ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1456/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată din data 30 septembrie 2010, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. 46794/3/2010, reclamanta SC D.R. SRL a chemat în judecată pârâta SC C.C. SA, solicitând în contradictoriu și cu O.S.I.M., decăderea pârâtei SC C.C. SA din drepturile conferite de marca națională „SC C.C. SA”, pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, arătând-se totodată, că sarcina probei folosirii efective a mărcii revine pârâtei, conform prevederilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998. Reclamanta a susținut că interesul său în formularea cererii în decădere este legitim și se justifică prin aceea că a depus cerere de înregistrare la O.S.I.M.

a mărcilor naționale C.C. nr. X1, depozit D1 din 8 noiembrie 2007, C.C. nr. X2, nr. depozit D2 din 8 noiembrie 2007 și C.C. nr. X3, nr. depozit D3 din aceeași dată, mărci combinate, cu element figurativ, la fel ca și marca pentru care se solicită decăderea. O.S.I.M. a formulat întâmpinare, prin care a menționat situația juridică a mărcii pârâtei „SC C.C. SA”, arătând că nu deține date cu privire la folosirea mărcii pe teritoriul României. Pârâta SC C.C. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția peremptorie a lipsei de interes a reclamantei în cererea de față și a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Prin încheierea de ședință din 9 februarie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, reținând că aceasta din urmă a invocat că este titulara unui portofoliu de mărci care au în compunere denumirea de „C.C.”, iar reclamanta a justificat interesul în acțiunea de față prin aceea că a primit aviz de refuz provizoriu de la O.S.I.M., printre mărcile opuse numărându-se și marca pârâtei C.C. băutură răcoritoare. Prima instanță a reținut că în cauză reclamanta probează un interes, deoarece deși marca ce face obiectul cauzei nu a fost opusă în procedura de înregistrare a mărcilor reclamatei, fiind opuse alte mărci (marca națională C.C. băutură răcoritoare și marca internațională C.C.), această împrejurare nu înlătură interesul reclamantei în formularea acțiunii în decăderea pârâtei din drepturile exclusive asupra mărcii SC C.C.

SA. Faptul că reclamanta a înregistrat mărcile menționate nu înlătură folosul practic al acțiunii în decădere, interesul reclamantei fiind în continuare născut, actual și legitim, întrucât reclamanta justifică un folos practic și imediat, dat fiind faptul că reclamanta SC D.R. SRL are în proprietate mai multe mărci înregistrate pentru produse din clasa 32 și servicii din clasa 35 și 39, aceasta fiind producător de băuturi răcoritoare. S-a considerat că întrucât reclamanta intenționează să folosească mărcile înregistrate pe teritoriul României pentru produsele din clasa 32, justifică interesul în decăderea din drepturile pentru marca M1 SC C.C. SA, pentru a înlătura situația posibilă în care publicul consumator va fi în contact și cu mărcile C.C.

ale reclamatei, dar și cu marca pârâtei, conținând același element verbal distinctiv (C.C.), folosit în legătură cu aceleași produse. Reclamanta tinde la înlăturarea riscului de confuzie pentru consumatori, fiind dovedit astfel interesul în formularea cererii care are ca scop înlăturarea unei mărci nefolosite a cărei eventuală folosire în viitor de către pârâtă ar conduce la existența riscului de confuzie. Tribunalul a constatat că sunt întemeiate susținerile reclamantei potrivit cărora s-au emis avize de refuz provizoriu de către O.S.I.M. la înregistrarea mărcilor sale, iar acestea au fost depășite doar ca urmare a modificării Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010, prin care s-au exclus din cadrul examinării efectuate de O.S.I.M.

motivele relative, conflictul cu mărci anterioare, fiind înregistrate astfel mărcile reclamatei, în baza noilor prevederi. S-a apreciat ca întemeiată și susținerea conform căreia titularul mărcii care constată în Registrul Național al Mărcilor existența unei mărci identice sau similare, dar nefolosite, are un interes identic în înlăturarea acesteia cu cel al titularului unei cereri în înregistrare refuzate în baza unei mărci anterioare, scopul legitim fiind acela al securizării folosirii mărcii de cel care solicită decăderea. Prin sentința civilă nr. 1563 din 28 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 46794/3/2010 a fost admisă cererea reclamantei SC D.R.

SRL în contradictoriu cu pârâții SC C.C. SA și O.S.I.M., s-a dispus decăderea pârâtei din drepturile conferite de marca națională „SC C.C. SA”. nr. M1 din 10 ianuarie 1994, pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39, pe teritoriul României, ca și obligarea pârâtei la 10.688,42 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constat că pârâta era ținută să facă dovada prin probele administrate în dosar că a folosit efectiv marca sa SC C.C. SA, nr. M1 din 1994, în decursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani. Înscrisurile depuse la dosar reprezintă însă câteva facturi fiscale din anul 2005, câteva foi de colaționare din 2005 și 2006, o situație a facturilor emise în 2005 din care rezultă că pârâta a emis facturi în valoare de 363,44 RON și o situația a facturilor din 2006, în care sunt enumerate 2 astfel de înscrisuri.

Documentele depuse atestă vânzarea unei mici cantități de produse de către pârâtă într-o perioadă scurtă de timp, sub marca în discuție, așa încât, s-a apreciat că acestea nu pot fi considerate ca probând împrejurarea folosirii mărcii în discuție în mod serios, efectiv, real, neechivoc și public. S-a apreciat de prima instanță că din înscrisurile anterior menționate nu rezultă că pârâta ar fi folosit marca în mod efectiv, așa cum aceasta a fost înregistrată, respectiv elementul verbal C.C. împreună cu elementul figurativ (ursulețul cu sticla de răcoritoare), nerezultând pentru ce fel de produse s-a folosit marca pârâtei și în ce modalitate, așa încât nu s-a făcut dovada unei folosiri reale, efective și publice a mărcii.

