ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1456/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1456/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată din data 30

septembrie 2010, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă

sub nr. 46794/3/2010, reclamanta SC D.R. SRL a chemat în judecată pârâta SC

C.C. SA, solicitând în contradictoriu și cu O.S.I.M., decăderea pârâtei SC C.C.

SA din drepturile conferite de marca națională „SC C.C. SA”, pentru clasele de produse

și servicii 32, 35 și 39.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, arătând-se totodată,

că sarcina probei folosirii efective a mărcii revine pârâtei, conform prevederilor

art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998.

Reclamanta a susținut

că interesul său în formularea cererii în decădere este legitim și se justifică

prin aceea că a depus cerere de înregistrare la O.S.I.M. a mărcilor naționale C.C.

nr. X1, depozit D1 din 8 noiembrie 2007, C.C. nr. X2, nr. depozit D2 din 8

noiembrie 2007 și C.C. nr. X3, nr. depozit D3 din aceeași dată, mărci combinate,

cu element figurativ, la fel ca și marca pentru care se solicită decăderea.

O.S.I.M. a formulat întâmpinare,

prin care a menționat situația juridică a mărcii pârâtei „SC C.C. SA”, arătând că

nu deține date cu privire la folosirea mărcii pe teritoriul României.

Pârâta SC C.C. SA a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția peremptorie a lipsei de interes a reclamantei

în cererea de față și a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Prin încheierea de ședință

din 9 februarie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes

invocată de pârâtă, reținând că aceasta din urmă a invocat că este titulara unui

portofoliu de mărci care au în compunere denumirea de „C.C.”, iar reclamanta a justificat

interesul în acțiunea de față prin aceea că a primit aviz de refuz provizoriu de

la O.S.I.M., printre mărcile opuse numărându-se și marca pârâtei C.C. băutură

răcoritoare.

Prima instanță a reținut

că în cauză reclamanta probează un interes, deoarece deși marca ce face obiectul

cauzei nu a fost opusă în procedura de înregistrare a mărcilor reclamatei, fiind

opuse alte mărci (marca națională C.C. băutură răcoritoare și marca internațională

C.C.), această împrejurare nu înlătură interesul reclamantei în formularea acțiunii

în decăderea pârâtei din drepturile exclusive asupra mărcii SC C.C. SA.

Faptul că reclamanta a

înregistrat mărcile menționate nu înlătură folosul practic al acțiunii în decădere,

interesul reclamantei fiind în continuare născut, actual și legitim, întrucât reclamanta

justifică un folos practic și imediat, dat fiind faptul că reclamanta SC D.R.

SRL are în proprietate mai multe mărci înregistrate pentru produse din clasa 32

și servicii din clasa 35 și 39, aceasta fiind producător de băuturi răcoritoare.

S-a considerat că întrucât

reclamanta intenționează să folosească mărcile înregistrate pe teritoriul României

pentru produsele din clasa 32, justifică interesul în decăderea din drepturile pentru

marca M1 SC C.C. SA, pentru a înlătura situația posibilă în care publicul consumator

va fi în contact și cu mărcile C.C. ale reclamatei, dar și cu marca pârâtei, conținând

același element verbal distinctiv (C.C.), folosit în legătură cu aceleași produse.

Reclamanta tinde la înlăturarea

riscului de confuzie pentru consumatori, fiind dovedit astfel interesul în formularea

cererii care are ca scop înlăturarea unei mărci nefolosite a cărei eventuală folosire

în viitor de către pârâtă ar conduce la existența riscului de confuzie.

Tribunalul a constatat

că sunt întemeiate susținerile reclamantei potrivit cărora s-au emis avize de refuz

provizoriu de către O.S.I.M. la înregistrarea mărcilor sale, iar acestea au fost

depășite doar ca urmare a modificării Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010,

prin care s-au exclus din cadrul examinării efectuate de O.S.I.M. motivele relative,

conflictul cu mărci anterioare, fiind înregistrate astfel mărcile reclamatei, în

baza noilor prevederi.

S-a apreciat ca întemeiată

și susținerea conform căreia titularul mărcii care constată în Registrul Național

al Mărcilor existența unei mărci identice sau similare, dar nefolosite, are un interes

identic în înlăturarea acesteia cu cel al titularului unei cereri în înregistrare

refuzate în baza unei mărci anterioare, scopul legitim fiind acela al securizării

folosirii mărcii de cel care solicită decăderea.

Prin sentința civilă

nr. 1563 din 28 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în Dosarul nr. 46794/3/2010 a fost admisă cererea reclamantei SC D.R.

SRL în contradictoriu cu pârâții SC C.C. SA și O.S.I.M., s-a dispus decăderea pârâtei

din drepturile conferite de marca națională „SC C.C. SA”. nr. M1 din 10

ianuarie 1994, pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39, pe teritoriul

României, ca și obligarea pârâtei la 10.688,42 RON, cheltuieli de judecată către

reclamantă.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a constat că pârâta era ținută să facă dovada prin probele

administrate în dosar că a folosit efectiv marca sa SC C.C. SA, nr. M1 din 1994,

în decursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani.

Înscrisurile depuse la

dosar reprezintă însă câteva facturi fiscale din anul 2005, câteva foi de colaționare

din 2005 și 2006, o situație a facturilor emise în 2005 din care rezultă că pârâta

a emis facturi în valoare de 363,44 RON și o situația a facturilor din 2006, în

care sunt enumerate 2 astfel de înscrisuri.

Documentele depuse atestă

vânzarea unei mici cantități de produse de către pârâtă într-o perioadă scurtă de

timp, sub marca în discuție, așa încât, s-a apreciat că acestea nu pot fi considerate

ca probând împrejurarea folosirii mărcii în discuție în mod serios, efectiv, real,

neechivoc și public.

