ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4089/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4089/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată la data

de 7 decembrie 2005, reclamanta SC E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC

M.C.I. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

dispună decăderea pârâtei din drepturile conferite de marca E., pentru carne și

produse din carne, clasa 29.

În motivare, reclamanta a arătat că

a depus la O.S.I.M. o cerere pentru înregistrarea mărcii individuale combinată

„G.D.E.", această cerere fiind respinsă prin decizia nr. 213909/2005

motivat de faptul că a fost identificată marca înregistrată anterior MN 33188

E. pentru produse similare din clasa 29, a cărei titulară este societatea

pârâtă.

Dar, susține reclamanta, marca E. nu

a fost niciodată utilizată pe teritoriul României, de către pârâtă, în ultimii

5 ani pentru produse din clasa 29, în special pentru carne și produse din

carne. Societatea pârâtă, titulară a mărcii, se ocupă cu producerea de

ambalaje, conform paginii de internet a acesteia, și nu a avut activități în

domeniul producției de alimente în ultimii 5 de ani.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 45 și urm. și art. 50 din Legea nr. 84/1998, precum și Regula

32 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998.

Pârâta a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea cererii și arătând că, la data de 15 iulie 1997, a

obținut dreptul asupra mărcii E., prin înregistrare la O.S.I.M., sub nr.

033188, pentru produsele și serviciile din clasele 29, 35 și 39, iar de la data

înregistrării și până în prezent marca a fost utilizată efectiv pe teritoriul

României, pentru toate categoriile de produse din clasa 29.

Prin încheierea pronunțată la data

de 11 ianuarie 2006 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secției comerciale

a Tribunalului București, la care a fost inițial repartizată și reînregistrată

pe rolul secției a III-a civilă a aceluiași tribunal.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

interzică reclamantei comercializarea produselor cu semnul G.D.E.

Prin încheierea pronunțată la data

de 10 mai 2006, a fost admisă excepția tardivității formulării cererii

reconvenționale și, în consecință, a fost disjunsă judecarea acestei cereri de

cea a cererii principale.

Prin sentința civilă nr. 776 din 7

iunie 2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea de

decădere din dreptul la marcă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că reclamanta este îndreptățită să formuleze acțiune în

decăderea din drepturi a pârâtei pentru că cererea sa de înregistrare a mărcii

„G.D.E. " a fost respinsă de O.S.I.M. întemeiat pe existența mărcii

„E." anterior înregistrată de către pârâtă.

În raport de prevederile art. 47 din

Legea nr. 84/1998, pârâtei îi revine obligația de a dovedi folosirea mărcii,

și, sub acest aspect, s-a constatat că pârâta a făcut dovada folosirii efective

a mărcii, în mod public, în ultimii 5 ani, înțelegând prin folosire efectivă o

utilizare a mărcii în activitățile comerciale obișnuite pentru produsele pentru

care marca a fost înregistrată, în mod serios și cu finalitatea evidentă de

prezervare a drepturilor exclusive asupra mărcii.

Prin decizia civilă nr. 776 din 7

iunie 2006 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă, a

schimbat în tot sentința, a admis acțiunea și a dispus decăderea pârâtei din

drepturile cu privire la marca E. nr. 33188 în ceea ce privește

produsele carne și preparate

din carne, obligând-o, totodată, pe pârâtă la plata sumei de 20,15 RON

cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Critica referitoare la nelegalitatea

sentinței apelate pentru încălcarea dispozițiilor art. 116 C. proc. civ. este

nefondată.

Pârâta-intimată nu a depus, odată cu

întâmpinarea, înscrisuri spre a-și susține apărările formulate, situație față

de care nu se poate reține neîndeplinirea obligației reglementate prin art. 116

C. proc. civ., în sensul necesității depunerii de exemplare suficiente spre a

fi comunicate către reclamantă.

În ceea ce privește înscrisurile

depuse ulterior, ca urmare a încuviințării acestei probe de către prima

instanță, curtea de apel reține că administrarea acestei probe s-a realizat

chiar la termenul la care a fost încuviințată, termen la care

reclamanta-apelantă nu a fost prezentă, deși fusese legal citată.

Potrivit art. 96 C. proc. civ.,

„partea prezentă în instanță, în persoană sau prin mandatar, nu poate refuza

primirea actelor de procedură și a înscrisurilor care i se comunică în ședință.

în acest caz, instanța poate încuviința, la cerere, un termen pentru a lua

cunoștință de acte".

Astfel, în conformitate cu norma

juridică enunțată, comunicarea de înscrisuri se face numai față de partea

prezentă în ședință, într-o astfel de situație respectiva parte fiind

îndreptățită să solicite un nou termen pentru a lua cunoștință de înscrisurile

astfel comunicate.

