ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2608/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 30 iunie 2014, sub nr. xx/280/2014, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. SA, în temeiul art. 14 din Legea nr. 193/2000, a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să constate ca abuzive clauzele cuprinse la art. 5 ultima teză din Contractul de credit și clauza prevăzută la punctul 2.10.a din Condiții Generale de Creditare, Clauza prevăzută la punctul 9 lit. a) din contractul de credit privind comisionul de rambursare anticipată, Clauza prevăzută la punctul 9 lit. b) din Contractul de credit și cel prevăzut la punctul 3.1 din Condiții generale - privind comisionul de acordare credit, Clauza prevăzută la punctul 9 lit. c) din Contractul de credit și punctul 3.9 din Condiții generale care prevăd comisionul de administrare, Clauza prevăzută la punctul 2.10.a din Condiții generale de creditare, Clauza de la punctul 2.11.a ultimul alineat din Condiții generale de creditare, Clauza de la punctul 3.7 din Condiții generale de creditare, Clauza de la punctul 4.8 ultimul alineat din Condiții generale de creditare, Clauza de la punctul 7.4 lit. h) ultimul alineat din Condiții generale de creditare, Clauza de la punctul 8.4 din Condiții generale de creditare, cuprinse în Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 200850714 din 13 februarie 2008 și anexa acestuia. De asemenea, reclamanta a solicitat să se dispună eliminarea/înlăturarea clauzelor constatate ca fiind abuzive din Contractul de credit bancar nr. 200850714 din 13 februarie 2008 și să fie obligată pârâta să îi restituie sumele încasate de aceasta în baza clauzelor abuzive în cuantum total de aproximativ 16.300 euro (70.090 RON) compusă din 14.200 euro reprezentând dobânzi, 860 euro reprezentând comision de acordare credit și 1.240 euro comision de administrare;

Prin Sentința civilă nr. 5429 din 16 iunie 2016 pronunțată de Judecătoria Pitești s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. SA.

S-a constatat nulitatea absolută pentru caracterul abuziv al clauzei contractuale cuprinsă în art. 5 ultima teză din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 200850714 din 13 februarie 2008, referitoare la dobânda variabilă cu consecința înlăturării acesteia din contract.

A fost obligată pârâta B. SA la restituirea către reclamantă a sumei plătite cu titlu de dobândă de la data încheierii contractului, respectiv 13 februarie 2008 și până în prezent, ce exced procentului de 7,4%, stabilit inițial prin Contractul de credit nr. 200850714 din 13 februarie 2008.

Au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate.

S-a stabilit onorariu de expertiză în cuantum definitiv de 800 RON și constată că a fost achitat.

A fost obligată la plata către reclamant a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta B. SA

Prin Decizia civilă nr. 3875/2017 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă a fost respins apelul declarat de pârâta B. SA împotriva Sentinței civile nr. 5429 din 16 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Pitești, în Dosarul nr. x/2014.

A fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 5429 din 16 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Pitești, în Dosarul nr. x/2014.

A fost schimbată în parte sentința în sensul că s-au constatat ca abuzive și următoarele clauze prevăzute de pct. 9 lit. a), pct. 9 lit. b), pct. 9 lit. c), pct. 3.7, pct. 7.4 lit. h), pct. 9 lit. b) fiind înlăturate din contract.

Totodată a fost înlăturată obligarea B. la restituirea către reclamantă a sumei plătite cu titlu de dobândă de la data încheierii contractului și până în prezent, ce excede procentului 7,4% stabilit inițial și a fost obligată B. să restituie reclamantei sumele de bani încasate cu titlu de comision de acordare credit și comision de administrare, începând cu data încheierii contractului și până la înlăturarea acestor clauze din contract.

A fost menținută în rest sentința.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs recurenta-pârâtă B. SA

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul Argeș, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Argeș, secția Civilă revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Pitești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, privind soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. SA împotriva Deciziei nr. 3875/2017 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Pitești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - LM