S-a apreciat de prima

instanță că din înscrisurile anterior menționate nu rezultă că pârâta ar fi folosit

marca în mod efectiv, așa cum aceasta a fost înregistrată, respectiv elementul verbal

C.C. împreună cu elementul figurativ (ursulețul cu sticla de răcoritoare), nerezultând

pentru ce fel de produse s-a folosit marca pârâtei și în ce modalitate, așa încât

nu s-a făcut dovada unei folosiri reale, efective și publice a mărcii. Pentru cel

din urmă criteriu privind aprecierea folosirii efective a mărcii, în cauză nu s-a

probat că marca a fost utilizată pe piața produselor pentru care marca a fost înregistrată,

documentele depuse fiind circulate între societăți comerciale și pârâtă.

Drept urmare, tribunalul

a reținut incidența dispozițiilor de la art. 47 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile

și indicațiile geografice, referitoare la decăderea din drepturile asupra mărcii,

cererea reclamantei SC D.R. SRL fiind apreciată ca întemeiată, astfel că s-a admis

acțiunea și s-a dispus decăderea pârâtei SC C.C. SA din drepturile conferite de

marca națională combinată „SC C.C. SA”, nr. M1 din 10 ianuarie 1994, pentru clasele

de produse/serviciu 32, 35 și 39, pe teritoriul României.

În aplicarea dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată

către reclamantă, reprezentând onorariul de avocat în sumă de 10.649,12 RON.

Împotriva încheierii civile

din data de 9 februarie 2011 și a sentinței menționate a formulat apel în termenul

legal, apelanta pârâtă SC C.C. SA, solicitând admiterea apelului și modificarea

în tot a încheierii și a sentinței apelate și, în principal, admiterea excepției

lipsei de interes și respingerea cererii de chemare în judecată pe calea acestei

excepții, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în

judecată formulată de reclamantă.

La termenul de judecată

din 24 februarie 2012 (prima zi de înfățișare în apel), apelanta a învederat că

nu înțelege să depună motive de apel, astfel că s-a procedat la analizarea apelului

în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 36A din 1 martie 2012 Curtea de Apel a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă

SC C.C. SA, a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii ca

neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 320

din 29 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis

recursul împotriva deciziei nr. 36A din 1 martie 2012, decizia recurată fiind casată,

iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Astfel, instanța de casare

a reținut ca fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., apreciindu-se că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se

sprijină.

Înalta Curte a constatat

că prin decizia recurată s-a dispus respingerea acțiunii ca neîntemeiată, aceasta

însemnând că cererea de chemare în judecată a fost avută în vedere de instanța de

apel, astfel cum a fost formulată.

După cum a și reținut

instanța de apel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat decăderea

pârâtei SC C.C. SA din drepturile conferite de marca națională „SC C.C. SA”,

nr. de înregistrare M1, pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39.

Instanța de casare a constatat

însă că din considerentele deciziei recurate rezultă că cererea nu a fost analizată

în raport cu toate serviciile protejate prin marca în discuție, anume nu și pentru

cele din clasele 35 și 39, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului și impune,

cu aplicarea art. 304 pct. 7 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea și trimiterea

cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel; în același timp, s-a apreciat

că analiza cererii pentru clasele menționate nu ar putea fi realizată direct de

instanța de recurs, întrucât ar fi încălcat dreptul părților la un proces echitabil

prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturlor Omului, sub aspectul respectării

gradelor de jurisdicție prevăzute de legislația internă.

A fost găsit întemeiat

și al doilea motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., numai

în ce privește caracteristicile folosirii mărcii de natură a conduce la respingerea

cererii de decădere, nu și în ce privește calculul termenului de 5 ani prevăzut

de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Astfel, referitor la calculului

termenului de 5 ani impus de norma legală, s-a constatat că instanța de apel a făcut

o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Potrivit art. 46

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice,

în vigoare la data sesizării instanței și a căror aplicare de instanța de apel nu

a fost contestată:

„Orice persoană interesată

poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de protecție a

mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă:

a) fără motive justificate,

într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul

mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României

pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă

această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani.”

Instanța de recurs a constatat

că în speță calculul termenului, în contextul normei citate, se face de la data

înscrierii reînnoirii mărcii, potrivit art. 33 alin. (1) din lege, așa cum a și

procedat instanța de apel, și în niciun caz de la data sesizării instanței, așa

cum susține reclamanta-recurentă.

Potrivit art. 30

alin. (1) din lege, înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului

reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani, iar la cererea titularului,

înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea fiecărui termen de 10 ani,

potrivit alin. (2).

Același text prevede la

alin. (3), că cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută înainte

de expirarea duratei de protecție în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte

de expirarea acestei durate, iar la alin. (4) că reînnoirea înregistrării mărcii

operează începând cu ziua imediat următoare expirării duratei de protecție în curs.

În condițiile în care

se face referire la expirarea perioadei de protecție în curs, care este cea inițială

de 10 ani, înseamnă că nu aceasta este vizată de art. 46 din lege, care permite

formularea acțiunii în decădere „oricând în cursul duratei de protecție a mărcii”.

Înalta Curte a mai constatat

că analiza cauzei de către instanța de apel s-a realizat (în limitele care rezultă

din motivare) în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care prevede

că în cazul în care apelul nu se motivează, instanța de apel se va pronunța, în

fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

În aceste condiții, instanța

era obligată să soluționeze cauza ținând cont de apărările invocate de ambele părți

în fața primei instanțe.