În condițiile în care reclamanta

apelantă nu a fost prezentă la ședința de judecată la care s-a administrat

proba cu înscrisuri, nu exista obligația instanței de a-i comunica acesteia

înscrisuri prin corespondență și nici dreptul corelativ al părții de a primi o

astfel de comunicare în considerarea simplului fapt că a formulat o solicitare

în acest sens prin memoriul intitulat „răspuns la întâmpinare".

Drepturile și obligațiile procesuale

ale părților sunt cele expres stabilite prin lege, iar exercițiul lor trebuie

făcut în sensul prevederilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., respectiv „cu

bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de

lege", iar pretenția emisă de reclamantă de a-i fi comunicate prin

corespondență înscrisurile ce s-au depus ulterior momentului depunerii

întâmpinării constituie o extrapolare nejustificată și excesivă a prevederilor

art. 116 și art. 96, care este în dezacord cu prevederile art. 723 alin. (1) C.

proc. civ.

În condițiile în care reclamanta

apelantă a fost legal citată la judecata în fond a cauzei, iar propunerea și

administrarea de probe s-a realizat în aceste condiții, în ședință publică, au

fost pe deplin respectate principiul contradictorialitătii și cel al dreptului

la apărare, împrejurarea că această parte nu a fost prezentă la ședință fiind

efectul propriei opțiuni asupra modului în care a înțeles să își susțină

acțiunea promovată în justiție.

În ceea ce privește fondul cauzei,

curtea de apel a constatat fondate criticile reclamantei.

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta SC E. SRL a solicitat decăderea pârâtei SC M.C.I. SRL din drepturile

conferite de marca E. pentru carne și produsele din carne, clasa 29, susținând

că marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României, în

ultimii 5 ani, pentru această subclasă.

Potrivit art. 47 din Legea nr.

84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice „dovada folosirii mărcii

incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de

probă".

Probele administrate de către

pârâtă, constând în facturi și etichete, relevă utilizarea mărcii „E." de

către pârâtă pentru pasta de tomate, bulion și măsline, iar nu pentru carne și

produsele din carne din clasa 29, în legătură cu care reclamanta a formulat

cererea de decădere.

De asemenea, contractul de prestări

servicii nr. 50 din 20 februarie 2006 are ca obiect servicii în domeniul

industrializării pastei de tomate.

În raport de aceste probe, curtea de

apel a constatat că pârâta nu a probat faptul folosirii efective a mărcii

pentru carne și produsele din carne din clasa 29, susținerile reclamantei sub

acest aspect dovedindu-se întemeiate.

În ceea ce privește facturile

potrivit cărora societatea pârâtă ar fi cumpărat „etichete mezeluri și carne

marca E." și „carne preambalată e.; cârnați e. și salam e.", curtea a

reținut că acestea poartă data de 1 decembrie 2005 și, respectiv, 5 decembrie

2005.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 84/1998 „titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale, dacă, în

perioada de la expirarea duratei prevăzute la art. 45 alin. (1) lit. a) până la

prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv. Totuși, dacă

începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de

prezentarea în justiție a cererii de decădere, folosirea mărcii nu va fi luată

în considerare, dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii mărcii

au intervenit numai după ce titularul a cunoscut intenția de prezentare a unei

cereri de decădere".

Or, nu numai că cele două facturi

menționate sunt întocmite cu două și, respectiv, cinci zile înaintea datei la

care cererea reclamantei de decădere a pârâtei din drepturile asupra mărcii E.

a fost înregistrată pe rolul instanței, dar ele relevă acte pregătitoare de

folosire a mărcii pentru carne și produse din carne, constând în achiziționarea

de etichete pentru astfel de produse și a unei cantități relativ reduse de

carne (150 Kg), cârnați și salam (300 și respectiv 350 buc), iar nu o folosire

efectivă a mărcii E. în activitatea curentă.

De altfel, aceste acte pregătitoare

nu s-au dovedit a fi fost urmate de alte acte de folosire propriu-zisă a mărcii

pentru produsele în discuție, deși perioada de timp scursă până la soluționarea

apelului a fost de peste un an.

Cât privește apărarea intimatei

pârâte în sensul că aceasta ar avea intenția și voința onestă de a-și prezerva

drepturile exclusive asupra mărcii E. pentru produsele din clasa 29 (carne și

produse din carne), curtea de apel a considerat că nu poate fi reținută, în

condițiile în care numai actele de folosire efectivă, în activitatea obișnuită

a titularului, sunt de natură a-1 pune pe acesta la adăpost de sancțiunea

decăderii prevăzute de art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998.            Prezervarea

mărcii pentru considerente ce ar ține de buna-credință, de voința onestă și de

eventuale proiecte de dezvoltare ori diversificare a activității titularului ar

constitui o restrângere nejustificată a drepturilor terților ce ar dori să își

aproprie aceeași marcă pentru produse/servicii ce sunt de actualitate.

