ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1542/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 02.08.2016 sub nr. x/212/2016, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Constanța, următoarele:

1.) Să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în art. 4.1 și art. 4.3 ale contractului de credit din 28.08.2007 privitoare la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral cuantumul dobânzii, al comisioanelor și al taxelor bancare;

2.) Să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în art. 4.2 al contractului de credit din 28.08.2007 privitoare la posibilitatea băncii de a percepe o dobândă penalizatoare;

3.) Să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în art. 4.1 teza a II-a al contractului de credit din 28.08.2007 privitoare la posibilitatea băncii de a percepe un comision de acordare a creditului în cuantum de 2,50% din valoarea creditului, precum și un comision lunar de administrare în cuantum de 0,3% din soldul creditului;

4.) Să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în art. 5.3 al contractului de credit din 28.08.2007 privitoare la posibilitatea băncii de a percepe un comision de rambursare anticipată în cuantum de 5% din valoarea creditului restituit anticipat;

5.) Să se dispună modificarea acestor clauze contractuale în sensul eliminării lor ca urmare a aplicării sancțiunii absolute pentru caracterul ilicit și imoral,

6.) Să se dispună repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtelor la plata către reclamant a sumelor încasate în mod nelegal în temeiul clauzelor contractuale abuzive cu titlu de: comision de acordare credit, comision lunar de administrare, dobândă penalizatoare și a celor încasate prin creșterea cuantumului inițial al dobânzii curente, de 9,95% pe an, pentru sumele ce depășesc acest cuantum, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente acestora începând cu data încasării fiecărei sume de bani plătite de reclamant cu acest titlu, până la data restituirii acestora;

7.) Să se dispună obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare în acord cu forma contractului ulterior eliminării clauzelor contractuale abuzive;

8.) Să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cererii de chemare în judecată;

În motivare, reclamantul a menționat că a încheiat cu pârâta B.

Prin sentința civilă nr. 334 din 19.01.2017 pronunțată de Judecătoria Constanța, a fost admisă în parte acțiunea în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și s-a dispus nulitatea absolută a clauzei înscrise la art. 4.3 din contractul de credit din 28.08.2007 privitoare la posibilitatea băncii de modificare a dobânzii, comisioanelor și taxelor bancare, precum și a clauzei prevăzute în art. 5.3 din contractul de credit din 28.08.2007 privitoare la perceperea unui comision de rambursare anticipată. Totodată s-a dispus repunerea părților în situația anterioară și au fost obligate pârâtele la plata către reclamant a sumelor încasate cu titlu de dobândă, începând cu data de 26.11.2007, până la data rambursării integrale a creditului, ce exced ratei inițiale convenite a dobânzii, de 9,95% pe an, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente acestora începând cu data încasării fiecărei sume de bani plătite de reclamant cu titlu de dobândă, până la data restituirii acestora. De asemenea, au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1250 din 27 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, s-a respins apelul pârâtei ca nefondat.

Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs pârâta B. S.A.

Prin adresa din 21.02.2018, Tribunalul Constanța a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul Constanța, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 lei, astfel cum rezultă din adresa depusă de pârâtă la fila 35 dosar apel, în cuprinsul căreia a cuantificat pretențiile la suma de 7198,60 lei.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1250 din 27 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2018.