ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1454/2018

Ședința publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 19.11.2014, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., București au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 8 lit. b) din contractul de credit nr. x/01.10.2007 privind perceperea unui comision de acordare a creditului în cuantum de 2,5 %, să se constate nulitatea absoluta a clauzei prevăzute de art. 8 lit. b) din contractul de credit nr. x/01.10.2007. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare credit si dobânda legala calculata de la data achitării acestei sume de către consumator si pana la restituirea efectiva de către banca

De asemenea, au solicitat a se constata caracterul abuziv al clauzei prev. la art. 8 lit. c) din contractul de credit nr. x/01.10.2007 si art. 3.9 din anexa la contract privind perceperea unui comision de administrare (de 33,84 Euro lunar, în cuantum de 0,05% din valoarea creditului acordat); nulitatea absolută a clauzelor prev la art. 8 lit c) din contractul de credit nr. x/01.10.2007. Solicită reclamanții obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, de la data încheierii convenției de credit la zi, precum si dobânda legala aferenta acestor sume calculata de la data plații de către consumator si pana la data restituirii efective de către banca, să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 din contractul de credit nr. x/01.10.2007- care prevăd ca "dupa aceasta data, dobânda curenta este formata din dobânda de referința variabila, care se afișează la sediile C., la care se adaugă 1,20 pp" și art. 2.10.a din Condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit; să se constate nulitatea absolută a clauzei privind dobânda din art. 5 din contractul de credit nr. x/01.10.2007 si art. 2.10.a din condițiile generale de creditare cu obligarea paratei la modificarea clauzei cuprinse în art. 5 din contractul ii de credit în sensul că; " dobânda contractuală este formată din marja fixă de 1,2 pp stabilită inițial în contract plus EURIBOR la 3 luni (Euribor 3M), obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferența dintre dobânda achitata efectiv si dobânda astfel modificata, de la data încheierii convenției de credit - la zi, precum si dobânda legala aferenta acestor sume calculata de la data plații de către consumator a dobânzii modificate si pana la data restituirii efective de către banca, constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 8.1-8.4. din "Condițiile generale de creditare" - Anexă la contractul de credit bancar care permite băncii declararea scadenței anticipate a creditului dacă valoarea garanțiilor constituite de reclamant scade sub valoarea creditului rămas de plată; constatarea nulității absolute a clauzei care permite băncii declararea scadenței anticipate a creditului dacă valoarea garanțiilor constituite de reclamant scade sub valoarea creditului rămas de plată si pe cale de consecința eliminarea acesteia din contract, cu obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 10.000 euro (cate 5000 euro pentru fiecare reclamant) cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentința civilă nr. 10349/04.07.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București s-a admis în parte cererea privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzut de art. 8 lit. c) din contractul de credit nr. x/01.10.2007 și art. 3.9 din anexa la contract privind perceperea unui comision de administrare de 33,84 Euro, în cuantum de 0,05% din valoarea creditului acordat, s-a constatat nulitatea absolută a art. 8 lit. c) din contractul de credit nr. x/01.10.2007 în ceea ce privește perceperea unui comision de administrare de 33,84 Euro reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2944 Euro (în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății) precum și dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data plății către pârâtă, până la momentul restituirii efective, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5 teza finală din contractul de credit nr. x/01.10.2007 și art. 2.10a din condițiile generale de creditare, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 32.105,76 Euro (în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății) reprezentând dobândă achitată ca excedent față de dobânda calculată ca Euribor la 3 luni plus marja fixă din contract de 1,2 pp pentru perioada 15.10.2008-19.11.2014, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data plății și până la momentul restituirii efective, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8.4 din condițiile generale din condițiile generale de creditare-anexa la contractul de credit bancar nr. 796/01.10.2007, a fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3190,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, au fost obligați reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 1390,16 RON cheltuieli de judecată, a compensat cheltuielile de judecată și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1800,71 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel părțile.

Astfel, prin cererea de apel, apelanții-reclamanți au solicitat: să se constate caracterul abuziv al clauzei prev. la art. 8 lit. b) din contractul de credit nr. x/01.10.2007 privind perceperea unui comision de acordare a creditului în cuantum de 2,5 %; să se constate nulitatea absoluta a clauzei prev de art. 8 lit. b) din contractul de credit nr. x/01.10.2007; să fie obligată pârâta la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare credit (1692 euro, echivalent in RON la cursul BNR, din ziua plații) si la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculata de la data achitării acestei sume de către consumator si pana la restituirea efectiva de către banca; să se dispună obligarea pârâtei la modificarea clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit în sensul că; " dobânda contractuală este formată din marja fixă de 1,2 pp stabilită inițial în contract plus EURIBOR la 3 luni (Euribor 3M); să fie obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 10.000 euro (cate 5000 euro pentru fiecare reclamant) cu titlu de daune morale; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecata efectuate la fond, in cuantum integral de 4354,5 RON.

Prin cererea de apel, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului, schimbarea încheierii din ședința publică din data de 05.11.2015, în sensul admiterii excepției inadmisibilității petitelor de cerere nr. 3,6 și 10 privind restituirea sumelor cu titlu de comision de acordare, comision de administrare și de dobândă variabilă, respingerii măsurii disjungerii cererii reconvenționale și în consecință, schimbarea sentinței apelate pe aceste aspecte; schimbarea sentinței civile nr. 10349/04.07.2016 în sensul respingerii ca neîntemeiată în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții - intimați, respectiv respingerii cererii de anulare ca abuzive a clauzelor referitoare la comisionul de administrare (art. 9 lit. c). din Condițiile Speciale și art. 3.9 din Condițiile Generale),"dobânda variabilă (art. 5 teza a II-a din Condițiile Speciale și art. 2.1o.a din Condiții Generale) și clauza prevăzută de art. 8.4 din condițiile generale de creditare, respingerea cererii de obligare a apelantei-pârâte la restituirea sumei de 2944 Euro cu titlu de comision de administrare și a sumei de 32105,76 Euro reprezentând dobânda achitată ca excedent față de dobânda calculată în funcție de Euribor la 3 luni plus marja de 1,2 pp, respingerea cererii de obligare la plata dobânzii legale.

Prin decizia civilă nr. 3093 din 19.09.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și apelanta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 10349/04.07.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a înlăturat dispozițiile primei instanțe privind: constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8 lit. c) și art. 3.9, constatarea nulității absolute a art. 8 lit. c), restituirea către reclamanți a sumei de 2944 euro, precum și dobânda legală aferentă, obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 32.105,76 euro privind dobânda excedentară și dobânda legală aferentă, precum și constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 8.4 din condițiile generale.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 8 lit. b) și a) obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 1692 euro achitată cu titlu de comision de acordare, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data achitării sumei și până la restituirea efectivă.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; totodată, a obligat apelanta-pârâtă să plătească apelanților-reclamanți suma de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar apelanții-reclamanți au fost obligați să plătească apelantei-pârâte suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs părțile.

Astfel, prin cererea de recurs recurenții-reclamanți au solicitat, în esență, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 483 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în sinteză, în baza art. 498 alin. (2) C. proc. civ. admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel sau, în temeiul art. 498 alin. (1) C. proc. civ. admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului pe care l-a formulat împotriva încheierii de ședință din data de 05.11.2015 și a sentinței civile, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Recursurile au fost înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. de dosar x/2014

La data de 05.02.2018, respectiv 20.02.2018, tribunalul a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 05.02.2018.

La 17 aprilie 2018 recurenții-reclamanți au depus întâmpinare față de recursul pârâtei prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul București, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul București, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3093 din 19 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2018.