Concluzionând, curtea de apel a

reținut că marca E., pentru care pârâta are calitate de titular pentru clasele

29, 35 și 39 conform certificatului de înregistrare a mărcii nr. 33188 eliberat

de O.S.I.M., nu a fost efectiv folosită de către pârâtă pentru carne și

produsele din carne din clasa 29, situație față de care, potrivit dispozițiilor

art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998, cererea reclamantei de decădere a

pârâtei din drepturile conferite de această marcă pentru produsele menționate

este întemeiată.

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâta, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, numai

în ceea ce privește soluția dată motivului referitor la fondul cauzei și

respingerea cererii de decădere din drepturile conferite de marcă; în drept, a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea

curții de apel este nelegală.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurenta susține că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, nesocotind atât litera, cât și

spiritul legii.

Referitor la litera legii, recurenta

arată că instanța de apel, deși a reținut în considerente că facturile prin

care pârâta a comercializat carne preambalată, cârnați și salam sub marca E. au

fost întocmite cu 2 zile și respectiv 5 zile înainte de data înregistrării

reclamantei pe rolul instanței, iar factura din data de 24 decembrie a

ignorat-o complet, nu a ținut seama de faptul că pârâta a folosit marca înainte

de a cunoaște intenția reclamantei de a o acționa în judecată, din moment ce

acțiunea nici nu fusese depusă la instanță.

Recurenta susține că toate cele trei

facturi dovedesc faptul că a achiziționat carne și produse din carne, folosind

pentru aceasta marca E., ceea ce face inaplicabile dispozițiile art.45 lit. a)

din Legea nr. 84/1998.

În opinia recurentei, a fost

încălcat și spiritul legii, care urmărește să protejeze pe titularul mărcii și

buna sa credință.

Folosirea serioasă, reală și

neechivocă a mărcii sunt probleme de fapt, supuse liberei aprecieri a

judecătorilor, care, analizând circumstanțele proprii cauzei, trebuie să

constate că folosirea mărcii are ca obiect să creeze sau să conserve un debușeu

pentru produsele marcate și că nu vizează simpla deținere a dreptului la marcă.

Recurenta susține că a dovedit cu

înscrisurile administrate în cauză că a folosit marca E. pentru produse din

clasa 29, inclusiv carne și produse din carne, în planul său de afaceri fiind

prevăzută extinderea activității, pe care decăderea din dreptul la marcă ar

afecta-o grav.

În fine, recurenta mai arată că

reclamantei i s-a respins cererea de înregistrare a mărcii „G.D.E.", pe

motivul existenței mărcii anterioare a reclamantei, iar prin încercarea de a

obține decăderea pârâtei din dreptul la marcă, reclamanta tinde, de fapt, să

acopere propria neglijență de care a dat dovadă în activitatea sa, ceea ce

contravine spiritului Legii nr. 84/1998.

Intimata nu a depus la dosar

întâmpinare, dar, cu ocazia dezbaterilor, a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Recursul este, într-adevăr, nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente.

Curtea de apel a reținut, ca

situație de fapt, că în perioada de protecție a mărcii E. nr. 33188, reclamanta

nu a folosit această marcă pentru carne și preparate din carne decât prin

menționarea sa în facturile din data de 1 decembrie 2005 și 5 decembrie 2005,

în condițiile în care cererea de decădere s-a înregistrat la data de 7

decembrie 2005 și că cele două facturi relevă numai acte pregătitoare de

folosire a mărcii, constând în achiziționarea de etichete, neurmate de acte

propriu-zise de folosire a mărcii pentru produsele în discuție.

La această situație de fapt, curtea

de apel a aplicat corect dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

84/1998, ca și pe cele ale art. 46 alin. (2) din aceeași lege, despre care

recurenta pretinde că au fost greșit aplicate.

Astfel, potrivit textului de lege

menționat, titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă în perioada

de la expirarea duratei prevăzute la art. 45 alin. (1) lit. a), adică a celor 5

ani de nefolosire neîntreruptă a mărcii, și până la prezentarea cererii de

decădere, marca a fost folosită efectiv.

În continuare, textul prevede că,

dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu trei luni înainte de

prezentarea în justiție a cererii de decădere, folosirea mărcii nu va fi luată

în considerare, dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii au

intervenit numai după ce titularul a cunoscut intenția de prezentare a unei

cereri de decădere.