Pentru cel din urmă criteriu privind aprecierea folosirii efective a mărcii, în cauză nu s-a probat că marca a fost utilizată pe piața produselor pentru care marca a fost înregistrată, documentele depuse fiind circulate între societăți comerciale și pârâtă. Drept urmare, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor de la art. 47 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, referitoare la decăderea din drepturile asupra mărcii, cererea reclamantei SC D.R. SRL fiind apreciată ca întemeiată, astfel că s-a admis acțiunea și s-a dispus decăderea pârâtei SC C.C. SA din drepturile conferite de marca națională combinată „SC C.C. SA”, nr. M1 din 10 ianuarie 1994, pentru clasele de produse/serviciu 32, 35 și 39, pe teritoriul României.

În aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, reprezentând onorariul de avocat în sumă de 10.649,12 RON. Împotriva încheierii civile din data de 9 februarie 2011 și a sentinței menționate a formulat apel în termenul legal, apelanta pârâtă SC C.C. SA, solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a încheierii și a sentinței apelate și, în principal, admiterea excepției lipsei de interes și respingerea cererii de chemare în judecată pe calea acestei excepții, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă. La termenul de judecată din 24 februarie 2012 (prima zi de înfățișare în apel), apelanta a învederat că nu înțelege să depună motive de apel, astfel că s-a procedat la analizarea apelului în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 36A din 1 martie 2012 Curtea de Apel a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC C.C. SA, a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Prin decizia nr. 320 din 29 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul împotriva deciziei nr. 36A din 1 martie 2012, decizia recurată fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Astfel, instanța de casare a reținut ca fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., apreciindu-se că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Înalta Curte a constatat că prin decizia recurată s-a dispus respingerea acțiunii ca neîntemeiată, aceasta însemnând că cererea de chemare în judecată a fost avută în vedere de instanța de apel, astfel cum a fost formulată. După cum a și reținut instanța de apel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat decăderea pârâtei SC C.C. SA din drepturile conferite de marca națională „SC C.C. SA”, nr. de înregistrare M1, pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39. Instanța de casare a constatat însă că din considerentele deciziei recurate rezultă că cererea nu a fost analizată în raport cu toate serviciile protejate prin marca în discuție, anume nu și pentru cele din clasele 35 și 39, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului și impune, cu aplicarea art. 304 pct. 7 și art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., casarea și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel; în același timp, s-a apreciat că analiza cererii pentru clasele menționate nu ar putea fi realizată direct de instanța de recurs, întrucât ar fi încălcat dreptul părților la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturlor Omului, sub aspectul respectării gradelor de jurisdicție prevăzute de legislația internă. A fost găsit întemeiat și al doilea motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., numai în ce privește caracteristicile folosirii mărcii de natură a conduce la respingerea cererii de decădere, nu și în ce privește calculul termenului de 5 ani prevăzut de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Astfel, referitor la calculului termenului de 5 ani impus de norma legală, s-a constatat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Potrivit art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, în vigoare la data sesizării instanței și a căror aplicare de instanța de apel nu a fost contestată: „Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă: a) fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani.” Instanța de recurs a constatat că în speță calculul termenului, în contextul normei citate, se face de la data înscrierii reînnoirii mărcii, potrivit art. 33 alin. (1) din lege, așa cum a și procedat instanța de apel, și în niciun caz de la data sesizării instanței, așa cum susține reclamanta-recurentă.

Potrivit art. 30 alin. (1) din lege, înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani, iar la cererea titularului, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea fiecărui termen de 10 ani, potrivit alin. (2). Același text prevede la alin. (3), că cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută înainte de expirarea duratei de protecție în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acestei durate, iar la alin. (4) că reînnoirea înregistrării mărcii operează începând cu ziua imediat următoare expirării duratei de protecție în curs. În condițiile în care se face referire la expirarea perioadei de protecție în curs, care este cea inițială de 10 ani, înseamnă că nu aceasta este vizată de art. 46 din lege, care permite formularea acțiunii în decădere „oricând în cursul duratei de protecție a mărcii”.

Înalta Curte a mai constatat că analiza cauzei de către instanța de apel s-a realizat (în limitele care rezultă din motivare) în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că în cazul în care apelul nu se motivează, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. În aceste condiții, instanța era obligată să soluționeze cauza ținând cont de apărările invocate de ambele părți în fața primei instanțe.

Or, în susținerea poziției sale procesuale, inclusiv prin concluziile scrise, reclamanta a făcut referire detaliată la cerințele „folosirii mărcii”, care se analizează în cadrul acțiunii ce face obiectul dosarului de față, cu trimitere detaliată la interpretările jurisprudențiale (inclusiv comunitare) relevante, fără însă ca în motivarea soluției să se regăsească considerente care să confirme o completă analiză a cauzei, inclusiv în sensul prezentării argumentelor pentru care nu au fost primite anumite apărări ale părților; drept urmare, Înalta Curte a apreciat că o atare analiză denotă caracterul incomplet de cercetare a cauzei pe fond, astfel că, și pentru acest motiv s-a considerat că se impune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 115A din 14 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat. Analizând actele și lucrările dosarului în temeiul art. 292 alin. (2), ținând seama și de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei de interes a acțiunii în decădere, respinsă prin încheierea din 9 februarie 2011, încheiere ce a făcut obiectul apelului, curtea de apel a apreciat că intimata-reclamantă justifică folosul practic în promovarea acțiunii, întrucât aceasta are în proprietate mai multe mărci înregistrate pentru produse și servicii din aceeași clasă (pentru clasa 32 și servicii din clasa 35 și 39) cu cele ale mărcii apelantei în discuție, mărci în conținutul cărora se regăsește același element verbal distinctiv, respectiv „C.C.”. Având în vedere funcția mărcii de a diferenția produsele și serviciile unei persoane prin garanția unei calități determinate și constante, s-a apreciat că în mod corect a fost respinsă de prima instanță excepția invocată de pârâtă, interesul reclamantei fiind unul născut, actual, personal și direct.

