ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 320/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 36/A din data de 1 martie 2012, Curtea de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC C.C. SA împotriva încheierii din data de 09 februarie 2011 și a sentinței civile nr. 1563 din 28 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC D.R. SRL și intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. S-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins cererea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 30 septembrie 2010, înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, reclamanta SC D.R.

SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.C. SA, solicitând în contradictoriu și cu Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, decăderea pârâtei SC C.C. SA din drepturile conferite de marca națională ”SC C.C. SA”, pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39. Prin încheierea de ședință din 09 februarie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, reținând că aceasta din urmă a invocat că este titulara unui portofoliu de mărci care au în compunere denumirea de „C.C.”, iar reclamanta a justificat interesul în acțiunea de față prin aceea că a primit aviz de refuz provizoriu de la OSIM, printre mărcile opuse numărându-se și marca pârâtei „C.C. B.R.”.

Tribunalul a reținut că în cauză reclamanta probează un interes în cauză deoarece deși marca ce face obiectul cauzei nu a fost opusă în procedura de înregistrare a mărcilor reclamatei, fiind opuse alte mărci ( marca națională C.C. B.R. și marca internațională C.), această împrejurare nu înlătură interesul reclamantei în formularea acțiunii în decădere din drepturile exclusive ale pârâtei privind marca SC C.C. SA. Faptul că reclamanta a înregistrat mărcile menționate nu înlătură folosul practic al acțiunii în decădere, interesul acesteia fiind în continuare născut, actual și legitim, întrucât are în proprietate mai multe mărci înregistrate pentru produse din clasa 32 și servicii din clasa 35 și 39 (C., C.C.

și C.C.), fiind producător de băuturi răcoritoare. Întrucât reclamanta intenționează să folosească mărcile înregistrate pe teritoriul României pentru produsele din clasa 32, aceasta justifică interesul în decăderea din drepturile pentru marca „SC C.C. SA” pentru a înlătura situația posibilă în care publicul consumator va fi în contact și cu mărcile C. ale reclamatei, dar și cu marca pârâtei, conținând același element verbal distinctiv (C.), folosit în legătură cu aceleași produse. Reclamanta tinde la înlăturarea riscului de confuzie pentru consumatori, fiind dovedit astfel interesul în formularea cererii care are ca scop înlăturarea unei mărci nefolosite a cărei eventuală folosire în viitor de către pârâtă ar conduce la existența riscului de confuzie.

Prin sentința civilă nr. 1563 din 28 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 46794/3/2010 a fost admisă cererea, s-a dispus decăderea pârâtei din drepturile conferite de marca națională „SC C.C. SA” din 10 ianuarie 1994, pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39 pe teritoriul României și a fost obligată pârâta la 10.688,42 lei, cheltuieli de judecată, către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a constat că pârâta trebuia să facă dovada prin probele administrate în dosar că a folosit efectiv marca în decursul unei perioade de 5 ani neîntrerupt. Înscrisurile depuse la dosar reprezintă însă câteva facturi fiscale din anul 2005, câteva foi de colaționare din 2005 și 2006, o situație a facturilor emise în 2005 din care rezultă că pârâta a emis facturi în valoare de 363.44 lei și o situația a facturilor din 2006, în care sunt menționate 2 facturi.

Documentele depuse atestă vânzarea unei mici cantități de produse de către pârâtă într-o perioadă scurtă de timp, sub marca în discuție, așa încât nu pot fi considerate ca determinând aprecierea că marca a fost folosită în mod serios, efectiv, real, neechivoc și public, așa cum prevede legea mărcilor și cum s-a stabilit în practica judiciară europeană. Din documentele depuse de pârâtă nu rezultă astfel că aceasta ar fi folosit marca în mod efectiv, așa cum aceasta a fost înregistrată, respectiv elementul verbal C.C. împreună cu elementul figurativ (ursulețul cu sticla de răcoritoare), nerezultând pentru ce fel de produse s-a folosit marca pârâtei și în ce modalitate, așa încât nu există o folosire reală, efectivă și publică în cauză.

Pentru acest din urmă criteriu privind aprecierea folosirii efective a mărcii nu s-a probat că marca a fost utilizată pe piața produselor pentru care s-a înregistrat marca, documentele depuse fiind circulate între societăți comerciale și pârâtă. Cu privire la apelul declarat în cauză de către pârâta SC C.C. SA, analizat în conformitate cu prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ, în condițiile în care nu a fost motivat, instanța a reținut următoarele: 1. În ceea ce privește respingerea excepției lipsei de interes, Tribunalul a reținut în mod corect împrejurarea că intimata reclamantă justifică un interes legitim, născut, actual personal și direct pentru formularea acțiunii în decăderea apelantei pârâte din dreptul asupra mărcii „C.C.

