Decizia nr. 232/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 8 a, din condițiile particulare ale contractului de credit nr. x din data de 15.07.2008, încheiat între reclamanți si pârâtă referitoare la comision întocmire dosar reprezentând 1,44% din valoarea creditului, ca fiind o clauză abuzivă, și eliminarea acestei clauze din contract, cu consecința restituirii sumei de 720 Euro încasați în temeiul acestora si a dobânzii legale calculata de la data achitării până la data restituirii efective;

Constatarea nulității absolute a clauzei abuzive înscrise la art. 8 c, din condițiile particulare ale contractului de credit nr. x, reprezentând comision lunar de gestionare a creditului, 0,1% aplicat la valoarea creditului, perceput din data de 15.08.2008 pana in 15/09/2010, eliminarea acestei clauze din contract, si in consecința obligarea paratei la restituirea sumei de 1.300 de euro, încasate cu titlu de comision lunar de gestionare a creditului, și restituirea dobânzii legate calculata de la data achitării comisionului pana la restituirea efectiva, determinată potrivit dispozițiilor legale in vigoare;

Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzute de art. 1.3.1 a) din Actul adițional nr. x la contractul de credit nr. x, încheiat in data de 14.10.2010, ca fiind o clauza abuziva, referitoare la comisionul lunar de administrare a creditului, in valoare de 0,1% din soldul creditului, eliminarea acestei clauze din contract și în consecință obligarea paratei la restituirea sumei de 3.177,64 EUR încasate cu titlu de comision lunar de administrare din data de 15.10.2010 si pana In prezent, si a dobânzii legale calculata de la data achitării comisionului si pana la restituirea efectiva, determinata potrivit dispozițiilor legale in vigoare;

Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzute la pct. 7 din contractul de credit nr. x - condiții generate, referitoare la declararea scadentei anticipate a creditului, ca fiind abuzivă, conform Deciziei ICC1 nr. 2665/2014, si eliminarea acesteia din contract;

Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzute de art. 1.3.2 din Actul Adițional nr. 1 la contractul de credit nr. x, ca fiind abuzivă, privitoare la încasarea unui comision de 50 EURO pentru fiecare serviciu suplimentar efectuat si eliminarea acesteia din contract;

Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale înscrisă la pct. 4 referitoare la taxe si comisioane din Contractul de credit nr. x- condiții generale, ca fiind abuziva, cu consecința eliminării acestei clauze din contract;

Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1842 din 10.02.2017, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea ca neîntemeiată. La data de 22.03.2017, împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A. și B., prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate. Prin decizia civilă nr. 872/2017 din 30 august 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis apelul formulat de apelanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., prin Sucursala Timișoara. A modificat în parte sentința civilă nr. 1842/10.02.2017, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. x/2016 în sensul că: A admis în parte cererea de chemare în judecată. A constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din condițiile particulare ale contractului de credit nr. x din data de 15.07.2008, încheiat între părți: - clauza contractuală înscrisă la art. 8 lit. a), referitoare la comisionul de întocmire a dosarului reprezentând 1,44% din valoarea creditului. Dispune eliminarea acestei clauze din contract și restituirea sumei încasată în temeiul acesteia cu dobânda legală calculată până la data restituirii efective. - clauza contractuală înscrisă la art. 8 lit c, reprezentând comision lunar de gestionare a creditului, 0,1% aplicat la valoarea creditului. Dispune eliminarea acestei clauze din contract și restituirea sumelor încasate în temeiul acesteia cu dobânda legală calculată până la data restituirii efective. A constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute de art. 1.3.1 a) din actul adițional nr. x/14.10.2010 la contractul de credit, referitoare la comisionul lunar de administrare a creditului, in valoare de 0,1% din soldul creditului. Dispune eliminarea acestei clauze din contract și restituirea sumelor încasate în temeiul acesteia cu dobânda legală calculată până la data restituirii efective. A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate și a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate, iar ca urmare a rejudecării procesului în fond, respingerea apelului formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1842/10.02.2017 pronunțată de Judecătoria Timișoara, cu consecința păstrării în tot a sentinței prin care s-a respins în întregime cererea de chemare în judecată ca nefondată. Totodată a solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. Tribunalul Timiș a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 9 noiembrie 2017. Prin rezoluția din data de 13 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 1 februarie 2018, părțile fiind citate în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs. Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Timișoara, pentru următoarele considerente: După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale. De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul: "Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție". Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță. În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor. Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON. În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel. Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor. Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege. De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față. Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.