Cu privire la fondul acțiunii, instanța de apel a reținut și apreciat astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998: În cadrul acțiunii în decădere din drepturile conferite de marca națională „SC C.C. SA”, nr. de înregistrare M1, pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39, reclamanta și-a justificat interesul prin aceea că a depus la O.S.I.M. cerere de înregistrare a mărcilor naționale C.C. nr. X1, depozit D1 din 8 noiembrie 2007, C.C. nr. X2, nr. depozit D2 din 8 noiembrie 2007 și C.C. nr. X3, nr. depozit D3 din aceeași dată, mărcile fiind combinate figurative, înregistrare dispusă pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39. Noțiunea de „folosire efectivă”, cuprinsă în textul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, presupune ca exploatarea să privească semnul așa cum a făcut obiectul depozitului și să fie reală, neechivocă, publică și serioasă.

Pe de altă parte, folosirea trebuie realizată în conformitate cu funcțiile mărcii, pentru a se crea un segment de piață pentru produsele și serviciile protejate de marcă, ceea ce înseamnă că folosirea nu poate fi simbolică; aceasta înseamnă că exploatarea trebuie să fie suficient de importantă și de serioasă încât să confirme intenția de folosire a mărcii potrivit scopului său, iar nu în acela de a crea sau menține un blocaj pe piața produsului sau serviciului respectiv. În același timp, potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de probă.

Dovezile administrate în cauză de pârâtă pentru folosirea mărcii sunt următoarele: 5 facturi fiscale din 25 mai 2005, 28 iunie 2005, 6 iulie 2005, 2 decembrie 2005, 22 septembrie 2005, un bon de predare-primire 25 mai 2005, fișa analitică cont din luna mai 2005, foi de colaționare însoțite de raport general din datele de 24 decembrie 2005, 29 decembrie 2005, 31 decembrie 2005, 4 ianuarie 2006, 20 decembrie 2005, aviz de însoțire a mărfii din datele de 2 ianuarie 02005, 29 martie 2005, 3 martie 2005, 26 mai 2005, 28 iunie 2005, două situații facturi emise în perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006, copie etichete produse cu marca C.C.

Conform celor stabilite în jurisprudența C.J.U.E., instanța de apel a reținut că o marcă face obiectul unei folosiri serioase atunci când este utilizată conform funcției sale, care este aceea de garantare a identității de origine a produselor sau serviciilor pentru care aceasta a fost înregistrată, în scopul creării sau păstrării unui segment de piață pentru aceste produse și servicii; atare condiție nu este îndeplinită dacă această utilizare are un caracter simbolic.

Aprecierea caracterului serios al utilizării mărcii trebuie să se bazeze pe toate faptele și circumstanțele relevante pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a acesteia, în special utilizările considerate drept justificate în sectorul economic pentru a menține sau crea părți de piață în beneficiul produselor și serviciilor protejate de marcă, natura acestor produse sau servicii caracteristicile pieței, domeniul și frecvența utilizării mărcii (Cauza C 40/01 ANSUL BV v. Ajax Brandbeveiliging B). Instanța de apel a apreciat că în speță, nu poate fi reținută o folosire efectivă a mărcii, întrucât acesteia îi lipsește caracterul real, neechivoc și public al utilizării, în condițiile în care singura dovadă a aplicării acesteia pe un produs este înscrisul reprezentat de etichete, fără a rezulta însă locul, perioada și volumul vânzărilor produselor pe care s-au aplicat aceste etichete.

Pe de altă parte, simpla existență a unor etichete ce vizează băuturi răcoritoare, neînsoțită de alte probe care să demonstreze circumstanțele utilizării acestora, ca și modalitatea concretă în care produsele pe care au fost aplicate au ajuns la dispoziția publicului, nu este aptă să conducă la concluzia că semnul este exploatat în mod neechivoc, adică este exploatat cu titlu de marcă, iar nu cu titlu de nume comercial. În cauză, perioada de 5 ani în care este analizată folosirea efectivă, începe la data reînnoirii mărcii, 10 ianuarie 2004, aspect asupra căruia sunt obligatorii considerentele deciziei de casare (dovezile privind pretinsa folosire a mărcii fiind din anii 2005-2006), însă produsele pentru care s-a înregistrat marca au fost comercializate în cantități reduse, fără ca reclamanta să demonstreze actele de exploatare reală a mărcii, anume prin expunerea și aplicarea acesteia pe ambalajele pe care produsele sunt vândute.

