ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2269/2003

La

data de 14 mai 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C.

“A.T.”SRL împotriva deciziei civile nr.367 A din 1 octombrie 2002 a Curții de

Apel București – Secția a III-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 14 mai 2003, care face parte

integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 29 mai 2003.

C

U R T E A ,

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele :

Prin

cererea înregistrată la 11.06.2001 reclamantele E.K., E.SA, E.I.A. și E. AB au

chemat în judecată pe pârâtele SC “A.T.”SRL București și Oficiul de Stat pentru

Invenții și Mărci (OSIM) pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună anularea înregistrării mărcii „E.” cu element figurativ

nr.31097/18.11.1997 efectuată de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci pe

numele S.C. “A.T.”SRL conform certificatului de înregistrare marca nr.31097, cu

începere de la 18.11.1997.

În

motivarea cererii, reclamantele au arătat că marca E. este cunoscută în totată

lumea și că pârâta SC “A.T.”SRL  a încheiat la 16.10.1997 un contract de

distribuție în regim de exclusivitate pentru produse marca E. cu firma

reclamantă E. SA Franța, iar la o lună de la perfectarea contractului pârâta a

depus la OSIM  cererea de înregistrare a mărcii figurative E. pentru clasele de

produse și servicii 9,16 și 35, fără a avea dreptul de a utiliza marca în nume

propriu și a o înregistra pe numele ei.

Reclamantele

și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art.48 lit.c din Legea nr.84/1998 și

art.6 bis a convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale,

ratificată de România prin Decretul nr.427 din  2 august 1963.

Prin

sentința civilă nr.1936 din 17.12.2001, Tribunalul București, Secția a IV-a

civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantelor.

În

considerentele sentinței s-a reținut că reclamantele sunt titularele mărcii E.,

dar nu și pe teritoriul României, iar pentru ca marca să fie protejată în

România trebuia în mod obligatoriu înregistrată la OSIM sau să se fi făcut

dovada procedurii înregistrării internaționale potrivit Aranjamentului de la

Madrid din 1891. Întrucât nu s-au îndeplinit nici una din cele două proceduri,

reclamantele și-au asumat riscul ca marca să poată aparține unei alte persoane

juridice.

Argumentul

relei credințe, ca motiv de anulare a înregistrării, nu poate fi acceptat decât

în contextul existenței uneia dintre cele două măsuri de protecție amintite.

Prin

decizia civilă nr.367/A din 1.10.2002, pronunțată de Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă, s-a admis apelul reclamanților și s-a schimbat în tot

sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii și anulării înregistrării

solicitate.

Instanța

de apel a reținut că reaua credință a pârâtei este demonstrată prin aceea că,

deși cunoștea că marca aparține în exclusivitate altei persoane, ea având doar

un contract de distribuire a produselor, a înregistrat-o la OSIM ca fiind

propria sa marcă, fiind realizate condițiile pretinse de  art.48 lit.c din

Legea 84/1998 pentru anularea înregistrării.

Împotriva

deciziei a declarat  recurs pârâta SC “A.T.”SRL, solicitând admiterea lui,

casarea deciziei și menținerea sentinței prin care s-a respins acțiunea

reclamantelor.

În

esență, recurenta susține că actul normativ aplicabil cauzei este Legea

nr.28/1967, în vigoare la data înregistrării mărcii și în raport de ea trebuie

examinat litigiul. De altfel, reprezentanții reclamantelor au fost de acord cu

înregistrarea mărcii, aveau un interes comun, acela de a proteja marca și

pentru ca un  terț să nu o  înregistreze înaintea lor, și dovada este că timp

de 4  ani intimatele reclamante au acceptat situația  creată și nu au cerut

anularea înregistrării mărcii.

Instanța

de recurs, la termenul din 14 mai 2003, a pus în discuția părților natura

juridică a raporturilor deduse judecății, dacă ele sunt de natură civilă sau

comercială.

Determinarea

naturii obiectului cauzei prezintă importanță nu sub aspectul competenței

materiale, pricina revenind spre soluționare Tribunalului Municipiului

București potrivit dispoziției exprese cuprinse în art.48 alin.1 din Legea

nr.84/1998, ci a stabilirii secției civile sau comerciale a acestui tribunal

în judecarea  litigiului și de aici a regulilor de procedură ce urmează să se

aplice, anume normele de drept comun sau cele cu elemente de particularitate

proprii soluționării litigiilor în materie comercială prevăzute în art.720

1

– 720

10

C.proc.civ..

În

înțelesul Legii nr.84/1998 privind  mărcile și indicațiile geografice, marca

este definitivă prin art.3 lit.a ca fiind un semn susceptibil de reprezentare

grafică, servind la deosebirea produselor sau a  serviciilor unor persoane

fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.

Cu

referire la natura dreptului la marcă, el trebuie  privit în contextul

finalității lui, a scopului pentru care a fost instituit și recunoscut, având

menirea de a fi folosit în activitatea comercială desfășurată de  titularul

mărcii.

În

raport de aceste elemente, dreptul la marcă este un drept accesoriu, în

legătură indisolubilă cu fondul de comerț și servind acestuia, în interesul

liberei circulații a produselor.

În

această interpretare, chiar dacă mărcile de fabrică, de comerț sau de servicii

sunt drepturi de creație intelectuală și de proprietate industrială, cererile

având ca obiect anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute în

art.18 din Legea nr.84/1998, sunt de natură comercială și aparțin jurisdicției

speciale de drept comercial, fiind date în competența secției comerciale a

Tribunalului Municipiului București.

De

altfel, calificarea lor ca fiind de natură comercială este dată nu numai de

faptul că marca de fabircă, comerț sau de servicii, este o componentă a

fondului de comerț, atunci când titularul mărcii este un comerciant, dar și de

împrejurarea că ambele subiecte ale raportului juridic în litigiu sunt

societăți comerciale titulare de marcă și care se bucură de prezumția generală

de comercialitate a actelor sale, recunoscută de art.4 din C.com.

Concluzia

privind competența secției comerciale a Tribunalului Municipiului București în

soluționarea prezentului litigiu se menține chiar dacă HG nr.833/1998 pentru

aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.84/1998 prevede în regula nr.32

alin.5 competența secției civile a Tribunalului București. Aceasta pentru că

prevederea evocată excede conținutul art.48 alin.1 din lege, care nu face referire

la nici o secție menționând doar Tribunalul Municipiului București, iar

regulamentul de aplicare nu poate adăuga la lege, asigurând doar corecta ei

aplicare, nu și completarea legii, iar pe de altă parte, printr-o hotărâre de

guvern nu se poate reglementa competența  materială a instanțelor

judecătorești, nici chiar sub aspectul desemnării unei secții a instanței, ea

fiind stabilită numai prin lege, conform art.125 alin.3 din Constituție.

În

consecință, pentru motivele expuse se va admite recursul, se vor casa

hotărârile pronunțate cu trimiterea cauzei pentru soluționare, în primă

instanță Tribunalului București, secția comercială, care va lua în examinare

aspectele învederate în motivarea recursului declarat de pârâtă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

:

Admite

recursul declarat de  pârâta S.C. „A.T.” SRL București împotriva deciziei

nr.367/A din 1 octombrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a

civilă.

Casează

decizia recurată, precum și sentința nr.1936 din 17 decembrie 2001 a

Tribunalului București, Secția a IV-a civilă și trimite cauza spre soluționare

în  fond la Tribunalul București – Secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 mai 2003.