B.R.”, cu numărul de înregistrare pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39. Aceasta deoarece are în proprietate mai multe mărci înregistrate pentru produse și servicii din aceeași clasă (C., C.C. și C.C., pentru clasa 32 și servicii din clasa 35 și 39) cu cele ale mărcii apelantei în discuție și are prezent în conținutul mărcii același element verbal distinctiv, respectiv acela de „C.”; nu are relevanță faptul că apelanta a primit inițial aviz de refuz provizoriu de la OSIM pentru înregistrarea unor mărci, printre mărcile opuse numărându-se și marca intimatei pârât C.C. B.R., alta decât marca ce face obiectul cauzei și nici faptul că apelanta și-a înregistrat mărcile în discuție ca urmare a modificării Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010, prin care s-au exclus din cadrul examinării efectuate de OSIM motivele referitoare la conflictul cu mărci anterioare.

2. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, ”orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă:….fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani.” În raport de dispozițiile legale incidente, după cum s-a conturat în doctrină și jurisprudență, condiția referitoare la folosirea efectivă a mărcii presupune mai multe elemente: să fie o folosire efectivă, reală și serioasă, (adică să nu presupună acte de comerț izolate sau sporadice, puțin importante); să fie neechivocă, publică; să se refere la o perioadă de 5 ani neîntreruptă socotită de la data înregistrării mărcii.

Decăderea ca sancțiune specifică se întemeiază pe prezumția că o marcă nefolosită în perioada determinată de lege a fost fie abandonată, fie a fost înregistrată ca marcă de rezervă, de apărare ori în scop de blocaj. Contrar celor reținute de prima instanță, în cauză nu erau îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 - detaliindu-se norma legală. Astfel, în condițiile în care marca apelantei a fost înregistrată la data de 10 ianuarie 1994 și înregistrarea s-a reînnoit prin decizia OSIM din 12 februarie 2004, s-a făcut dovada folosirii efective și serioase a mărcii în perioada anilor 2004-2006, respectiv pentru 3 ani din cei 5 ani vizați potrivit prevederilor menționate, câtă vreme din facturile fiscale aflate la filele 86-110 din dosarul de fond rezultă că vânzările de produse ale apelantei nu au avut caracterul unor acte de comerț izolate sau sporadice, puțin importante, ci pot fi considerate acte serioase de folosire.

În sensul aprecierii ca „acte de serioase de folosire” a mărcii în discuție, Curtea a avut în vedere toate circumstanțele proprii cauzei, respectiv natura, întinderea, frecvența, regularitatea și durata folosirii, natura produsului, natura și dimensiunea întreprinderii, criterii consacrate de doctrina de specialitate; din facturile menționate mai sus, raportat la criteriile menționate, rezultă împrejurarea că actele de exploatare a mărcii au avut în perioada anilor 2004-2006 un caracter intensiv, regulat, foarte frecvent (lunar în anul 2005), referindu-se la sume de bani relativ ridicate raportat la valoarea și natura produsului ocrotit de marcă, respectiv acela de băutură răcoritoare, de valoare mică și care se consumă mai frecvent în perioadele calde ale anului.

În acest sens, caracterul serios al folosirii nu echivalează cu folosirea neîntreruptă pe toată perioada înregistrării mărcii, titularul având dreptul de a lua decizii de oportunitate privitor la strategia de promovare a produselor sale, însă este necesar să se rețină că folosirea a fost suficient de serioasă pentru a nu pune la îndoială intenția folosirii mărcii în scopul pentru care a fost reglementată ca și drept de proprietate intelectuală. Mai mult, folosirea mărcii de către apelantă a fost neechivocă, contrar celor reținute de către tribunal, deoarece potrivit etichetelor produsului, actele de folosire a mărcii reprezentate de vânzarea produselor s-au făcut cu titlul de marcă, iar nu ca titlu comercial sau ca emblemă, în acest sens, pe eticheta produselor vândute apărând chiar reproducerea elementului verbal și grafic al mărcii, respectiv aceea de „SC C.C.

SA” însoțită de imaginea ursulețului cu sticla de răcoritoare, chiar dacă produsul vândut se numea „C.”, iar din inscripționarea mențiunilor de „băutură răcoritoare” și „sirop” rezultă clar faptul că etichetele erau destinate unor băuturi răcoritoare, probându-se astfel faptul că marca a fost utilizată pe piața produselor comerciale pentru care a fost înregistrată. Folosirea a fost, de asemenea, publică, de vreme ce produsele au fost puse pe piață în lanțuri comerciale deschise marelui public iar nu în cercul restrâns al unei familii sau în rețele de valorificare inaccesibile marelui public, în sensul în care această noțiune cuprinde orice categorie de consumatori, fără restricții. Argumentele anterior expuse sunt de natură a infirma susținerile intimatei potrivit cărora înregistrarea mărcii de către pârâtă s-a făcut în scop de blocaj.