O folosire despre care consumatorii și comercianții nu au cunoștință, echivalează cu nefolosirea mărcii, întrucât caracterul public rezultă din punerea în vânzare a produselor prin circuitele comerciale normale. Actele izolate de comerț sau cele sporadice, puțin importante, nu pot fi considerate ca acte serioase de exploatare. Concret, analizând circumstanțele cauzei, instanța de apel a reținut că din cele 5 facturi ce demonstrează vânzarea unui produs menționat cu denumirea C.C., trei dintre acesteia au menționate drept cumpărător „persoană fizică” fără alte date de identificare, în timp ce două facturi au fost emise pentru un cumpărător persoană juridică, SC L.A.C.P.G. SRL; or, față de frecvența raporturilor comerciale și cantitatea produselor vândute într-un interval de 5 ani, fără a se demonstra că la vânzare s-a folosit marca așa cum a fost înregistrată, compusă din elementul verbal „SC C.C.

SA” și reproducere grafică, exploatarea nu poate fi calificată drept publică și serioasă. S-a apreciat că nici celelalte înscrisuri depuse de pârâtă, fișa cont analitică, foi de colaționare, raport general, aviz de însoțire a mărfii din datele de 2 ianuarie 2005, 29 martie 2005, 3 martie 2005, 26 mai 2005, 28 iunie 2005, situații facturi emise în perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006, nu dovedesc comercializarea produselor sub marca pârâtei, ci doar acte efectuate sub numele comercial de SC C.C. SA; or, așa cum s-a arătat, exploatarea trebuie să fie făcută cu titlu de marcă, întrucât nu există exploatare a mărcii decât dacă aceasta își îndeplinește funcția sa de a distinge produsele oferite spre vânzare, fie că ar fi aplicat pe ele, fie, cel puțin, că însoțește punerea lor la dispoziția publicului, în condiții care nu lasă niciun fel de îndoială asupra acestei funcții.

În consecință, din cele expuse, instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile folosirii efective a mărcii, în sensul prevăzut de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, pentru niciuna dintre clasele de produse și servicii pentru care marca, a cărei decădere se solicită, a fost înregistrată (clasele 32, 35, 39), astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul pârâtei a fost respins ca nefondat. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta pârâtă susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile necesare decăderii titularului din dreptul la marcă, întrucât a demonstrat o exploatarea legală a mărcii în litigiu.

Analizând aspectele ce țin de aprecierea probatoriului administrat în cauză, raportat la dispozițiile instanței de casare, recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a probatoriului, reținând în mod nejustificat că nu a făcut dovada folosirii efective a mărcii. În combaterea cererii de decădere din drepturile conferite de marcă, recurenta învederează că a depus la dosar: facturi fiscale din anul 2005, bon de predare-primire produse C.C.

din 2005, fișa analitică din 2005, foaie de colaționare și raport general din anul 2005, aviz de marfă din 2005, situația facturilor din anul 2005. Față de înscrisurile menționate, recurenta pretinde că a dovedit o folosire/exploatare efectivă, publică, serioasă și neechivocă a mărcii în perioada cuprinsă între 2004-2009 ce se impunea a se verifica în cauză, exploatare care nu a avut caracterul unor acte de comerț izolate sau sporadice, acestea fiind acte serioase de folosire, mai ales în perioada anilor 2004-2006, când au fost emise facturile fiscale sus-enumerate.

Sub aspectul caracterului serios al folosirii, astfel cum s-a reținut în mod corect în primul ciclu procesual de către instanța de apel „actele de exploatare a mărcii au avut loc în perioada anilor 2004-2006 cu caracter intensiv, regulat, foarte frecvent, referindu-se la sume de bani relativ ridicate raportat la valoarea și natura produsului ocrotit de marcă, respectiv acela de băutură răcoritoare, de valoare mică și care se consumă mai frecvent în perioadele calde ale anului. În ce privește caracterul neechivoc al folosirii, din nou, trebuie avut în vedere că „potrivit etichetelor produsului, actele de folosire a mărcii reprezentate de vânzarea produselor s-a făcut cu titlul de marcă, iar nu cu titlul comercial sau ca emblemă, în acest sens, pe eticheta produselor vândute apărând chiar reproducerea elementului verbal și grafic al mărcii, respectiv aceea de SC C.C.

SA, însoțită de imaginea ursulețului cu sticla de răcoritoare, chiar dacă produsul vândut se numea C.C., iar din inscripționarea, băutură răcoritore și sirop, rezultă clar faptul că etichetele erau destinate unor băuturi răcoritoare, probându-se astfel faptul că marca a fost utilizată pe piața produselor comerciale pentru care a fost înregistrată. Și de această dată, concluziile deciziei din primul apel sunt cele corecte și conforme realității, mai arată recurenta. Alături de trăsăturile mai sus evocate, marca trebuie să prezinte totodată caracterul de folosință publică. În acest sens, recurenta arată că, de vreme ce produsele au fost puse pe piață în lanțuri comerciale deschise marelui public, iar nu în cercul restrâns al unei familii sau în rețele de valorificare inaccesibile marelui public, este cât se poate de limpede că exploatarea acesteia s-a realizat fără restricții.

Așadar, argumentele anterior expuse sunt de natură a infirma susținerile intimatei-reclamante în sensul că înregistrarea mărcii recurentei s-ar fi făcut în scop de blocaj. De asemenea, recurenta învederează că a depus la dosar înscrisuri (etichete ș.a.) din care rezultă explicit varietatea de siropuri cuprinse în strategia de comercializare a firmei, astfel încât se înlătură orice dubiu privitor la eforturile depuse pentru implementarea politicii de comercializare a produselor dezvoltate. Pe de altă parte, nici comparația volumelor sale de vânzări față de volumul de vânzări al intimatei-reclamante nu poate reprezenta un element relevant pentru aprecierea cu privire la utilizarea efectivă a mărcii, a cărei încălcare să atragă sancțiunea decăderii, întrucât ceea ce interesează din perspectiva dispozițiilor legale în materie, este respectarea unor cerințe calitative, iar nu respectarea unei condiții cantitative.

