acordare, clauza cuprinsă la art. 16.2 privind competența de soluționare a litigiilor de către instanțele din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii. S-a dispus anularea clauzelor sus menționate din contractele de credit și a fost obligată pârâta la emiterea unor grafice noi de rambursare. De asemenea pârâtele au fost obligate la restituirea sumei de 2.077 CHF aferentă Contractului de credit încheiat la 5 noiembrie 2007 și a sumei de 1.400 CHF aferentă Contractului de credit încheiat la 30 mai 2008 reprezentând comision de acordare a creditului. Au fost respinse capetele de cerere nr. 5, 6 și

Au fost obligate pârâtele în solidar să plătească reclamantului cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 3.000 RON. Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs recurentul-reclamant A. Prin adresa din 12 martie 2018, Tribunalul Sibiu a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul Sibiu, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională. Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri. În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.). Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ. În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare". În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Sibiu revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursurilor, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.