Or, în susținerea poziției

sale procesuale, inclusiv prin concluziile scrise, reclamanta a făcut referire detaliată

la cerințele „folosirii mărcii”, care se analizează în cadrul acțiunii ce face obiectul

dosarului de față, cu trimitere detaliată la interpretările jurisprudențiale (inclusiv

comunitare) relevante, fără însă ca în motivarea soluției să se regăsească considerente

care să confirme o completă analiză a cauzei, inclusiv în sensul prezentării argumentelor

pentru care nu au fost primite anumite apărări ale părților; drept urmare, Înalta

Curte a apreciat că o atare analiză denotă caracterul incomplet de cercetare a cauzei

pe fond, astfel că, și pentru acest motiv s-a considerat că se impune casarea deciziei

recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 115A din 14 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Analizând actele și lucrările

dosarului în temeiul art. 292 alin. (2), ținând seama și de dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește modul

de soluționare a excepției lipsei de interes a acțiunii în decădere, respinsă prin

încheierea din 9 februarie 2011, încheiere ce a făcut obiectul apelului, curtea

de apel a apreciat că intimata-reclamantă justifică folosul practic în promovarea

acțiunii, întrucât aceasta are în proprietate mai multe mărci înregistrate pentru

produse și servicii din aceeași clasă (pentru clasa 32 și servicii din clasa 35

și 39) cu cele ale mărcii apelantei în discuție, mărci în conținutul cărora se regăsește

același element verbal distinctiv, respectiv „C.C.”.

Având în vedere funcția

mărcii de a diferenția produsele și serviciile unei persoane prin garanția unei

calități determinate și constante, s-a apreciat că în mod corect a fost respinsă

de prima instanță excepția invocată de pârâtă, interesul reclamantei fiind unul

născut, actual, personal și direct.

Cu privire la fondul acțiunii,

instanța de apel a reținut și apreciat astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 46

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998:

În cadrul acțiunii în

decădere din drepturile conferite de marca națională „SC C.C. SA”, nr. de înregistrare

M1, pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39, reclamanta și-a justificat

interesul prin aceea că a depus la O.S.I.M. cerere de înregistrare a mărcilor naționale

C.C. nr. X1, depozit D1 din 8 noiembrie 2007, C.C. nr. X2, nr. depozit D2 din 8

noiembrie 2007 și C.C. nr. X3, nr. depozit D3 din aceeași dată, mărcile fiind combinate

figurative, înregistrare dispusă pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și

39.

Noțiunea de „folosire

efectivă”, cuprinsă în textul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, presupune

ca exploatarea să privească semnul așa cum a făcut obiectul depozitului și să fie

reală, neechivocă, publică și serioasă.

Pe de altă parte, folosirea

trebuie realizată în conformitate cu funcțiile mărcii, pentru a se crea un segment

de piață pentru produsele și serviciile protejate de marcă, ceea ce înseamnă că

folosirea nu poate fi simbolică; aceasta înseamnă că exploatarea trebuie să fie

suficient de importantă și de serioasă încât să confirme intenția de folosire a

mărcii potrivit scopului său, iar nu în acela de a crea sau menține un blocaj pe

piața produsului sau serviciului respectiv.

În același timp, potrivit

art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, dovada folosirii mărcii incumbă titularului

acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de probă.

Dovezile administrate

în cauză de pârâtă pentru folosirea mărcii sunt următoarele: 5 facturi fiscale din

25 mai 2005, 28 iunie 2005, 6 iulie 2005, 2 decembrie 2005, 22 septembrie 2005,

un bon de predare-primire 25 mai 2005, fișa analitică cont din luna mai 2005, foi

de colaționare însoțite de raport general din datele de 24 decembrie 2005, 29

decembrie 2005, 31 decembrie 2005, 4 ianuarie 2006, 20 decembrie 2005, aviz de însoțire

a mărfii din datele de 2 ianuarie 02005, 29 martie 2005, 3 martie 2005, 26 mai 2005,

28 iunie 2005, două situații facturi emise în perioada 1 ianuarie 2005-31

decembrie 2005, 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006, copie etichete produse cu marca

C.C.

Conform celor stabilite

în jurisprudența C.J.U.E., instanța de apel a reținut că o marcă face obiectul unei

folosiri serioase atunci când este utilizată conform funcției sale, care este aceea

de garantare a identității de origine a produselor sau serviciilor pentru care aceasta

a fost înregistrată, în scopul creării sau păstrării unui segment de piață pentru

aceste produse și servicii; atare condiție nu este îndeplinită dacă această utilizare

are un caracter simbolic.

Aprecierea caracterului

serios al utilizării mărcii trebuie să se bazeze pe toate faptele și circumstanțele

relevante pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a acesteia, în special

utilizările considerate drept justificate în sectorul economic pentru a menține

sau crea părți de piață în beneficiul produselor și serviciilor protejate de marcă,

natura acestor produse sau servicii caracteristicile pieței, domeniul și frecvența

utilizării mărcii (Cauza C 40/01 ANSUL BV v. Ajax Brandbeveiliging B).

Instanța de apel a apreciat

că în speță, nu poate fi reținută o folosire efectivă a mărcii, întrucât acesteia

îi lipsește caracterul real, neechivoc și public al utilizării, în condițiile în

care singura dovadă a aplicării acesteia pe un produs este înscrisul reprezentat

de etichete, fără a rezulta însă locul, perioada și volumul vânzărilor produselor

pe care s-au aplicat aceste etichete. Pe de altă parte, simpla existență a unor

etichete ce vizează băuturi răcoritoare, neînsoțită de alte probe care să demonstreze

circumstanțele utilizării acestora, ca și modalitatea concretă în care produsele

pe care au fost aplicate au ajuns la dispoziția publicului, nu este aptă să conducă

la concluzia că semnul este exploatat în mod neechivoc, adică este exploatat cu

titlu de marcă, iar nu cu titlu de nume comercial.

În cauză, perioada de

5 ani în care este analizată folosirea efectivă, începe la data reînnoirii mărcii,

10 ianuarie 2004, aspect asupra căruia sunt obligatorii considerentele deciziei

de casare (dovezile privind pretinsa folosire a mărcii fiind din anii 2005-2006),

însă produsele pentru care s-a înregistrat marca au fost comercializate în cantități

reduse, fără ca reclamanta să demonstreze actele de exploatare reală a mărcii, anume

prin expunerea și aplicarea acesteia pe ambalajele pe care produsele sunt vândute.

O folosire despre care

consumatorii și comercianții nu au cunoștință, echivalează cu nefolosirea mărcii,

întrucât caracterul public rezultă din punerea în vânzare a produselor prin circuitele

comerciale normale.