Prin urmare, în opinia recurentei, exploatarea cantitativă a mărcii este subsidiară exploatării acesteia în limitele determinate de lege, respectiv îndeplinirii anumitor exigențe ale legii. Recurenta pârâtă susține că în cauză operează puterea de lucru judecat cu privire la constatarea utilizării mărcii în litigiu pentru clasa de produse 32 de către instanțele care s-au pronunțat în ciclul procesual anterior. Corelativ, recurenta revelează consecințele folosirii mărcii cu privire la produsele similare înregistrate sub aceeași marcă, învederând că dovedirea folosirii pentru clase de produse ori servicii similare celor neutilizate este suficientă pentru reținerea dovedirii folosirii și pentru cele din urmă.

Astfel, în ceea ce privește clasele 35 și 39, se susține că în mod neîntemeiat instanța de rejudecare a reținut că nu ar fi fost îndeplinite condițiile folosirii efective a mărcii. Pe de altă parte, aceeași instanță de apel s-a pronunțat și asupra utilizării mărcii în cadrul clasei 32, deși ca urmare a considerentelor deciziei de casare, rezultă că instanța de recurs a trimis cauza pentru rejudecare exclusiv pentru analizarea cererii pentru clasele 35 și 39, în timp ce utilizarea mărcii pentru produsele din clasa 32 era intrată în puterea lucrului judecat.

Referitor la pretinsa lipsă de exploatare a mărcii recurentei pentru clasele 35 și 39, recurenta învederează că Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale a statuat că: „Folosirea mărcii pentru unul dintre produsele care este înregistrată ar trebui să fie suficientă pentru ca totalitatea produselor figurând pe lista produselor înregistrate care sunt asemănătoare cu produsul utilizat, să continue să fie protejate”. Or, de vreme ce clasele de produse pentru care a fost înregistrată marca recurentei sunt similare (aspect necontestat și incontestabil), în opinia recurentei, rezultă fără putință de tăgadă că cererea de decădere a fost admisă în mod neîntemeiat.

În subsidiar, în cazul în care capătul principal al cererii de recurs va fi respins, recurenta solicită admiterea apelului său și schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii cererii introductive pentru decăderea din drepturile conferite de marcă asupra produselor din cadrul clasei 32. În termen legal, intimata reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., solicitând, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, solicitare amplu motivată și argumentată. În această etapă procesuală nu au fost administrate alte înscrisuri, părțile nefăcând uz de dispozițiile art. 305 C. proc.

civ. Excepția nulității recursului urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât din prin memoriul de recurs, pârâta a invocat critici susceptibile de încadrare atât în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (aplicarea criteriilor Curții de la Luxembourg în evaluarea cerinței folosirii efective a mărcii cu privire la care se solicită decăderea), cât și în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (nerespectarea limitelor deciziei de casare). Recursul formulat este însă nefondat, potrivit celor ce urmează. Înalta Curte va analiza cu prioritate critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aceasta fiind formulată în concurs cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., date fiind dispozițiile art. 312 alin. (3) teza finală care prevăd: „Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.” Astfel, prin motivele de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a încălcat limitele casării și, prin aceasta puterea lucrului judecat, în sensul că deși casarea a privit rejudecarea apelului numai în ce privește clasele de servicii, anume clasa 35 (comercializare produse proprii și ale terților; operațiuni de import-export) și clasa 39 (antrepozitare frigorifică, îmbutelieri lichide alimentare; încărcarea cu dioxid de carbon a capsulelor pentru autosifon, transport auto), instanța de apel a rejudecat apelul și referitor la clasa de produse 32 (băuturi răcoritoare, semifabricate pentru băuturi răcoritoare, ape gazoase), conform listei produselor și serviciilor protejate prin marcă ce rezultă din copia certificatului de la dosar primă instanță.

Atare susținere este nefondată, deoarece, astfel cum rezultă din expozeul deciziei de față, instanța de recurs a dispus casarea deciziei pronunțate de prima instanță de apel pentru neanalizarea distinctă a cererii de decădere pentru clasele de servicii 35 și 39, constatându-se, în prealabil, că instanța de apel a analizat cererea de decădere [în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc.

civ.] doar pentru clasa de produse 32. Referitor la clasa de produse analizată, instanța de casare a apreciat că evaluarea efectuată de instanța de apel este una incompletă (echivalentă unei necercetări a fondului cererii), cu neobservarea tuturor condițiilor legii și a apărărilor părților, în special cele referitoare la criteriile jurisprudențiale dezvoltate de Curtea de la Luxembourg din perspectiva cerinței legale a folosirii efective a mărcii pentru produsele și serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată și pentru care cererea de decădere a fost formulată; totodată, s-a mai apreciat că o atare analiză nu este posibil a fi realizată prin decizia ultimei instanțe (instanța de recurs), din perspectiva exigențelor procesului echitabil, conform standardelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care decizia recurată a fost casată în întregime, iar cauza trimisă spre rejudecare instanței de apel.

Ca atare, pentru instanța de apel, limitele rejudecării ce trebuia a fi observate în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., priveau atât aplicarea criteriilor jurisprudențiale în analiza apărării pârâtei pentru dovedirea „folosirii efective” a mărcii [sarcina probei revenindu-i titularului mărcii, în temeiul art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, republicată] prin raportare nu numai la clasa de produse 32 (incomplet analizată), dar și în ce privește celelalte două clase de servicii 35 și 39 pentru care pârâta este titulară a mărcii nr. M1 din 10 ianuarie 2004 (data reînnoirii), combinată, cu element figurativ, analiză ce trebuia realizată în aceleași coordonate, întrucât în primul apel nu a fost efectuată.

