ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3875/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 20 noiembrie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul de Ape, Păduri și Piscicultură, a solicitat:

(i) obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 18.141,16 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masa lemnoasa, pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafața de pădure de 44,70 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T2, cu titlu de compensații/despăgubiri, datorita funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții in recoltarea de masa lemnoasa, aferente anului 2009;

(ii) obligarea pârâților la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 18.141,16 RON, începând cu data de 17.06.2014, dată la care creanța a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat Cererea nr. 347 către ITRSV Brașov, pârâții refuzând nejustificat, cu exces de putere, sa dispună plata compensațiilor cuvenite;

(iii) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentința civilă nr. 28 din data de 3 martie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură și a respins cererea formulată împotriva acestui pârât pentru lipsa capacității procesuale de folosință, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității, a prematurității și a prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (în calitate de continuator în drepturi al Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice), iar pe fond, a admis cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (MMAP) și a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 18.141,16 RON, cu titlu de compensații aferente anului 2009 și la plata dobânzii calculate asupra debitului principal în cuantum de 18.141,16 RON, începând cu data de 17.06.2014 și până la plata integrală și efectivă a debitului.

Totodată, pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantului a sumei de 3000 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 28 din 03 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (actual Ministerul Apelor și Pădurilor), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât critică soluția instanței de fond referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, apreciind că nu au fost expuse motivele care au fundamentat această soluție, situație de natură a echivala cu nemotivarea hotărârii, motiv de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., republicat.

Recurentul-pârât apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., republicat, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune are caracter de ordine publică, iar soluționarea acesteia nu impune o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului.

În ceea ce privește condițiile în care poate fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât susține că, prin decizia nr. 1/2014 privind soluționarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a stabilit că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 01 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate, pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01 octombrie 2011.

Având în vedere faptul că reclamanta pretinde o creanță aferentă anului 2009, iar legea nu prevede un termen de prescripție special cu privire la acest tip de creanțe, va fi incident termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât apreciază că prima instanță a interpretat greșit prevederile H.G. nr. 861/2009 și ale Deciziei nr. C (2012) 5166 din 19 iulie 2012, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., republicat.

În considerentele sentinței civile recurate, instanța s-a rezumat la a stabili că, prin simpla publicare a Deciziei Comisiei Europene în Jurnalul Național al Uniunii Europene, în mod implicit, intimatului-reclamant i s-ar cuveni sumele de bani solicitate cu titlu de compensații în temeiul prevederilor Codului silvic, fără a observa cuprinsul efectiv al Deciziei.

Recurentul-pârât susține că în cauză sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 861 din 18 august 2009, iar potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din acest act normativ, "formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoanele juridice și la art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2011 - Codul silvic, cu modificările ulterioare, se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat". Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 861/2009 vizează doar proprietarii de terenuri forestiere cu suprafețe mai mici sau egale cu 30 ha, iar în cazul reclamantului, suprafața totală a terenului forestier este de 44,70 ha.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, conținutul adresei de răspuns nu poate fi apreciat ca fiind un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei. Prin această adresă, intimatului-reclamant i s-a comunicat imposibilitatea acordării compensațiilor solicitate, ca urmare a faptului că nu a fost elaborată metodologia de calcul a compensațiilor.

În măsura în care au fost demarate procedurile în vederea aprobării normelor metodologice necesare, fiind redactată integral hotărârea de guvern ce le vizează și se află la acest moment în faza de proiect supus spre aprobare, nu se poate vorbi de o culpă a instituției publice și nici de ilegalitate, plata sumelor solicitate, în lipsa normelor metodologice, reprezentând o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Totodată, recurentul-pârât învederează că intimatul-reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor necesare acordării despăgubirilor solicitate conform Deciziei Comisiei Europene nr. C (2012) 5226 final/19.07.2012, cu privire la aprobarea la plată a ajutoarelor de stat pentru proprietarii privați din zonele sit-urilor Natura 2000 (procedura plăților Natura 2000 pentru sectorul forestier fiind reglementată de dispozițiile art. 46 din Regulamentul CE nr. 1698/2005 în aplicarea Directivelor 79/409/CEE și 92/43/CE).

Obținerea despăgubirilor presupune întrunirea unui set de condiții cumulative prevăzute de art. 10 din Decizie, iar reclamantul nu a depus la dosarul cauzei declarația că nu îndeplinește condițiile de excludere menționate la pct. 9 din Decizie.

Referitor la modalitatea de calcul a valorii despăgubirilor, intimatul-reclamant a menționat doar că i se cuvin "în baza textelor legale și a normelor metodologice de calcul". Însă Normele metodologice din 22 iulie 2009 nu conțin dispoziții referitoare la modul de calcul pentru situația prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. b), ci doar pentru situațiile reglementate de lit. a), c), d) și e) din textul de lege respectiv. Atât timp cât suprafața totală a terenului forestier este de 44,70 ha, nu se poate aplica modul de calcul prevăzut în cazul proprietarilor terenurilor cu vegetație forestieră cu suprafețe mai mici sau egale cu 30 ha.

Nu se poate considera că reclamantul a dovedit în mod concret întinderea prejudiciului invocat, sumele solicitate fiind stabilite fără nicio detaliere concludentă, fundamentată pe un mod de calcul prevăzut de lege.