Actele izolate de comerț

sau cele sporadice, puțin importante, nu pot fi considerate ca acte serioase de

exploatare.

Concret, analizând circumstanțele

cauzei, instanța de apel a reținut că din cele 5 facturi ce demonstrează vânzarea

unui produs menționat cu denumirea C.C., trei dintre acesteia au menționate drept

cumpărător „persoană fizică” fără alte date de identificare, în timp ce două facturi

au fost emise pentru un cumpărător persoană juridică, SC L.A.C.P.G. SRL; or, față

de frecvența raporturilor comerciale și cantitatea produselor vândute într-un interval

de 5 ani, fără a se demonstra că la vânzare s-a folosit marca așa cum a fost înregistrată,

compusă din elementul verbal „SC C.C. SA” și reproducere grafică, exploatarea nu

poate fi calificată drept publică și serioasă.

S-a apreciat că nici celelalte

înscrisuri depuse de pârâtă, fișa cont analitică, foi de colaționare, raport general,

aviz de însoțire a mărfii din datele de 2 ianuarie 2005, 29 martie 2005, 3

martie 2005, 26 mai 2005, 28 iunie 2005, situații facturi emise în perioada 1

ianuarie 2005-31 decembrie 2005, 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006, nu dovedesc

comercializarea produselor sub marca pârâtei, ci doar acte efectuate sub numele

comercial de SC C.C. SA; or, așa cum s-a arătat, exploatarea trebuie să fie făcută

cu titlu de marcă, întrucât nu există exploatare a mărcii decât dacă aceasta își

îndeplinește funcția sa de a distinge produsele oferite spre vânzare, fie că ar

fi aplicat pe ele, fie, cel puțin, că însoțește punerea lor la dispoziția publicului,

în condiții care nu lasă niciun fel de îndoială asupra acestei funcții.

În consecință, din cele

expuse, instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile folosirii

efective a mărcii, în sensul prevăzut de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 84/1998, pentru niciuna dintre clasele de produse și servicii pentru care marca,

a cărei decădere se solicită, a fost înregistrată (clasele 32, 35, 39), astfel că,

în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva

acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sens în care a susținut că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a legii.

În cuprinsul memoriului

de recurs, recurenta pârâtă susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile necesare

decăderii titularului din dreptul la marcă, întrucât a demonstrat o exploatarea

legală a mărcii în litigiu.

Analizând aspectele ce

țin de aprecierea probatoriului administrat în cauză, raportat la dispozițiile instanței

de casare, recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare

a probatoriului, reținând în mod nejustificat că nu a făcut dovada folosirii efective

a mărcii.

În combaterea cererii

de decădere din drepturile conferite de marcă, recurenta învederează că a depus

la dosar: facturi fiscale din anul 2005, bon de predare-primire produse C.C. din

2005, fișa analitică din 2005, foaie de colaționare și raport general din anul 2005,

aviz de marfă din 2005, situația facturilor din anul 2005.

Față de înscrisurile menționate,

recurenta pretinde că a dovedit o folosire/exploatare efectivă, publică, serioasă

și neechivocă a mărcii în perioada cuprinsă între 2004-2009 ce se impunea a se verifica

în cauză, exploatare care nu a avut caracterul unor acte de comerț izolate sau sporadice,

acestea fiind acte serioase de folosire, mai ales în perioada anilor 2004-2006,

când au fost emise facturile fiscale sus-enumerate.

Sub aspectul caracterului

serios al folosirii, astfel cum s-a reținut în mod corect în primul ciclu procesual

de către instanța de apel „actele de exploatare a mărcii au avut loc în perioada

anilor 2004-2006 cu caracter intensiv, regulat, foarte frecvent, referindu-se la

sume de bani relativ ridicate raportat la valoarea și natura produsului ocrotit

de marcă, respectiv acela de băutură răcoritoare, de valoare mică și care se consumă

mai frecvent în perioadele calde ale anului.

În ce privește caracterul

neechivoc al folosirii, din nou, trebuie avut în vedere că „potrivit etichetelor

produsului, actele de folosire a mărcii reprezentate de vânzarea produselor s-a

făcut cu titlul de marcă, iar nu cu titlul comercial sau ca emblemă, în acest sens,

pe eticheta produselor vândute apărând chiar reproducerea elementului verbal și

grafic al mărcii, respectiv aceea de SC C.C. SA, însoțită de imaginea ursulețului

cu sticla de răcoritoare, chiar dacă produsul vândut se numea C.C., iar din inscripționarea,

băutură răcoritore și sirop, rezultă clar faptul că etichetele erau destinate unor

băuturi răcoritoare, probându-se astfel faptul că marca a fost utilizată pe piața

produselor comerciale pentru care a fost înregistrată.

Și de această dată, concluziile

deciziei din primul apel sunt cele corecte și conforme realității, mai arată recurenta.

Alături de trăsăturile

mai sus evocate, marca trebuie să prezinte totodată caracterul de folosință publică.

În acest sens, recurenta

arată că, de vreme ce produsele au fost puse pe piață în lanțuri comerciale deschise

marelui public, iar nu în cercul restrâns al unei familii sau în rețele de valorificare

inaccesibile marelui public, este cât se poate de limpede că exploatarea acesteia

s-a realizat fără restricții.

Așadar, argumentele anterior

expuse sunt de natură a infirma susținerile intimatei-reclamante în sensul că înregistrarea

mărcii recurentei s-ar fi făcut în scop de blocaj.

De asemenea, recurenta

învederează că a depus la dosar înscrisuri (etichete ș.a.) din care rezultă explicit

varietatea de siropuri cuprinse în strategia de comercializare a firmei, astfel

încât se înlătură orice dubiu privitor la eforturile depuse pentru implementarea

politicii de comercializare a produselor dezvoltate.

