ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4009/2018

Ședința publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată sub dosar nr. x/2014 la data de 7 aprilie 2014 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A., B. SA-Sucursala Sighetu Marmației ca instanța, prin sentința ce o va pronunța, să dispună:

- să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5 și art. 6 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice/persoane fizice autorizate nr. x din 07.02.2008;

- să oblige pârâta la înlocuirea formulei de calcul a dobânzii lunare formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B., la care se adaugă 1,5 p.p., și, pe cale de consecință, stabilirea unei formule de calcul pentru dobânda lunară aferentă creditului care să aibă în vedere indicele variabil EURIBOR+marja fixă a Băncii,pentru întreaga durată contractuală;

- să oblige pârâta la restituirea sumelor de bani reprezentând diferență de dobândă care au fost percepute unilateral peste nivelul dobânzii compus din indicele Euribor plus procentul de 1,5 p.p;

- să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 9 pct. b),c) și d) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice/persoane fizice autorizate nr. x din 07.02.2008 privind perceperea comisioanelor de rambursare anticipată, acordare credit și administrare credit, cu consecința eliminării acestora din cuprinsul contractului de credit;

- să dispună restituirea sumelor de bani percepute de pârâtă cu titlu de comision de acordare credit și comision de administrare

- să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul și specificația care vor fi dovedite.

Prin sentința civilă nr. 132 din 24.01.2016 Judecătoria Sighetu Marmației a respins excepția lipsei calității procesual pasive a B. Sucursala Sighetu Marmației.

A respins excepția dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes a reclamantului invocate de pârâtă.

A admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A și B. S.A - Sucursala Sighetu Marmației.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor înscrise în art. 5, art. 6, art. 9 pct. b, c și d din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice/persoane juridice autorizate nr. x din 07.02.2008, constatând nulitatea absolută a acestor clauze.

A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 48.066,49 Euro în RON la data plății, reprezentând dobânda percepută în intervalul 07.02.2008 -31.07.2015.

A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele de bani percepute cu titlu de comision acordare credit și comision de administrare.

A respins petitul privind obligarea pârâtei la înlocuirea formulei de calcul a dobânzii lunare, obligând pârâta la plata sumei de 2980 RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1212/A din 13 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins apelul formulat de apelantul reclamant A..

S-a admis apelul formulat de apelanta B. S.A..

A fost schimbată sentința civilă nr. 132 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației la data de 27.01.2016 în dosar nr. x/2014, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei inserată la art. 5 din contractul de credit nr. x din 7.02.2008, în partea privind "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.".

Pârâta a fost obligată să restituie reclamantului sumele percepute suplimentar în raport de dobânda fixă stipulată în art. 5 din contractul de credit nr. x din 7.02.2008, reprezentând dobânda percepută în intervalul 07.02.2009-20.09.2010.

Pârâta a fost obligată să restituie reclamantului sumele percepute suplimentar în raport de dobânda fixă stipulată în art. 5 din contractul de credit nr. x din 7.02.2008, reprezentând dobânda percepută în intervalul 22.02.2011-31.07.2015.

S-a respins solicitarea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 6 din contractul de credit nr. x din 7.02.2008.

Au fost menținute soluțiile instanței de fond privind respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a B. Sucursala Sighetu Marmației, a dreptului material la acțiune și a lipsei de interes a reclamantului.

Au fost menținute soluțiile instanței de fond privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor înscrise în art. 9 punctele b, c și d din contractul de credit nr. x din 7.02.2008 și restituirea către reclamant a sumelor de bani percepute cu titlu de comision acordare credit și comision de administrare.

A fost menținută soluția instanței de fond privind respingerea petitului privind obligarea pârâtei la înlocuirea formulei de calcul a dobânzii lunare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu sunt contrare prezentei.

Intimatul reclamant a fost obligat să plătească apelantei pârâte suma de 3948 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1212/A din 13 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs B. S.A., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii dosarului pentru rejudecare aceleiași instanță și obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs și A., solicitând casarea ei în parte, respectiv sub aspectul admiterii tuturor capetelor de cerere cu care a investit instanța de judecata, și anume stabilirea ca formulă de calcul a dobânzii lunare ce urmează sa fie plătită de către recurent în temeiul contractului de credit nr. x încheiat în data de 7.02.2008; indicele variabil EURIBOR la o luna + marja fixa a băncii, cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 58/2018 din 29.03.2018, Curtea de Apel Cluj a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a recursurilor în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând, în esență, dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborat cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 23 aprilie 2018.

Prin rezoluția din data de 9 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererilor de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursurilor în favoarea Curții de Apel Cluj, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menționat și faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, nepublicată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a pronunțat următoarea soluție:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamantul A. și de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1212/A din 13 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2018.