ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3102/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 14 aprilie 2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: existența clauzelor abuzive de la art. 5 teza finală din Contractul de credit nr. x/13.04.2007; constatarea nulității absolute parțiale a clauzei prevăzute la art. 5 teza finală din contract și a oricărei clauze care permite Băncii modificarea unilaterală a contractului; eliminarea acestei clauze abuzive din contract, în partea privind "dobânda de referință variabilă"; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus, peste marja fixă de 1,5%, sume percepute în baza clauzelor abuzive până la data formulării acțiunii, și a sumelor care se vor încasa în continuare în baza acestor clauze; constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate în art. 9 pct. b din Contractul de credit supus controlului judecătoresc, privind comisionul de acordare a creditului în procent de 0,95% și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a acestei clauze; restituirea către reclamanți a sumei de 570 Euro, echivalent în RON la data plății, și dobânda legală de la data perceperii ilegale a acestui comision și până la restituirea efectivă a acestuia; constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate în art. 9, pct. c din Contract privind comisionul de administrare în sumă de 30 Euro lunar și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a acestei clauze, precum și restituirea sumei de 2.580,02 Euro, încasate în baza acestei clauze, cu dobânda legală de la data perceperii efective a acesteia și până la restituirea efectivă a acesteia; să se constate că, la data declarării exigibilității anticipate a creditului, reclamanții nu aveau nicio datorie restantă față de pârâtă, astfel încât, nu sunt îndeplinite condițiile declarării scadenței anticipate a creditului; s-a cerut obligarea pârâtei la daune interese compensatorii în sumă de 11.710,23 RON și 12.453,28 Euro, în temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000; s-a cerut obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 20.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamanți și familia acestora, ca efect ala clauzelor abuzive reclamate prin acțiune; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11886/17.10.2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea având ca obiect acțiune în constatare formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C. S.A. București.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal și motivat reclamanții A. și B., solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată în apel, cât și pârâta C. S.A. BUCUREȘTI, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii pretențiilor admise de prima instanță.

Prin decizia civilă nr. 980/A din 27 septembrie 2017 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelanții- reclamanți A. și B. și apelanta - pârâtă C. S.A. BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 11886 din data de 17.10.2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. x/2016, având ca obiect acțiune în constatare.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, recurenta-pârâtă C. S.A. BUCUREȘTI, iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Timiș- prin adresa emisă la 13.03.2018 și înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/16.03.2018.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Timișoara.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.