Pe de altă parte, nici

comparația volumelor sale de vânzări față de volumul de vânzări al intimatei-reclamante

nu poate reprezenta un element relevant pentru aprecierea cu privire la utilizarea

efectivă a mărcii, a cărei încălcare să atragă sancțiunea decăderii, întrucât ceea

ce interesează din perspectiva dispozițiilor legale în materie, este respectarea

unor cerințe calitative, iar nu respectarea unei condiții cantitative.

Prin urmare, în opinia

recurentei, exploatarea cantitativă a mărcii este subsidiară exploatării acesteia

în limitele determinate de lege, respectiv îndeplinirii anumitor exigențe ale legii.

Recurenta pârâtă susține

că în cauză operează puterea de lucru judecat cu privire la constatarea utilizării

mărcii în litigiu pentru clasa de produse 32 de către instanțele care s-au pronunțat

în ciclul procesual anterior.

Corelativ, recurenta revelează

consecințele folosirii mărcii cu privire la produsele similare înregistrate sub

aceeași marcă, învederând că dovedirea folosirii pentru clase de produse ori servicii

similare celor neutilizate este suficientă pentru reținerea dovedirii folosirii

și pentru cele din urmă.

Astfel, în ceea ce privește

clasele 35 și 39, se susține că în mod neîntemeiat instanța de rejudecare a reținut

că nu ar fi fost îndeplinite condițiile folosirii efective a mărcii.

Pe de altă parte, aceeași

instanță de apel s-a pronunțat și asupra utilizării mărcii în cadrul clasei 32,

deși ca urmare a considerentelor deciziei de casare, rezultă că instanța de recurs

a trimis cauza pentru rejudecare exclusiv pentru analizarea cererii pentru clasele

35 și 39, în timp ce utilizarea mărcii pentru produsele din clasa 32 era intrată

în puterea lucrului judecat.

Referitor la pretinsa

lipsă de exploatare a mărcii recurentei pentru clasele 35 și 39, recurenta învederează

că Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale a statuat că:

„Folosirea mărcii pentru

unul dintre produsele care este înregistrată ar trebui să fie suficientă pentru

ca totalitatea produselor figurând pe lista produselor înregistrate care sunt asemănătoare

cu produsul utilizat, să continue să fie protejate”.

Or, de vreme ce clasele

de produse pentru care a fost înregistrată marca recurentei sunt similare (aspect

necontestat și incontestabil), în opinia recurentei, rezultă fără putință de tăgadă

că cererea de decădere a fost admisă în mod neîntemeiat.

În subsidiar, în cazul

în care capătul principal al cererii de recurs va fi respins, recurenta solicită

admiterea apelului său și schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii

cererii introductive pentru decăderea din drepturile conferite de marcă asupra produselor

din cadrul clasei 32.

În termen legal, intimata

reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a invocat excepția

nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 304 C.

proc. civ., solicitând, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, solicitare

amplu motivată și argumentată.

În această etapă procesuală

nu au fost administrate alte înscrisuri, părțile nefăcând uz de dispozițiile

art. 305 C. proc. civ.

Excepția nulității recursului

urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât din prin memoriul de recurs, pârâta

a invocat critici susceptibile de încadrare atât în dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. (aplicarea criteriilor Curții de la Luxembourg în evaluarea cerinței

folosirii efective a mărcii cu privire la care se solicită decăderea), cât și în

prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (nerespectarea limitelor deciziei de casare).

Recursul formulat este

însă nefondat, potrivit celor ce urmează.

Înalta Curte va analiza

cu prioritate critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

aceasta fiind formulată în concurs cu motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., date fiind dispozițiile art. 312 alin. (3) teza finală care

prevăd: „Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea,

iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru

a se asigura o judecată unitară.”

Astfel, prin motivele

de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a încălcat limitele casării și,

prin aceasta puterea lucrului judecat, în sensul că deși casarea a privit rejudecarea

apelului numai în ce privește clasele de servicii, anume clasa 35 (comercializare

produse proprii și ale terților; operațiuni de import-export) și clasa 39 (antrepozitare

frigorifică, îmbutelieri lichide alimentare; încărcarea cu dioxid de carbon a capsulelor

pentru autosifon, transport auto), instanța de apel a rejudecat apelul și referitor

la clasa de produse 32 (băuturi răcoritoare, semifabricate pentru băuturi răcoritoare,

ape gazoase), conform listei produselor și serviciilor protejate prin marcă ce rezultă

din copia certificatului de la dosar primă instanță.

Atare susținere este nefondată,

deoarece, astfel cum rezultă din expozeul deciziei de față, instanța de recurs a

dispus casarea deciziei pronunțate de prima instanță de apel pentru neanalizarea

distinctă a cererii de decădere pentru clasele de servicii 35 și 39, constatându-se,

în prealabil, că instanța de apel a analizat cererea de decădere [în condițiile

art. 292 alin. (2) C. proc. civ.] doar pentru clasa de produse 32.

Referitor la clasa de

produse analizată, instanța de casare a apreciat că evaluarea efectuată de instanța

de apel este una incompletă (echivalentă unei necercetări a fondului cererii), cu

neobservarea tuturor condițiilor legii și a apărărilor părților, în special cele

referitoare la criteriile jurisprudențiale dezvoltate de Curtea de la Luxembourg

din perspectiva cerinței legale a folosirii efective a mărcii pentru produsele și

serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată și pentru care cererea de decădere

a fost formulată; totodată, s-a mai apreciat că o atare analiză nu este posibil

a fi realizată prin decizia ultimei instanțe (instanța de recurs), din perspectiva

exigențelor procesului echitabil, conform standardelor art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, motiv pentru care decizia recurată a fost casată în întregime,

iar cauza trimisă spre rejudecare instanței de apel.