În speță, recurenta solicită a se

face aplicarea dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, ceea ce

înseamnă că nu contestă că perioada de 5 ani de nefolosire efectivă a mărcii

pentru carne și preparate din carne s-a împlinit, dar consideră că începerea

folosirii mărcii, ca urmare a extinderii activității sale comerciale,

întrunește cerințele textului de lege menționat, pentru a paraliza cererea

reclamantei privind decăderea din dreptul la marcă.

Pentru ca această apărare a pârâtei

să poată fi primită trebuie îndeplinite următoarele condiții:

mărcii, niciodată nesusținându-se că ar fi vorba despre o reluare, să fie

anterioare cu cel puțin trei luni datei de înregistrare a cererii de decădere

sau, în cazul în care se situează în intervalul de trei luni premergătoare

intentării acțiunii, pregătirile pentru începerea folosirii să nu fi intervenit

după ce titularul a luat cunoștință despre intenția de intentare a acțiunii.

În cauza dedusă judecății, pârâta se

află în cea de a doua ipoteză, în sensul că actele de folosire a mărcii de care

se prevalează se situează în perioada de trei luni anterioară cererii de

chemare în judecată.

Sub acest aspect,

deși curtea de apel a observat că cele două facturi au fost întocmite cu două

și, respectiv, cinci zile înainte de introducerea acțiunii, nu le-a înlăturat

pe considerentul că pârâta le-ar fi întocmit știind despre intenția reclamantei

de a solicita decăderea, ci le-a analizat sub aspectul concludentei lor în

soluționarea litigiului.

Prin urmare,

susținerea din recurs a pârâtei conform căreia la data întocmirii celor două

facturi nu avea cunoștință despre intenția reclamantei de a o chema în judecată

nu are nicio relevanță.

Nici faptul că pârâta

ar mai fi atașat la dosar o factură din data de 24 decembrie 2005, iar instanța

de apel nu a luat-o în considerare nu este în măsură să atragă nelegalitatea

hotărârii, câtă vreme acest pretins act de folosire a mărcii se situează în

timp după

data introducerii acțiunii, neintrând sub incidența

dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

începerii sau reluării folosirii mărcii trebuie să fie îndeplinită condiția

prevăzută în art. 45 alin. (1) lit. a), pentru a împiedica decăderea

titularului din dreptul la marcă, adică actele îndeplinite de titular să fie

acte de folosire efectivă a mărcii.

În acest sens, pârâta

trebuia să facă dovada că în perioada premergătoare intentării acțiunii a

început să folosească efectiv marca E. pentru carne și preparate din carne.

Din această

perspectivă, analiza probelor administrate și stabilirea situației de fapt sunt

atributul instanțelor de fond, instanța de recurs neavând posibilitatea de a

verifica decât legalitatea hotărârii atacate, prin prisma motivelor expres și

limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu și de a reanaliza

probele în scopul reevaluării situației de fapt reținute în fazele procesuale

anterioare.

În speță, curtea de

apel a constatat că numai două din înscrisurile depuse la dosar de pârâtă au

legătură cu activitatea acesteia de comercializare a unor preparate din carne

și că reprezintă numai acte pregătitoare ale unei asemenea activități, câtă

vreme ele nu dovedesc decât achiziționarea unor etichete susceptibile a fi

aplicate pe produse, dar în legătură cu care nu s-a dovedit că au și fost

comercializate sub marca E.

În condițiile în

care, de la data înregistrării mărcii și până la introducerea cererii de

decădere, titularul a efectuat numai două acte de comerț izolate, cu caracter

pregătitor, în scopul aplicării ulterioare a mărcii E. pe produse, corect a

stabilit curtea de apel că pârâta nu a folosit efectiv marca în legătură cu o

parte a produselor pentru care a înregistrat-o, respectiv pentru carne și

preparate din carne.

Faptul că reclamanta

a constatat că existența mărcii pârâtei reprezintă un obstacol în înregistrarea

propriei mărci pentru produse identice sau similare și că a intentat acțiunea

în decădere pentru eliminarea acestui obstacol nu numai că nu contravine legii,

dar este tocmai remediul legal pentru situația în care un titular înregistrează

o marcă de baraj, pe care nu o folosește efectiv în activitatea comercială, dar

care împiedică înregistrarea sau folosirea unui semn identic sau similar de

către alte persoane.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că decizia curții de apel este legală și,

în baza art. 312 C. proc. civ., o va menține și va respinge recursul ca

nefondat.

În baza art. 274 C.

proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 600 RON

cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC M.C.I. SRL împotriva deciziei nr. 252/A din 8 decembrie 2006 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Obligă pe

recurentă la plata sumei de 6000 RON, cheltuieli de judecată, către intimată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2007.