Decizia nr. 2627/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Să constate caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 4.1 din Contractul de credit din 17 iunie 2008, cu consecința constatării nulității absolute a acestei clauze privitoare la comisionul de administrare a creditului de 0,45%/lună aplicat la valoarea soldului creditului;

Să constate caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 5 pct. 3 din convenția de credit privitor la comisionul de rambursare anticipată a creditului care, la data încheierii contractului, era de 5% aplicat la valoarea creditului rambursat anticipat;

Să constate caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 9 din Actul adițional din 18 iunie 2008 la contractul de credit și la art. 2.7.3 din actul adițional încheiat la 19 octombrie 2011, cu consecința constatării nulității absolute a acestor clauze privitoare la comisionul de administrare a creditului, respectiv la comisionul de administrare a creditului în valoare de 0,3%;

Să dispună repunerea părților în situația anterioară, urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, în sensul obligării pârâților la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, de la data încheierii convenției de credit și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, la care se adaugă dobânda legală;

Să oblige pârâții la eliminarea clauzelor abuzive. Prin Sentința civilă nr. 8132 din 22 iunie 2016 a Judecătoriei Constanța s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta SC B. SA, ca neîntemeiată. S-a respins cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții SC B. SA, SC B. SA sucursala Constanța și C., ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 1262 din 4 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta A. împotriva Sentinței civile nr. 8132 din 22 iunie 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța. A fost schimbată în tot hotărârea atacată în sensul că: S-a admis acțiunea astfel cum a fost modificată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții SC B. SA, SC B. SA sucursala Constanța și C. S-a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 4.1 din Contractul de credit din 17 iunie 2008 privitoare la comisionul de administrare a creditului de 0,45%/lună aplicat la valoarea soldului creditului. S-a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5 pct. 3 din convenția de credit privitor la comisionul de rambursare anticipată a creditului care, la data încheierii contractului, era de 5% aplicat la valoarea creditului rambursat anticipat. S-a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 din Actul adițional din 18 iunie 2008 la contractul de credit și la art. 2.7.3 din Actul adițional încheiat la 19 octombrie 2011 privitoare la comisionul de administrare a creditului în valoare de 0,3%. S-a dispus repunerea părților în situația anterioară și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumelor încasate de la reclamantă cu titlu de comision lunar de administrare, precum și a dobânzii legale începând cu data încasării acestora și până la data restituirii lor. Împotriva deciziei menționate anterior, au declarat recurs recurenta-reclamantă A. și recurenta-pârâtă SC B. SA Prin adresa din 21 martie 2018, Tribunalul Constanța a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul Constanța, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională. Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri. În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.). Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ. În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare". În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursurilor, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.