Ca atare, pentru instanța

de apel, limitele rejudecării ce trebuia a fi observate în aplicarea dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ., priveau atât aplicarea criteriilor jurisprudențiale în analiza

apărării pârâtei pentru dovedirea „folosirii efective” a mărcii [sarcina probei

revenindu-i titularului mărcii, în temeiul art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998,

republicată] prin raportare nu numai la clasa de produse 32 (incomplet analizată),

dar și în ce privește celelalte două clase de servicii 35 și 39 pentru care pârâta

este titulară a mărcii nr. M1 din 10 ianuarie 2004 (data reînnoirii), combinată,

cu element figurativ, analiză ce trebuia realizată în aceleași coordonate, întrucât

în primul apel nu a fost efectuată.

Pe de altă parte, astfel

cum corect susține și intimata prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs,

prin decizia civilă nr. 320 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

decizia recurată nr. 36A din 1 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă

și asigurări sociale, a fost casată în totalitate, iar soluția este în mod clar

explicitată prin considerentele deciziei, potrivit celor deja arătate, considerente

care concordă pe deplin cu soluția adoptată.

În consecință, rejudecarea

privea apelul formulat de pârâtă pentru toate clasele de produse și servicii protejate

prin marca sa și cu privire la care reclamanta a învestit instanța cu cererea de

decădere în temeiul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată,

în cauză neputându-se reține puterea de lucru judecat cu referire la dezlegările

date de instanțele anterioare pentru analizarea folosirii efective a mărcii pentru

produsele din clasa 32, cerința legală a folosirii efective trebuind a fi evaluată

pentru toate cele trei clase în raport de criteriile dezvoltate de C.J.U.E., Tribunalul

de Primă Instanță al Uniunii Europene ori O.H.I.M. (Oficiul de Armonizare a Pieței

Interne) în stabilirea semanticii și interpretarea acestui concept legal.

Înalta Curte, analizând

decizia recurată constată că instanța de rejudecare a făcut aplicarea acestor criterii

(potrivit celor ce se vor arăta în continuare) referindu-se, din nou, doar la clasa

de produse 32; cu toate acestea, recurenta pârâtă nu invocă prin motivele de recurs

neanalizarea cererii și pentru clasele de servicii 35 și 39, ci doar invocă un argument

desprins din cele statuate de O.M.P.I. prin recomandările sale, în sensul că: „Folosirea

mărcii pentru unul dintre produsele care este înregistrată ar trebui să fie suficientă

pentru ca totalitatea produselor figurând pe lista produselor înregistrate care

sunt asemănătoare cu produsul utilizat, să continue să fie protejate.”

În acest context, recurenta

a susținut că de vreme ce clasele de produse și servicii pentru care a fost înregistrată

marca sa sunt similare (produsele din clasa 32 cu cele din clasele de servicii 35

și 39) în opinia sa, rezultă fără putință de tăgadă că cererea de decădere a fost

admisă în mod neîntemeiat; cum situația de fapt a fost stabilită deja de instanțele

de fond, sub aspectele sale relevante, instanța de recurs are posibilitatea de a

analiza această apărare a recurentei pârâte, din perspectiva normelor legale incidente.

Acest raționament al recurentei

nu poate fi însă primit.

Astfel, în conformitate

cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma de după modificările introduse

prin Legea nr. 66/2010: „

Dacă

un motiv de decădere sau de nulitate există numai pentru o parte a produselor sau

a serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, decăderea sau nulitatea va

produce efecte numai cu privire la aceste produse sau servicii.”

Dacă norma în discuție

ar fi interpretată restrictiv, ar însemna că decăderea din drepturile conferite

de o marcă ar putea fi evitată strict în legătură cu produsele sau serviciile pentru

care s-ar fi dovedit folosirea mărcii, independent de clasa în care se încadrează,

iar nu și în privința celorlalte produse sau servicii pentru care marca a fost înregistrată,

dar nu a fost folosită în fapt.

Cu toate acestea însă,

atât C.J.U.E., cât și Tribunalul de Primă Instanță al Uniunii Europene au nuanțat

în jurisprudența lor aplicarea normelor europene referitoare la decăderea titularului

din dreptul la marcă [

art.

11 alin. (4) din Directiva nr. 95/2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre

cu privire la mărci și art. 51 alin. (2) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca

comunitară],

norme

ce au un conținut identic prevederii din legea națională, deja citată.

Această jurisprudență

este relevantă și în speța de față, cu toate că, în cauză, nu este vorba despre

vreo marcă comunitară, iar pretinsele acte de folosire a mărcii naționale vizate

de cererea de chemare în judecată s-au derulat anterior aderării României la Uniunea

Europeană (respectiv în perioada 2005-2006), dat fiind scopul urmărit prin adoptarea

directivei

de

apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, anume de armonizare

a normelor de fond esențiale în materie.

Ca atare, se impune ca

raționamentul juridic conturat în diferitele decizii pronunțate de către C.J.U.E.

în aplicarea directivei, respectiv de către Tribunalul de Primă Instanță al Uniunii

Europene în aplicarea regulamentului mărcii comunitare, să fie preluat mutatis mutandis

în hotărârile instanțelor naționale, pentru atingerea finalității actelor europene

de armonizare a normelor referitoare la mărci.

Din jurisprudența Tribunalului

de Primă Instanță al Uniunii Europene, rezultă că, atunci când marca a fost înregistrată

pentru produse sau servicii individuale, clar identificate, dovada folosirii mărcii

trebuie făcută pentru fiecare produs sau serviciu în parte, însă dacă înregistrarea

mărcii vizează o categorie de produse sau servicii suficient de largă pentru a se

distinge, în cadrul său, mai multe subcategorii de produse sau servicii susceptibile

de a fi luate în considerare de o manieră autonomă, proba folosirii unui produs

echivalează cu folosirea întregii subcategorii din care acela face parte (de exemplu,

hotărârile pronunțate în cauzele: T-126/03 Aladin; T-256/04

Mundipharma).

S-a considerat

că titularul mărcii nu poate fi lipsit de protecție în legătură cu produsele care,

„fără a fi riguros identice cu cele pentru care a putut proba folosirea serioasă,

nu sunt în mod esențial diferite de acestea și relevă un același grup de produse

care nu poate fi divizat decât de o manieră arbitrară”, deci, o categorie sau o

subcategorie,

deoarece este

practic imposibil pentru titular să probeze folosirea tuturor variantelor

imaginabile ale produselor vizate de înregistrare (

hotărârea din cauza

T-126/03 Aladin).