Recurentul-pârât apreciază că reclamantul ar fi trebuit să transmită documentația prevăzută de lege la ITRSV și abia în cazul în care, după ce documentația a fost avizată și transmisă la Departament, iar acesta din urmă a refuzat plata, reclamantul era îndreptățit să formuleze o acțiune în justiție sau, în situația în care ITRSV ar fi refuzat avizarea documentației, reclamantul ar fi putut să cheme în judecată această structură teritorială, pentru a fi obligată la emiterea avizului.

Prin urmare, recurentul-pârât solicită casarea sentinței civile atacate și, în rejudecare, solicită instanței de control judiciar să stabilească legalitatea compensațiilor acordate de prima instanță și temeiul legal prin care pârâtul ar trebui să achite aceste compensații.

Referitor la solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, recurentul-pârât învederează că această solicitare este neîntemeiată.

Deși reclamantul invocă răspunderea civilă delictuală, în cauză nu sunt îndeplinite elementele prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale, lipsind vinovăția pârâtului.

Având în vedere temeiul acțiunii, respectiv presupusul refuz nejustificat al autorității, se impune respingerea capătului de cerere referitor la dobânda legală iar, în subsidiar, aplicarea dobânzii legale numai după rămânerea definitivă a sentinței.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurentul-pârât apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., republicat, întrucât culpa procesuală pentru declanșarea procesului nu aparține autorității pârâte. Totodată, susține că taxa judiciară de timbru, achitată de reclamant, a fost în cuantum de 350 de RON, deși, potrivit art. 6 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, aceasta trebuia să fie în cuantum de 300 de RON.

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

La data de 09.02.2017 intimatul-reclamant a formulat note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

La data de 03 martie 2017 intimatul-reclamant A. a înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Având în vedere că raportul întocmit asupra admisibilității recursului a fost comunicat la data de 22 februarie 2017, pe numele și la sediul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, structură ce a fost supusă desființării prin dispozițiile O.U.G. nr. 1/2017, iar calitatea de recurent-pârât revine Ministerului Apelor și Pădurilor, prin încheierea din 31 mai 2017, Înalta Curte a dispus recomunicarea raportul asupra admisibilității în principiu a recursului către recurentul-pârât Ministerul Apelor și Pădurilor, cu mențiunea să formuleze în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din data de 20 septembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ a fost învestită de către reclamantul A. cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Apelor și Pădurilor, creanța fiind generată de interdicția legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafața de pădure de 44,70 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T2, asupra căreia reclamantul exercită dreptul de proprietate. S-a susținut că restricțiilor de recoltare prevăzute de amenajamentele silvice le corespunde dreptul proprietarilor de a beneficia de compensații, conform dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

Pretențiile au fost evaluate de către reclamant la suma de 18.141,16 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2009.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2009), pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de prima instanță cu motivarea că dreptul de prescripție a fost întrerupt, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul-lege nr. 167/1958, până la data primirii deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, astfel cum s-a prevăzut prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009.

Înalta Curte apreciază a fi neîntemeiată soluția primei instanțe referitoare la respingerea excepției dreptului material la acțiune.

Pentru o corectă analiză a datei de început și a momentului împlinirii termenului de prescripție, dar și a incidenței unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecății, în raport de modificările legislative survenite.

Pretențiile deduse judecății de către reclamant sunt aferente anului 2009, data nașterii dreptului la acțiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) și, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În acord cu Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanței referitoare la compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripție pentru compensații acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația.

Înalta Curte reține că prescripțiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanță de natură civilă aferentă anului 2009, iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma acestor prevederi legale, reținând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții aferente anului 2009, a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 20 noiembrie 2014, după ce intimatul-reclamant s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Brașov, solicitând avizarea la plata a sumei de 18.141,16 RON, conform adresei nr. x din 17 iunie 2014 .

Termenul de prescripție aferent creanței născute în anul 2009 a început să curgă la data de 01.01.2010 și s-a împlinit la data de 01.01.2013, astfel încât, la data sesizării instanței de judecată, dar și la data solicitării de avizare a plății, dreptul material la acțiune al reclamantului era prescris.

Prin apărările formulate în cauză, intimatul-reclamant a susținut, în acord cu instanța de fond, că în litigiul de față a operat o cauză de întrerupere a termenului general de prescripție, luând în considerare adoptarea H.G. nr. 861/2009, care, prin dispozițiile art. 6 alin. (2) stabilește că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat." Astfel, intimatul-reclamant a concluzionat că termenul de prescripție a început să curgă după data de 13.09.2012, care reprezintă data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final/19.07.2012.

Conform dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, invocate de instanța de fond ca argument în respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune:

"Daca dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.".

Prin urmare, prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 au fost socotite, din punct de vedere juridic, nu o cauză de întrerupere a curgerii termenului de prescripție, ci o condiție suspensivă legală, care afectează exercițiul dreptului.

Înalta Curte reține că, prin Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reținut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiție suspensivă, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obținerea compensaților aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluții de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă numai la compensațiile pentru care dreptul de acordare a luat naștere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanțe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010."

În consecință, dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiție suspensivă privind nașterea dreptului la acțiune pentru compensațiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidență asupra termenului de prescripție, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății și nu se invocă un alt caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripție, acesta s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2013, anterior sesizării instanței de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica referitoare la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripție, invocată de recurentul-pârât Ministerul Apelor și Pădurilor și reiterată prin recursul declarat, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond și reformarea soluției primei instanțe.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge acțiunea ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor împotriva sentinței civile nr. 28 din 3 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, ca fiind prescrisă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 decembrie 2017.