Pe de altă parte, astfel cum corect susține și intimata prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs, prin decizia civilă nr. 320 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia recurată nr. 36A din 1 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost casată în totalitate, iar soluția este în mod clar explicitată prin considerentele deciziei, potrivit celor deja arătate, considerente care concordă pe deplin cu soluția adoptată.

În consecință, rejudecarea privea apelul formulat de pârâtă pentru toate clasele de produse și servicii protejate prin marca sa și cu privire la care reclamanta a învestit instanța cu cererea de decădere în temeiul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată, în cauză neputându-se reține puterea de lucru judecat cu referire la dezlegările date de instanțele anterioare pentru analizarea folosirii efective a mărcii pentru produsele din clasa 32, cerința legală a folosirii efective trebuind a fi evaluată pentru toate cele trei clase în raport de criteriile dezvoltate de C.J.U.E., Tribunalul de Primă Instanță al Uniunii Europene ori O.H.I.M. (Oficiul de Armonizare a Pieței Interne) în stabilirea semanticii și interpretarea acestui concept legal.

Înalta Curte, analizând decizia recurată constată că instanța de rejudecare a făcut aplicarea acestor criterii (potrivit celor ce se vor arăta în continuare) referindu-se, din nou, doar la clasa de produse 32; cu toate acestea, recurenta pârâtă nu invocă prin motivele de recurs neanalizarea cererii și pentru clasele de servicii 35 și 39, ci doar invocă un argument desprins din cele statuate de O.M.P.I.

prin recomandările sale, în sensul că: „Folosirea mărcii pentru unul dintre produsele care este înregistrată ar trebui să fie suficientă pentru ca totalitatea produselor figurând pe lista produselor înregistrate care sunt asemănătoare cu produsul utilizat, să continue să fie protejate.” În acest context, recurenta a susținut că de vreme ce clasele de produse și servicii pentru care a fost înregistrată marca sa sunt similare (produsele din clasa 32 cu cele din clasele de servicii 35 și 39) în opinia sa, rezultă fără putință de tăgadă că cererea de decădere a fost admisă în mod neîntemeiat; cum situația de fapt a fost stabilită deja de instanțele de fond, sub aspectele sale relevante, instanța de recurs are posibilitatea de a analiza această apărare a recurentei pârâte, din perspectiva normelor legale incidente.

Acest raționament al recurentei nu poate fi însă primit. Astfel, în conformitate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma de după modificările introduse prin Legea nr. 66/2010: „ Dacă un motiv de decădere sau de nulitate există numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, decăderea sau nulitatea va produce efecte numai cu privire la aceste produse sau servicii.” Dacă norma în discuție ar fi interpretată restrictiv, ar însemna că decăderea din drepturile conferite de o marcă ar putea fi evitată strict în legătură cu produsele sau serviciile pentru care s-ar fi dovedit folosirea mărcii, independent de clasa în care se încadrează, iar nu și în privința celorlalte produse sau servicii pentru care marca a fost înregistrată, dar nu a fost folosită în fapt.

Cu toate acestea însă, atât C.J.U.E., cât și Tribunalul de Primă Instanță al Uniunii Europene au nuanțat în jurisprudența lor aplicarea normelor europene referitoare la decăderea titularului din dreptul la marcă [ art. 11 alin. (4) din Directiva nr. 95/2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci și art. 51 alin. (2) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară], norme ce au un conținut identic prevederii din legea națională, deja citată. Această jurisprudență este relevantă și în speța de față, cu toate că, în cauză, nu este vorba despre vreo marcă comunitară, iar pretinsele acte de folosire a mărcii naționale vizate de cererea de chemare în judecată s-au derulat anterior aderării României la Uniunea Europeană (respectiv în perioada 2005-2006), dat fiind scopul urmărit prin adoptarea directivei de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, anume de armonizare a normelor de fond esențiale în materie.

Ca atare, se impune ca raționamentul juridic conturat în diferitele decizii pronunțate de către C.J.U.E. în aplicarea directivei, respectiv de către Tribunalul de Primă Instanță al Uniunii Europene în aplicarea regulamentului mărcii comunitare, să fie preluat mutatis mutandis în hotărârile instanțelor naționale, pentru atingerea finalității actelor europene de armonizare a normelor referitoare la mărci.

Din jurisprudența Tribunalului de Primă Instanță al Uniunii Europene, rezultă că, atunci când marca a fost înregistrată pentru produse sau servicii individuale, clar identificate, dovada folosirii mărcii trebuie făcută pentru fiecare produs sau serviciu în parte, însă dacă înregistrarea mărcii vizează o categorie de produse sau servicii suficient de largă pentru a se distinge, în cadrul său, mai multe subcategorii de produse sau servicii susceptibile de a fi luate în considerare de o manieră autonomă, proba folosirii unui produs echivalează cu folosirea întregii subcategorii din care acela face parte (de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele: T-126/03 Aladin; T-256/04 Mundipharma).

S-a considerat că titularul mărcii nu poate fi lipsit de protecție în legătură cu produsele care, „fără a fi riguros identice cu cele pentru care a putut proba folosirea serioasă, nu sunt în mod esențial diferite de acestea și relevă un același grup de produse care nu poate fi divizat decât de o manieră arbitrară”, deci, o categorie sau o subcategorie, deoarece este practic imposibil pentru titular să probeze folosirea tuturor variantelor imaginabile ale produselor vizate de înregistrare ( hotărârea din cauza T-126/03 Aladin).

