ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4013/2018

Ședința publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 24.07.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5, teza finală, în art. 8 lit. a) și b) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20/19.01.2007, privitoare la plata unei dobânzi curente formate din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă 1,90 p.p., comisionul de acordare credit și comisionul lunar de administrare, al clauzelor cuprinse în art. 2.10.a, art. 2.12. alin. (1) și (3), art. 3.1 alin. (1) și art. 3.9 din condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar nr. 20/19.01.2007, și nulitatea absolută a acestor clauze contractuale, să o oblige pe pârâtă la restituirea a tuturor sumelor încasate în temeiul clauzelor vizate, cu titlu de comision de acordare, comision de administrare și dobânda achitată de reclamanți în plus față de valoarea dobânzii consemnate în cuprinsul graficului de rambursare emis inițial în temeiul contractului de credit.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/200, ale Directive nr. 93/13/CEE.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat adaptarea contractului dedus judecății în sensul luării în considerare a contrapropunerii acesteia de a stabili dobânda variabilă ca fiind Euribor la 6 luni plus marja fixă de 5,5 puncte procentuale.

La termenul de judecată din data de 17.02.2015, instanța a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța, pentru motivele reținute în încheierea de ședință.

De asemenea, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., instanța a pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză și a celuilalt semnatar al contractului de credit, numitul C., pârâta solicitând introducerea în cauză a acestuia, acesta fiind introdus în calitate de reclamant, fiind citat pentru termenul stabilit cu copiile cererilor și ale înscrisurilor.

La termenul din data de 31.03.2015, pârâta, prin apărător, a arătat că nu mai susține excepțiile inadmisibilității acțiunii, față de lipsa din cauză a coplătitorului, și a nulității capătului 3 al cererii.

De asemenea, instanța a respins ca neîntemeiată excepția insuficientei timbrări a cererii reconvenționale, a pus în discuția părților și a dispus unirea excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității capătului 3 de cerere privind restituirea sumelor încasate de bancă cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 9825/19.08.2016, Judecătoria Constanța a respins ca neîntemeiate excepția prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă, comision de acordare și comision de administrare.

De asemenea, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și C. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatând caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5, teza finală, în art. 8 lit. a) și b) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20/19.01.2007, privitoare la plata unei dobânzi curente formate din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă 1,90 p.p., comisionul de acordare credit și comisionul lunar de administrare, al clauzelor cuprinse în art. 2.10.a, art. 2.12. alin. (1) și (3), art. 3.1 alin. (1) și art. 3.9 din condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar nr. 20/19.01.2007; pe cale de consecință, a constatat nulitatea absolută a acestor clauze contractuale.

Prin urmare, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei totale de 24783,28 euro din care 19357,51 euro reprezentând dobânda achitată de reclamanți în plus față de valoarea dobânzii consemnate în cuprinsul graficului de rambursare emis inițial în temeiul contractului de credit, pentru ratele scadente în perioada 20.01.2007 - 15.06.2015; 1890 euro reprezentând comision de acordare credit; 3535,77 euro reprezentând comision de administrare achitat de reclamanți în perioada 22.01.2007 - 15.09.2015, precum și la plata în continuare, până la achitare, a sumelor reprezentând dobânda achitată de reclamanți în plus față de valoarea dobânzii consemnate în cuprinsul graficului de rambursare emis inițial în temeiul contractului de credit și comisionul lunar de administrare.

Totodată, Judecătoria a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 5800 RON și către reclamantul C. a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocatului și onorariul expertului.

S-au mai respins ca neîntemeiate cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată și cererea reconvențională formulată de pârâtă.

Pârâta B. S.A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 9825/19.08.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța prin care a solicitat, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de intimații-reclamanți ca nefondată și obligarea acestora din urmă la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și taxa de timbru de la fond și din apel.

Prin decizia civilă nr. 582/30.03.2017, Tribunalul Constanța a admis apelul declarat de apelanta B. S.A., în contradictoriu cu intimații A. și C., împotriva sentinței civile nr. 9825/19.08.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța.

S-a dispus schimbarea în parte a hotărârii atacată în sensul că:

A fost respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare cuprinsă în art. 8 lit. a) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20/19.01.2007 și în art. 3.1 din Condițiile generale de creditare.

A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de administrare credit calculate ca diferență dintre comisionul de administrare aplicat la valoarea creditului și comisionul aplicat la soldul curent al creditului.

S-a respins capătul de cerere privind restituirea dobânzii aferentă ratelor scadente până la data promovării acțiunii, încasată în plus peste dobânda fixă calculată pentru ratele scadente, precum și restituirea comisionului de acordare, ca nefondat.

S-a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Au fost obligați intimații la plata către apelantă a sumei de 2703,42 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și prin urmare compensează aceste cheltuieli cu cele acordate de instanța de fond în favoarea reclamanților intimați.

Împotriva aceste hotărârii au formulat recurs reclamanții A. și C., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 noul C. proc. civ., apreciind că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin decizia civilă nr. 13/2018 din 22.01.2018, Curtea de Apel Constanța a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale cu referire la art. 97 pct. 1 C. proc. civ., art. 96 pct. 3 și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 24 aprilie 2018.

Prin rezoluția din data 9 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Constanța, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menționat și faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, nepublicată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a pronunțat următoarea soluție:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții A. și C. împotriva deciziei civile nr. 582 din 30 martie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2018.