ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2888/2018

Ședința publică din data de 14 iunie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 6 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate caracterului abuziv și, pe cale de consecință, a nulității absolute a următoarelor clauze prevăzute în Contractul de credit imobiliar nr. x din 04,07.2007 (condiții particulare) și în Contractul de credit nr. x din 04.07.2007 (condiții generale) - încheiate de reclamanți cu banca pârâtă (Sucursala Timiș): clauza privind comisionul de în tocmire dosar în valoare de 1584 euro perceput de banca pârâtă pentru creditul acordat, calculat în procent de 1,8% din valoarea creditului și plătibil la semnarea contractului (art. 8 pct. 1 din Contract - condiții particulare, precum si art. 4.1 lit. a) din Contract - condiții generale); clauza privind comisionul de gestionare/administrare perceput lunar de banca pârâtă pentru creditul acordat, calculat în procent de 0,1% la soldul creditului acordat (art. 8 pct. 3 din Contract - condiții particulare, precum si art. 4.1 lit. b), din) Contract - condiții generale); clauza relativ la dobânda majorată aplicată la ratele de credit (principal și dobândă) înregistrate la restanță (art. 9 pct. l din Contract - condiții particulare si art. 6.7 din Contract - condiții generale); clauza relativ la comisionul de administrare a creditului restant aplicat la ratele de credit (principal și dobândă) înregistrate la restanță (art. 9 pct. 2 din Contract - condiții particulare, precum și la art. 4 pct. l lit. d) si art. 6.7 teza finala din Contract - condiții generale); clauza privind obligația împrumutatului de a încheia polița de asigurare a imobilului ipotecat doar la asigurătorul de grup agreat de banca - D. S.A., prima de asigurare fiind calculata prin aplicarea cotei de 0.029% la soldul lunar al creditului curent+restant, (art. 10 pct. 2 lit. a) si lit. b) din Contract - condiții particulare, precum si art. 7.1, art. 10.1 lit. d) din Contract - condiții generale); clauza privind rezilierea de plin drept a contractului în cazul întârzierii la plată si a neîndeplinirii oricărei obligații din contract, indiferent de graficul de rambursare, cu consecința exigibilității anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente, (art. 6.13, art. 6.14 din Contract - condiții generale); clauza privind rezilierea de plin drept a contractului în cazul în care intrarea in vigoare a unei noi reglementari conduce la diminuarea semnificativa a rentabilității băncii, indiferent de graficul de rambursare, cu consecința exigibilității anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente, (art. 15.5 alin. (2) din Contract - condiții generale); să oblige banca pârâtă la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzei abuzive privind comisionul de întocmire dosar si clauzei abuzive privind comisionul de gestionare/administrare, împreună cu dobânda legală aferentă (plata nedatorată - art. 994 C. civ.), începând cu data perceperii (încasării) sumelor și până la momentul plații efective; precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1764 din 9 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2016 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu pârâta S.C. C. S.A. și, în consecință:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8 pct. 1 din Contract - condiții particulare, precum și art. 4.1 lit. a) din Contract - condiții generale privind comisionul de întocmire dosar. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8 pct. 3 din Contract - condiții particulare, precum și art. 4.1 lit. b), din) Contract - condiții generale privind comisionul de gestionare/administrare.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. art. 10 pct. 2 lit. a) și lit. b) din Contract - condiții particulare, precum și art. 7.1, art. 10.1 lit. d) din Contract - condiții generale privind obligația împrumutatului de a încheia polița de asigurare a imobilului ipotecat doar la asigurătorul agreat de banca - D. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6.13 din Contract - condiții generale privind rezilierea de plin drept a contractului dacă împrumutatul nu respectă vreuna din clauzele și obligațiile prevăzute de contract.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 15.5 alin. (2) din Contract - condiții generale privind rezilierea de plin drept a contractului. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. art. 1.3.1 din Actul adițional nr. x din data de 17.09.2010 privind comisionul lunar de administrare a creditului, calculat în procent de 0,1% la soldul creditului.

A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive constatate ca fiind abuzive. S-a respins în rest acțiunea. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 4000 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta S.C. C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1420/NLP/A din 21 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1764 din 9 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă S.C. C. S.A..

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte și rejudecând:

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8 pct. 1 din Contract - condiții particulare, precum și art. 4.1 lit. a) din Contract - condiții generale privind comisionul de întocmire dosar.

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8 pct. 3 din Contract - condiții particulare, precum și art. 4.1 lit. b) din Contract - condiții generale privind comisionul de gestionare/administrare.

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 10 pct. 2 lit. a) și lit. b) din Contract - condiții particulare, precum și art. 7.1 din Contract - condiții generale referitoare la obligația de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurare agreata de bancă.

Respinge cererea de constatare a caracterului abuziv a prevederilor art. 10.1 lit. d) din Contract - condiții generale .

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6.13 din Contract - condiții generale privind rezilierea de plin drept a contractului dacă împrumutatul nu respectă vreuna din clauzele și obligațiile prevăzute de contract.

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 15.5 alin. (2) din Contract - condiții generale privind rezilierea de plin drept a contractului.

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. art. 1.3.1 din Actul adițional nr. x din data de 17.09.2010 privind comisionul lunar de administrare a creditului, calculat în procent de 0,1% la soldul creditului.

Obligă pârâta să restituie reclamanților sumele încasate necuvenit în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, cu excepția sumelor reprezentând prime de asigurare, fiind menținută în rest sentința atacată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., precum și pârâta S.C. C. S.A..

Prin adresa emisă la 21 martie 2018, Tribunalul Timiș a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de reclamanții A. și B., precum și de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1420/NLP/A din 21 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 martie 2018.

La termenul de judecată din 14 iunie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Timișoara.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Timișoara, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Timiș.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Timiș, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta - pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1420/NLP/A din 21 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2018.