Contrar celor

susținute de recurentă, se impune a se observa că legiuitorul nu face referire la

identitate sau la

similaritate

în materie de decădere, precum în cazul refuzului la înregistrare a unei mărci sau

al contrafacerii, unde au valoarea unor noțiuni autonome, după cum nici instanța

europeană nu recurge la aceste noțiuni pentru a explicita sintagma „

o parte a produselor sau

a serviciilor pentru care marca a fost înregistrată”, atunci când înregistrarea

acoperă

categorii

largi de produse sau servicii, după cum reiese din jurisprudență.

Similaritatea implică

o comparație, fie între semnele în conflict, fie între produsele/serviciile pentru

care marca este protejată, aspect ce interesează instituția decăderii numai în raportul

dintre semnele sau produsele folosite de reclamant și cele pentru care marca pârâtului

este înregistrată, nu și în raportul chiar dintre produsele/serviciile pentru care

marca pârâtei este destinată.

Așadar, dacă este posibilă

decăderea parțială în cazul exploatării numai a unei părți din lista produselor/serviciilor

pentru care marca este înregistrată, pentru identitate de rațiune, același efect

se produce și dacă folosința a avut loc pentru produse sau servicii similare ori

complementare celor pentru care marca este înregistrată.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că

folosirea

efectivă a semnului este legată de produsele/serviciile pentru care marca a fost

înregistrată, nu de clasele în care acestea sunt încadrate, precum și că această

utilizare efectivă trebuie analizată în legătură cu produsele/serviciile pentru

care marca a fost înregistrată, nu de față de produse/servicii similare sau complementare.

Art. 46 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 84/1998 trebuie interpretat restrictiv, în sensul că folosința

efectivă a mărcii, de natură a împiedica pierderea dreptului la marcă, privește

fiecare produs sau serviciu în parte pentru care marca a fost înregistrată, fără

ca acest efect să se producă în cazul în care folosința a avut loc pentru produse

sau servicii similare ori complementare celor pentru care marca este înregistrată.

Dacă s-ar accepta contrariul,

în sensul celor susținute de recurentă, ar însemna că interpretul adaugă la lege,

întrucât norma menționată, și niciun alt text, nu face nicio referire la similaritate

în materie de decădere, astfel cum o face în materia refuzului la înregistrare sau

a contrafacerii.

De asemenea, eventualitatea

similarității semnului folosit efectiv cu cel pentru care marca este înregistrată

în favoarea titularului a cărui decădere se solicită, este condiționată de limitele

impuse de art. 46 alin. (2) lit. a) din lege, care asimilează folosirii efective

a mărcii „

folosirea

mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează

caracterul distinctiv al acesteia”, aceasta fiind singura excepție a legii de la

regula folosirii mărcii într-o formă identică celei în care a fost înregistrată.

Cele anterior redate sunt

relevante, în special, în cazul în care recurenta ar fi dovedit folosirea efectivă

a mărcii sale pentru clasa de produse 32 (ceea ce nu s-a reținut prin decizia de

față), întrucât numai în condițiile unei astfel de premise este susținut argumentul

înlăturării sancțiunii decăderii și pentru celelalte clase de servicii pretins similare

(clasele 35 și 39) cu cea pentru care s-ar fi reținut exploatarea efectivă.

Însă, Înalta Curte constată

că în cauză nici premisa menționată nu se verifică, întrucât instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a criteriilor legale de evaluare a folosirii efective a

mărcii de către pârâtă, în acord cu jurisprudența instanțelor Uniunii, în contextul

art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, astfel încât reținerea nedovedirii utilizării

efective a mărcii pentru produsele din clasa 32 era suficientă pentru înlăturarea

argumentului dovedirii folosirii efective (sau asimilării cu utilizarea efectivă)

și pentru clasele de servicii 35 și 39, pretins similare, cu consecința preconizată

de recurentă de înlăturare a sancțiunii decăderii și pentru acestea.

Înalta Curte constată

că în îndeplinirea obligației legale prevăzute de art. 46 alin. (4) din Legea

nr. 84/1998, recurenta pârâtă a depus dovezi în legătură cu folosirea mărcii pentru

serviciile din clasa 32, dovezi care nu au conturat însă o utilizare efectivă de

natură a paraliza sancțiunea decăderii din drepturile conferite de această marcă.

Date fiind limitele cenzurii

de legalitate permise instanței de recurs, Înalta Curte nu va proceda la reaprecierea

probatoriului administrat în fața instanțelor de fond astfel cum recurenta pretinde

(în parte) prin motivele de recurs, ci se va realiza doar verificarea aplicării

criteriilor folosirii efective, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs,

avându-se în vedere standardele jurisprudențiale dezvoltate de instanțele Uniunii

ce dau conținut acestora și care, la nivelul instanțelor naționale din Uniune, trebuie

să fie unitare; atare evaluare a instanței de recurs, antrenează și verificarea

respectării deciziei de casare.

Astfel, noțiunea de folosire

efectivă a mărcii presupune că exploatarea trebuie să privească semnul așa cum a

fost înregistrat (aspect deja analizat), să fie reală, neechivocă, publică și serioasă,

principii statuate de C.J.U.E. în cauza C-40/01 Ansul BV v. Ajax Bradbeveiliging

BV, corect observate de instanța de rejudecare.

În această cauză, s-a

reținut că utilizarea serioasă a mărcii presupune că ea este folosită în acord cu

funcția sa esențială (garantarea identității de origine a produselor sau a serviciilor

pentru care a fost înregistrată), în scopul creării sau a păstrării unui segment

de piață pentru aceste produse sau servicii, ceea ce nu se verifică în cazul în

care utilizarea are un caracter simbolic, cu unicul obiectiv al menținerii drepturilor

conferite de marcă; evaluarea caracterului serios al exploatării trebuie să se bazeze

pe toate faptele și circumstanțele relevante pentru a se stabili realitatea exploatării

comerciale, între care, natura acestor produse sau servicii, caracteristicile pieței,

domeniul și frecvența utilizării mărcii.

