ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2269/2003

La data de 14 mai 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. “A.T.”SRL împotriva deciziei civile nr.367 A din 1 octombrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 14 mai 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 29 mai 2003. C U R T E A , Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele : Prin cererea înregistrată la 11.06.2001 reclamantele E.K., E.SA, E.I.A. și E. AB au chemat în judecată pe pârâtele SC “A.T.”SRL București și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea înregistrării mărcii „E.” cu element figurativ nr.31097/18.11.1997 efectuată de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci pe numele S.C.

“A.T.”SRL conform certificatului de înregistrare marca nr.31097, cu începere de la 18.11.1997. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că marca E. este cunoscută în totată lumea și că pârâta SC “A.T.”SRL a încheiat la 16.10.1997 un contract de distribuție în regim de exclusivitate pentru produse marca E. cu firma reclamantă E. SA Franța, iar la o lună de la perfectarea contractului pârâta a depus la OSIM cererea de înregistrare a mărcii figurative E. pentru clasele de produse și servicii 9,16 și 35, fără a avea dreptul de a utiliza marca în nume propriu și a o înregistra pe numele ei. Reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art.48 lit.c din Legea nr.84/1998 și art.6 bis a convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale, ratificată de România prin Decretul nr.427 din 2 august 1963. Prin sentința civilă nr.1936 din 17.12.2001, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantelor.

În considerentele sentinței s-a reținut că reclamantele sunt titularele mărcii E., dar nu și pe teritoriul României, iar pentru ca marca să fie protejată în România trebuia în mod obligatoriu înregistrată la OSIM sau să se fi făcut dovada procedurii înregistrării internaționale potrivit Aranjamentului de la Madrid din 1891. Întrucât nu s-au îndeplinit nici una din cele două proceduri, reclamantele și-au asumat riscul ca marca să poată aparține unei alte persoane juridice. Argumentul relei credințe, ca motiv de anulare a înregistrării, nu poate fi acceptat decât în contextul existenței uneia dintre cele două măsuri de protecție amintite. Prin decizia civilă nr.367/A din 1.10.2002, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, s-a admis apelul reclamanților și s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii și anulării înregistrării solicitate.

Instanța de apel a reținut că reaua credință a pârâtei este demonstrată prin aceea că, deși cunoștea că marca aparține în exclusivitate altei persoane, ea având doar un contract de distribuire a produselor, a înregistrat-o la OSIM ca fiind propria sa marcă, fiind realizate condițiile pretinse de art.48 lit.c din Legea 84/1998 pentru anularea înregistrării. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC “A.T.”SRL, solicitând admiterea lui, casarea deciziei și menținerea sentinței prin care s-a respins acțiunea reclamantelor. În esență, recurenta susține că actul normativ aplicabil cauzei este Legea nr.28/1967, în vigoare la data înregistrării mărcii și în raport de ea trebuie examinat litigiul.

De altfel, reprezentanții reclamantelor au fost de acord cu înregistrarea mărcii, aveau un interes comun, acela de a proteja marca și pentru ca un terț să nu o înregistreze înaintea lor, și dovada este că timp de 4 ani intimatele reclamante au acceptat situația creată și nu au cerut anularea înregistrării mărcii. Instanța de recurs, la termenul din 14 mai 2003, a pus în discuția părților natura juridică a raporturilor deduse judecății, dacă ele sunt de natură civilă sau comercială.

Determinarea naturii obiectului cauzei prezintă importanță nu sub aspectul competenței materiale, pricina revenind spre soluționare Tribunalului Municipiului București potrivit dispoziției exprese cuprinse în art.48 alin.1 din Legea nr.84/1998, ci a stabilirii secției civile sau comerciale a acestui tribunal în judecarea litigiului și de aici a regulilor de procedură ce urmează să se aplice, anume normele de drept comun sau cele cu elemente de particularitate proprii soluționării litigiilor în materie comercială prevăzute în art.720 1 – 720 10 C.proc.civ.. În înțelesul Legii nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, marca este definitivă prin art.3 lit.a ca fiind un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unor persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.

Cu referire la natura dreptului la marcă, el trebuie privit în contextul finalității lui, a scopului pentru care a fost instituit și recunoscut, având menirea de a fi folosit în activitatea comercială desfășurată de titularul mărcii. În raport de aceste elemente, dreptul la marcă este un drept accesoriu, în legătură indisolubilă cu fondul de comerț și servind acestuia, în interesul liberei circulații a produselor. În această interpretare, chiar dacă mărcile de fabrică, de comerț sau de servicii sunt drepturi de creație intelectuală și de proprietate industrială, cererile având ca obiect anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute în art.18 din Legea nr.84/1998, sunt de natură comercială și aparțin jurisdicției speciale de drept comercial, fiind date în competența secției comerciale a Tribunalului Municipiului București.

De altfel, calificarea lor ca fiind de natură comercială este dată nu numai de faptul că marca de fabircă, comerț sau de servicii, este o componentă a fondului de comerț, atunci când titularul mărcii este un comerciant, dar și de împrejurarea că ambele subiecte ale raportului juridic în litigiu sunt societăți comerciale titulare de marcă și care se bucură de prezumția generală de comercialitate a actelor sale, recunoscută de art.4 din C.com. Concluzia privind competența secției comerciale a Tribunalului Municipiului București în soluționarea prezentului litigiu se menține chiar dacă HG nr.833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.84/1998 prevede în regula nr.32 alin.5 competența secției civile a Tribunalului București.

Aceasta pentru că prevederea evocată excede conținutul art.48 alin.1 din lege, care nu face referire la nici o secție menționând doar Tribunalul Municipiului București, iar regulamentul de aplicare nu poate adăuga la lege, asigurând doar corecta ei aplicare, nu și completarea legii, iar pe de altă parte, printr-o hotărâre de guvern nu se poate reglementa competența materială a instanțelor judecătorești, nici chiar sub aspectul desemnării unei secții a instanței, ea fiind stabilită numai prin lege, conform art.125 alin.3 din Constituție. În consecință, pentru motivele expuse se va admite recursul, se vor casa hotărârile pronunțate cu trimiterea cauzei pentru soluționare, în primă instanță Tribunalului București, secția comercială, care va lua în examinare aspectele învederate în motivarea recursului declarat de pârâtă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE : Admite recursul declarat de pârâta S.C. „A.T.” SRL București împotriva deciziei nr.367/A din 1 octombrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr.1936 din 17 decembrie 2001 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă și trimite cauza spre soluționare în fond la Tribunalul București – Secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2003.