ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3300/2018

Ședința publică din data de 18 septembrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor menționate la art. 7, art. 8 și art. 9 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 și a clauzelor prevăzute la art. 2 pct. 2.6, pct. 2.10.a. și art. 3 din Anexa la Contractul de credit bancar - Condiții generale de creditare și, în consecință nulitatea absolută a clauzelor menționate și înlăturarea din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 și Condițiile generale de creditare a clauzelor;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.600 Euro încasată cu titlu de comision de acordare credit, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 10.600 Euro încasată cu titlu de comision lunar de administrare cont, calculată de la data acordării creditului și până la data sesizării instanței și în continuare până la data pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.974 Euro încasată cu titlu de comision devize la data de 22.05.2007 actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 525,63 Euro încasată cu titlu de comision de rambursare anticipată la data de 22.10.2009 actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă restantă/penalizatoare/majorată în funcție de serviciul datoriei în cazul creditelor restante actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 și art. 194 și 453 C. proc. civ.

1.2. Prin cererea modificatoare depusă la dosar, la 28 aprilie 2016 reclamanții au arătat că solicită:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor menționate la art. 5 teza finală, art. 6, art. 7, art. 8 și art. 9 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007, a clauzelor prevăzute la art. 2 pct. 2.6, pct. 2.10.a. și art. 3 din Anexa la Contractul de credit bancar - Condiții generale de creditare, a clauzelor art. 1, art. 4, art. 6, art. 7 și art. 13 din Actul adițional la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 în vigoare de la data de 20.09.2010 și în consecință nulitatea absolută a clauzelor menționate și înlăturarea din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007, din Condițiile generale de creditare și Actul adițional a clauzelor;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.600 Euro încasată cu titlu de comision de acordare credit, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 10.600 Euro încasată cu titlu de comision lunar de administrare cont, calculată de la data acordării creditului și până la data sesizării instanței și în continuare până la data pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.974 Euro încasată cu titlu de comision devize la data de 22.05.2007 actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 525,63 Euro încasată cu titlu de comision de rambursare anticipată la data de 22.10.2009 actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă restantă/penalizatoare/majorată în funcție de serviciul datoriei în cazul creditelor restante actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă curentă și de dobândă anuală efectivă (DAE) în baza Contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă curentă și de dobândă anuală efectivă (DAE) în baza Actului adițional la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 în vigoare de la data de 20.09.2010, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 art. 453 C. proc. civ.

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanții A. și B..

S-a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute în art. 5 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007, respectiv în referire la partea conform căreia: "[…]. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., la care se adaugă 1,50", respectiv constată caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 2.10.a din Condițiile generale de creditare - Anexa la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007.

Totodată, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de dobândă curentă suplimentară în raport de valoarea dobânzii stipulate inițial în cadrul art. 5 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007, respectiv dobânda curentă în cuantum de 7,4% pe an, sume percepute de pârâtă și plătite de reclamanți cu titlu de dobândă curentă în baza conținutului clauzei constatată ca având caracter abuziv, în perioada în care clauza a fost incidentă, sumele obiect al restituirii urmând a fi actualizate cu rata inflației aferente acestora începând cu data încasării fiecărei sume de bani achitate de reclamanți cu titlu de dobândă până la data restituirii acestora.

În ce privește celelalte capete de cerere, acestea au fost respinse ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 17 din 8 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 14517 din 7 decembrie 2016 pronunțate de Judecătoria Constanța.

A fost admis apelul declarat de pârâta C. S.A., în împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei contractuale înscrise în art. 9, lit. b) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 și a clauzei care o completează cuprinsă în art. 3.9 din Anexa la Contractul de credit bancar - Condiții generale de creditare - parte integrantă a contractului de credit privind comisionul de administrare.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 6000 Euro, echivalentul în RON la data plății, încasată cu titlu de comision de administrare credit în perioada 18.05.2007-18.10.2016, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei contractuale înscrise în art. 9, din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 și a clauzei care o completează cuprinsă în art. 3.3 din Anexa la Contractul de credit bancar - Condiții generale de creditare - parte integrantă a contractului de credit privind comisionul de rambursare anticipată.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 525,63 Euro, echivalentul în RON la data plății, încasată cu titlu de comision de rambursare anticipată în perioada 18.05.2007-18.10.2016, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 1.974 Euro, echivalentul în RON la data plății, încasată cu titlu de comision de devize la data de 22.05.2007, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data restituirii efective.

Au fost obligați reclamanții către pârâtă la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată justificate prin onorariu avocațial redus.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale instanței.

S-a luat act că apelanții reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Au fost obligați apelanții-reclamanții către C. S.A. la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel, justificate prin onorariu avocațial redus.

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Constanța, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanța de contencios constituțional nu a reținut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competența de soluționare a instanței supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispozițiile procedurii civile, Curtea Constituțională a recunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională nici nu ar fi putut stabili competența instanței supreme în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunță numai în limitele competenței sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispozițiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Constanța, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 17 din 8 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2018.