ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 963/2018

Ședința publică din data de 20 martie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

- să se constate ineficacitatea clauzei cu caracter abuziv de la art. 5 din Convenția de credit nr. x/18.12.2007, privind dobânda curentă, de la art. 2.10 a și art. 2.11.a alin. (3) din Condițiile generale de Creditare - Anexa la Contractul de credit nr. x/18.12.2007, privind dobânda curentă, și să se constate nulitatea absolută a acestor clauze, obligând pârâta la stabilirea nivelului dobânzii curente în conformitate cu art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, în caz contrar se impune ca instanța de judecată să dispună continuarea contractului cu consecința înlocuirii clauzelor abuzive cu dispozitiile în vigoare, respectiv stabilirea dobânzii curente în funcție de indicele Euribor la care se adaugă marja fixa de 1,5% prevăzută în art. 5 din Convenția de credit;

- ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate, să fie obligată banca pârâtă la rambursarea sumelor achitate de reclamantă în plus față de un nivel al dobânzii curente calculat conform art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, de la data încheierii convenției de credit și până la modificarea efectivă a dobânzii curente, ca fiind plăți nedatorate și obligarea acesteia la plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit;

- să se constate ineficacitatea clauzei cu caracter abuziv de la art. 6 din Convenția de credit, privind dobânda anuală efectivă (DAE) cu consecința înlăturării acesteia din cuprinsul convenției;

- să se constate ineficacitatea clauzei cu caracter abuziv de la art. 7 și 8 din Convenția de credit, privind nivelul dobânzii curente în funcție de serviciul datoriei împrumutatului și a art. 2.6 din Condițiile generale de creditare și în consecință să se constate nulitatea acestora;

- să se constate ineficacitatea clauzei cu caracter abuziv de la art. 9 alin. (1) din Convenția de credit, privind comisionul de acordare credit, de la art. 9 lit. b), privind comisionul de administrare, precum și a art. 3.1., 3.3., 3.7., 3.9. din Condițiile Generale și să fie obligată banca la restituirea comisionului de rambursare anticipată în cuantum de 255,76 euro ca plată nedatorată, a dobânzii legale aferente acesteia sume, calculată de la data de 30.03.2011 și până la restituirea efectivă, a comisionului de acordare credit în cuantum de 1575 euro ca plată nedatorată, a dobânzii legale aferente de la data de 18.12.2007 și până la restituirea efectivă, a comisionului de retragere de 315 euro, a dobânzii legale aferente acestei sume de la data de 18.12.2007 și până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, O.U.G. nr. 50/2010, C. civ., C. proc. civ., art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

A fost respinsă excepția lipsei de obiect privind cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de rambursare anticipată și cererea de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de retragere.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., și în consecință:

A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 5 din Convenția de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/18.12.2007 și la art. 2.10.a. și 2.11.a alin. (3) din Condițiile generale de creditare - anexa la Contractul de credit bancar nr. x/18.12.2007, privind dobânda curentă, respectiv formarea ei din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., și modificarea ei fără consimțământul împrumutatului.

A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 9.a. și art. 9.b. din Convenția de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/18.12.2007, privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, și a clauzelor contractuale de la art. 3.1., 3.7. și 3.9. din Condițiile generale de creditare - anexa la Contractul de credit bancar nr. x/18.12.2007.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a comisionului de acordare credit în sumă de 1575 euro, cu dobânda legală aferentă calculată de la data plății - 18.12.2007, și până la restituire.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 18993,43 euro, cu titlu de dobândă achitată fără temei, împreună cu dobânda legală aferentă calculată de la data plății și până la restituire.

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., cerere având ca obiect obligarea pârâtei să-i restituie reclamantei suma în cuantum de 18.993,43 euro cu titlu de dobândă achitată nejustificat, cu dobânda legală aferentă calculată de la data plății și până la restituire.

S-au compensat cheltuielile de judecată ocazionate la fond de reclamantă și pârâtă.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

A fost respins ca inadmisibil apelul declarat de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4577 din 11 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca.

A fost obligată reclamanta A. să-i achite pârâtei B. S.A. suma de 2.892,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale ocazionate în apel.

S-a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A. de obligare a pârâtei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în apel.

Prin decizia nr. 268/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost declinată soluționarea cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 6 februarie 2017, deci anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial, așa încât efectele sus-menționatei decizii nu sunt aplicabile.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Cluj, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 164 din 6 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2018.