Contrar celor susținute de recurentă, se impune a se observa că legiuitorul nu face referire la identitate sau la similaritate în materie de decădere, precum în cazul refuzului la înregistrare a unei mărci sau al contrafacerii, unde au valoarea unor noțiuni autonome, după cum nici instanța europeană nu recurge la aceste noțiuni pentru a explicita sintagma „ o parte a produselor sau a serviciilor pentru care marca a fost înregistrată”, atunci când înregistrarea acoperă categorii largi de produse sau servicii, după cum reiese din jurisprudență. Similaritatea implică o comparație, fie între semnele în conflict, fie între produsele/serviciile pentru care marca este protejată, aspect ce interesează instituția decăderii numai în raportul dintre semnele sau produsele folosite de reclamant și cele pentru care marca pârâtului este înregistrată, nu și în raportul chiar dintre produsele/serviciile pentru care marca pârâtei este destinată.

Așadar, dacă este posibilă decăderea parțială în cazul exploatării numai a unei părți din lista produselor/serviciilor pentru care marca este înregistrată, pentru identitate de rațiune, același efect se produce și dacă folosința a avut loc pentru produse sau servicii similare ori complementare celor pentru care marca este înregistrată. În consecință, Înalta Curte apreciază că folosirea efectivă a semnului este legată de produsele/serviciile pentru care marca a fost înregistrată, nu de clasele în care acestea sunt încadrate, precum și că această utilizare efectivă trebuie analizată în legătură cu produsele/serviciile pentru care marca a fost înregistrată, nu de față de produse/servicii similare sau complementare.

Art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 trebuie interpretat restrictiv, în sensul că folosința efectivă a mărcii, de natură a împiedica pierderea dreptului la marcă, privește fiecare produs sau serviciu în parte pentru care marca a fost înregistrată, fără ca acest efect să se producă în cazul în care folosința a avut loc pentru produse sau servicii similare ori complementare celor pentru care marca este înregistrată. Dacă s-ar accepta contrariul, în sensul celor susținute de recurentă, ar însemna că interpretul adaugă la lege, întrucât norma menționată, și niciun alt text, nu face nicio referire la similaritate în materie de decădere, astfel cum o face în materia refuzului la înregistrare sau a contrafacerii.

De asemenea, eventualitatea similarității semnului folosit efectiv cu cel pentru care marca este înregistrată în favoarea titularului a cărui decădere se solicită, este condiționată de limitele impuse de art. 46 alin. (2) lit. a) din lege, care asimilează folosirii efective a mărcii „ folosirea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia”, aceasta fiind singura excepție a legii de la regula folosirii mărcii într-o formă identică celei în care a fost înregistrată.

Cele anterior redate sunt relevante, în special, în cazul în care recurenta ar fi dovedit folosirea efectivă a mărcii sale pentru clasa de produse 32 (ceea ce nu s-a reținut prin decizia de față), întrucât numai în condițiile unei astfel de premise este susținut argumentul înlăturării sancțiunii decăderii și pentru celelalte clase de servicii pretins similare (clasele 35 și 39) cu cea pentru care s-ar fi reținut exploatarea efectivă.

Însă, Înalta Curte constată că în cauză nici premisa menționată nu se verifică, întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a criteriilor legale de evaluare a folosirii efective a mărcii de către pârâtă, în acord cu jurisprudența instanțelor Uniunii, în contextul art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, astfel încât reținerea nedovedirii utilizării efective a mărcii pentru produsele din clasa 32 era suficientă pentru înlăturarea argumentului dovedirii folosirii efective (sau asimilării cu utilizarea efectivă) și pentru clasele de servicii 35 și 39, pretins similare, cu consecința preconizată de recurentă de înlăturare a sancțiunii decăderii și pentru acestea.

Înalta Curte constată că în îndeplinirea obligației legale prevăzute de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, recurenta pârâtă a depus dovezi în legătură cu folosirea mărcii pentru serviciile din clasa 32, dovezi care nu au conturat însă o utilizare efectivă de natură a paraliza sancțiunea decăderii din drepturile conferite de această marcă.

Date fiind limitele cenzurii de legalitate permise instanței de recurs, Înalta Curte nu va proceda la reaprecierea probatoriului administrat în fața instanțelor de fond astfel cum recurenta pretinde (în parte) prin motivele de recurs, ci se va realiza doar verificarea aplicării criteriilor folosirii efective, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs, avându-se în vedere standardele jurisprudențiale dezvoltate de instanțele Uniunii ce dau conținut acestora și care, la nivelul instanțelor naționale din Uniune, trebuie să fie unitare; atare evaluare a instanței de recurs, antrenează și verificarea respectării deciziei de casare. Astfel, noțiunea de folosire efectivă a mărcii presupune că exploatarea trebuie să privească semnul așa cum a fost înregistrat (aspect deja analizat), să fie reală, neechivocă, publică și serioasă, principii statuate de C.J.U.E.

în cauza C-40/01 Ansul BV v. Ajax Bradbeveiliging BV, corect observate de instanța de rejudecare. În această cauză, s-a reținut că utilizarea serioasă a mărcii presupune că ea este folosită în acord cu funcția sa esențială (garantarea identității de origine a produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată), în scopul creării sau a păstrării unui segment de piață pentru aceste produse sau servicii, ceea ce nu se verifică în cazul în care utilizarea are un caracter simbolic, cu unicul obiectiv al menținerii drepturilor conferite de marcă; evaluarea caracterului serios al exploatării trebuie să se bazeze pe toate faptele și circumstanțele relevante pentru a se stabili realitatea exploatării comerciale, între care, natura acestor produse sau servicii, caracteristicile pieței, domeniul și frecvența utilizării mărcii.