De asemenea, în ce privește

probele administrate de titularul mărcii ele trebuie să conțină indicații privind

locul, perioada, volumul și natura folosirii mărcii respective.

Or, în aplicarea acestor

exigențe, instanța de apel în mod legal a reținut că singurele probe prin care s-a

intenționat dovedirea pretinsei folosiri efective a mărcii sunt etichetele de la

dosar primă instanță și 5 facturi emise către „persoane fizice” și către SC

L.A.C.P.G. SRL; de asemenea, s-a reținut că nu a avut loc o exploatare reală a mărcii,

întrucât această cerință presupunea ca pârâta să fi dovedit expunerea și aplicarea

mărcii pe ambalajele în care produsele sunt vândute.

În ce privește etichetele,

acestea au fost apreciate în mod corect ca nerelevante, întrucât, în acord cu principiile

deja redate, ele nu relevă locul, perioada, volumul și natura folosirii mărcii respective,

câtă vreme nu au putut fi coroborate cu alte probe din care să reiasă circumstanțele

folosirii lor, anume dacă acestea au fost aplicate în mod efectiv pe produsele cărora

le erau destinate, iar produsele respective au ajuns la dispoziția publicului într-o

cantitate suficientă care să nu se circumscrie doar unei exploatări simbolice.

În plus, s-a reținut că

produsele comercializate de recurentă în perioada de referință (cu începere de la

data reînnoirii mărcii, 10 ianuarie 2004) au fost în cantități reduse, astfel cum

a reieșit din analiza facturilor depuse în acest scop.

Astfel, trei dintre cele

cinci facturi au fost emise cu mențiunea la cumpărător „persoană fizică”; prin urmare,

acestea nu conțin niciun atribut de identificare a acestora, astfel că nu îndeplinesc

cerințele legale pentru valabilitatea lor, condiții prevăzute de art. 155 C. fisc.

În consecință, sigurele

dovezi valabile pentru verificarea realității și seriozității folosirii mărcii au

rămas cele două facturi emise către cumpărătorul SC L.A.C.P.G. SRL din septembrie

și octombrie 2005, acestea fiind însă în valoare de 288,44 RON, volum care nu se

poate circumscrie unei folosiri serioase a mărcii; este util a se observa că aceleași

probe (facturile menționate) au fost invocate de către recurenta pârâtă și pentru

dovedirea folosirii efective a mărcii „C.C. băutură răcoritoare”, marcă nr. M1,

înregistrată pentru produse din clasa 32 (cererea în decăderea și din drepturile

acestei mărci făcând obiect al Dosarului nr. 21965/3/2008), observația care susține

caracterul echivoc al acestei folosiri.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a analizat în ce măsură aceste facturi dovedesc folosirea mărcii

și prin raportare la natura produsului (băuturi răcoritoare), produs de larg consum

de valoare scăzută, astfel încât utilizarea mărcii prin care acesta se identifică

trebuie să fie una constantă și importantă valoric și cantitativ, pentru că valoarea

scăzută a produselor trebuie compensată cu un volum semnificativ al produselor comercializate

pentru a se putea reține o exploatare efectivă; doar în acest fel marca își poate

îndeplini funcția esențială de garantare a originii produselor și se poate considera

ca dovedită intenția titularului mărcii de a crea sau menține o parte din piață

pentru produsele protejate prin marcă (Cauza Ansul, anterior menționată).

Caracteristicile pieței

pentru produsele băuturi răcoritoare impun a se lua în considerare că produsele

cu preț mic sunt, de regulă, vândute în cantități mai mari decât cele cu un preț

ridicat; în aceste condiții, o cifră de exploatare a mărcii pentru un produs cu

un preț mic sau mediu, conduce la concluzia unei exploatări simbolice, nesemnificative,

în niciun caz, serioase, cu atât mai nesemnificativă prin raportare la cifra de

afaceri a recurentei pârâte de 4.773.046 RON, la nivelul anului 2005.

De asemenea, Înalta Curte

constată că instanța de apel în mod legal a reținut că pârâta nu a dovedit comercializarea

produselor prin circuite publice sub marca cu privire la care se solicită decăderea,

de vreme ce recurenta nu a probat în niciun fel că produsele purtând marca în litigiu

ar fi disponibile publicului în circuitele comerciale normale.

În mod legal nu a fost

reținută exploatarea mărcii prin punerea în vânzare a produselor marcate cu semnul

protejat prin certificatul nr. M1, combinată cu element figurativ prin circuitele

proprii, întrucât s-a reținut caracterul echivoc al acestei exploatări, cu titlu

de nume comercial, avizele menționate fiind inscripționate la rubrica emitent, SC

C.C. SA, în timp ce elementul verbal al mărcii în discuție este „SC C.C. SA”, marca

fiind combinată, întrucât pe lângă acest element verbal are și unul figurativ (un

ursuleț în poziția șezând și ținând o sticlă de băutură răcoritoare); nu este inutil

a se adăuga că în privința produselor expediate conform acestor documente, se menționează

„C.C. ½; sirop” etc., ceea ce confirmă, o dată în plus, caracterul echivoc

al acestei exploatări, în sensul celor reținute de instanța de apel; pe de altă

parte, deși recurenta susține că produsele au fost puse pe piață în lanțuri comerciale

deschise marelui public, o astfel de dovadă nu a fost reținută în cauză de instanța

de apel, pârâta neproducând asemenea probe.

Se mai constată că celelalte

înscrisuri reiterate de către recurentă prin memoriul de recurs, fiind documente

interne ale acesteia, nu sunt probe în sensul folosirii efective a mărcii, cum corect

a reținut instanța de apel, înlăturându-le pentru acest motiv.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul pârâtei c