De asemenea, în ce privește probele administrate de titularul mărcii ele trebuie să conțină indicații privind locul, perioada, volumul și natura folosirii mărcii respective. Or, în aplicarea acestor exigențe, instanța de apel în mod legal a reținut că singurele probe prin care s-a intenționat dovedirea pretinsei folosiri efective a mărcii sunt etichetele de la dosar primă instanță și 5 facturi emise către „persoane fizice” și către SC L.A.C.P.G. SRL; de asemenea, s-a reținut că nu a avut loc o exploatare reală a mărcii, întrucât această cerință presupunea ca pârâta să fi dovedit expunerea și aplicarea mărcii pe ambalajele în care produsele sunt vândute.

În ce privește etichetele, acestea au fost apreciate în mod corect ca nerelevante, întrucât, în acord cu principiile deja redate, ele nu relevă locul, perioada, volumul și natura folosirii mărcii respective, câtă vreme nu au putut fi coroborate cu alte probe din care să reiasă circumstanțele folosirii lor, anume dacă acestea au fost aplicate în mod efectiv pe produsele cărora le erau destinate, iar produsele respective au ajuns la dispoziția publicului într-o cantitate suficientă care să nu se circumscrie doar unei exploatări simbolice. În plus, s-a reținut că produsele comercializate de recurentă în perioada de referință (cu începere de la data reînnoirii mărcii, 10 ianuarie 2004) au fost în cantități reduse, astfel cum a reieșit din analiza facturilor depuse în acest scop.

Astfel, trei dintre cele cinci facturi au fost emise cu mențiunea la cumpărător „persoană fizică”; prin urmare, acestea nu conțin niciun atribut de identificare a acestora, astfel că nu îndeplinesc cerințele legale pentru valabilitatea lor, condiții prevăzute de art. 155 C. fisc. În consecință, sigurele dovezi valabile pentru verificarea realității și seriozității folosirii mărcii au rămas cele două facturi emise către cumpărătorul SC L.A.C.P.G. SRL din septembrie și octombrie 2005, acestea fiind însă în valoare de 288,44 RON, volum care nu se poate circumscrie unei folosiri serioase a mărcii; este util a se observa că aceleași probe (facturile menționate) au fost invocate de către recurenta pârâtă și pentru dovedirea folosirii efective a mărcii „C.C.

băutură răcoritoare”, marcă nr. M1, înregistrată pentru produse din clasa 32 (cererea în decăderea și din drepturile acestei mărci făcând obiect al Dosarului nr. 21965/3/2008), observația care susține caracterul echivoc al acestei folosiri.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în ce măsură aceste facturi dovedesc folosirea mărcii și prin raportare la natura produsului (băuturi răcoritoare), produs de larg consum de valoare scăzută, astfel încât utilizarea mărcii prin care acesta se identifică trebuie să fie una constantă și importantă valoric și cantitativ, pentru că valoarea scăzută a produselor trebuie compensată cu un volum semnificativ al produselor comercializate pentru a se putea reține o exploatare efectivă; doar în acest fel marca își poate îndeplini funcția esențială de garantare a originii produselor și se poate considera ca dovedită intenția titularului mărcii de a crea sau menține o parte din piață pentru produsele protejate prin marcă (Cauza Ansul, anterior menționată).

Caracteristicile pieței pentru produsele băuturi răcoritoare impun a se lua în considerare că produsele cu preț mic sunt, de regulă, vândute în cantități mai mari decât cele cu un preț ridicat; în aceste condiții, o cifră de exploatare a mărcii pentru un produs cu un preț mic sau mediu, conduce la concluzia unei exploatări simbolice, nesemnificative, în niciun caz, serioase, cu atât mai nesemnificativă prin raportare la cifra de afaceri a recurentei pârâte de 4.773.046 RON, la nivelul anului 2005. De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a reținut că pârâta nu a dovedit comercializarea produselor prin circuite publice sub marca cu privire la care se solicită decăderea, de vreme ce recurenta nu a probat în niciun fel că produsele purtând marca în litigiu ar fi disponibile publicului în circuitele comerciale normale.

În mod legal nu a fost reținută exploatarea mărcii prin punerea în vânzare a produselor marcate cu semnul protejat prin certificatul nr. M1, combinată cu element figurativ prin circuitele proprii, întrucât s-a reținut caracterul echivoc al acestei exploatări, cu titlu de nume comercial, avizele menționate fiind inscripționate la rubrica emitent, SC C.C. SA, în timp ce elementul verbal al mărcii în discuție este „SC C.C. SA”, marca fiind combinată, întrucât pe lângă acest element verbal are și unul figurativ (un ursuleț în poziția șezând și ținând o sticlă de băutură răcoritoare); nu este inutil a se adăuga că în privința produselor expediate conform acestor documente, se menționează „C.C.

½; sirop” etc., ceea ce confirmă, o dată în plus, caracterul echivoc al acestei exploatări, în sensul celor reținute de instanța de apel; pe de altă parte, deși recurenta susține că produsele au fost puse pe piață în lanțuri comerciale deschise marelui public, o astfel de dovadă nu a fost reținută în cauză de instanța de apel, pârâta neproducând asemenea probe. Se mai constată că celelalte înscrisuri reiterate de către recurentă prin memoriul de recurs, fiind documente interne ale acesteia, nu sunt probe în sensul folosirii efective a mărcii, cum corect a reținut instanța de apel, înlăturându-le pentru acest motiv. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul pârâtei c