În plus, varietatea de siropuri cuprinse în strategia de comercializare a pârâtei, dovedită de etichetele aflate în copie la fila 110 dosar fond nu lasă niciun dubiu asupra eforturilor depuse pentru comercializarea mărcii nu doar pentru un singur produs, ci pentru o diversitate care respectă criteriile elaborate în jurisprudență de a aduce mărcii înregistrate doar acele modificări ce nu afectează caracterul distinctiv al mărcii. Comparația privind volumul vânzărilor efectuate de către pârâtă cu cel al vânzărilor reclamantei nu este un element ce poate fi reținut ca fiind relevant în speță, deoarece caracteristicile actelor de comercializare necesare pentru a zădărnici acțiunea în decădere nu sunt determinate potrivit unor criterii cantitative ci, așa cum s-a arătat, potrivit trăsăturilor care pot dovedi seriozitatea și determinarea de a folosi marca în scopul în care aceasta a fost reglementată în lege.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Prin decizia instanței de apel s-a decis respingerea în tot a acțiunii, reținându-se folosirea efectivă a mărcii "SC C.C. SA" atât pentru produsele din clasa 32, cât și pentru serviciile din clasa 35 și 39. În contradicție cu această reținere, decizia nu conține niciun fel de analiză a îndeplinirii condițiilor folosirii mărcii în discuție cu privire la clasele de servicii 35 și 39, instanța de apel limitându-se a analiza folosirea exclusiv pentru clasa de produse 32. 2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 45 și 46 din Legea nr. 84/1998 ce se referă la noțiunea de folosire efectivă a mărcii, omițând să analizeze criterii esențiale pentru reținerea unei astfel de folosiri, dar și cu privire la perioada 5 ani relevantă pentru analiza folosirii efective. 2.1 Cu privire la perioada relevantă de 5 ani pentru care trebuie să se analizeze folosirea efectivă, aprecierea instanței de apel reprezintă o greșită interpretare a dispozițiilor art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 și a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din aceeași lege. Raționamentul potrivit căruia în cazul unei mărci mai vechi de 10 ani termenul de decădere de 5 ani curge de la momentul reînnoirii nu poate fi primit, deoarece ar însemna că de la data reînnoirii mărcii ar intra în vigoare o altă marcă decât cea anterior protejată.

De asemenea, dacă ar fi primit un asemenea raționament ar însemna ca mărcile cu o vechime a protecției de 7 ani, de exemplu, să poată fi decăzute, iar cele cu o vechime dublă, de 14 ani, să nu poată fi decăzute pentru simplul motiv că între timp a operat reînnoirea. Prin urmare, termenul la care se raportează actele de folosire a mărcii efectuate de titular nu se pot calcula decât de la momentul sesizării instanței de judecată, retroactiv, până la momentul înregistrării inițiale. Perioada de cinci ani nu se poate calcula nici de la momentul înregistrării inițiale - pentru că ar fi ilogic în cazul speței de față, de pildă, să se analizeze folosirea mărcii în primii cinci ani de la înregistrarea mărcii (anii 1994-1999) în cadrul unei acțiuni în decădere formulate în anul 2010 - dar nici de la momentul reînnoirii mărcii, care reprezintă din punct de vedere juridic menținerea în vigoare a aceluiași drept conferit de înregistrarea inițială.

Faptul că momentul de referință de la care se calculează perioada de 5 ani îl reprezintă data sesizării instanței rezultă și din formularea art. 45 alin. (1) care prevede că cererea de decădere se poate formula oricând în cursul duratei de protecție a mărcii. Astfel, instanța de apel în mod eronat a reținut spre analiză perioada anilor 2004 -2009, perioada relevantă reprezentând-o în fapt cei 5 ani calculați retroactiv de la momentul înregistrării acțiunii (30 septembrie 2010), adică perioada 30 septembrie 2005 - 30 septembrie 2010. 2.2. Cu privire la interpretarea noțiunilor de folosire „efectivă", "serioasă", "reală și neechivocă" și "publică" a mărcii s-a făcut referire detaliată la probele administrate și interpretări jurisprudențiale, cu trimiteri la decizii OSIM, hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, ale Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, în considerarea argumentelor ce succed: 1. Decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În condițiile în care prin decizie s-a dispus respingerea acțiunii, înseamnă că aceasta a fost avută în vedere astfel cum a fost formulată. După cum a și reținut instanța de apel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat decăderea pârâtei SC C.C. SA din drepturile conferite de marca națională ”SC C.C.

SA”, pentru clasele de produse și servicii 32, 35 și 39. Din considerentele deciziei rezultă că cererea nu a fost analizată în raport cu toate serviciile protejate prin marca în discuție, din clasele 35 și 39, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului și impune, cu aplicarea art. 304 pct. 7 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel. Analiza cererii, sub acest aspect, de către instanța de recurs pune probleme sub aspectul respectării gradelor de jurisdicție și a dreptului la un proces echitabil, din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale. 2. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs se referă o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente, atât sub aspectul calculului termenul de 5 ani în care se verifică folosirea mărcii, cât și sub aspectul caracteristicilor acestei folosiri.

2.a. Sub aspectul calculului termenului de 5 ani impus de norma legală, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Potrivit art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice,în vigoare la data sesizării instanței și a căror aplicare de instanța de apel nu a fost contestată, „ Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă: a) fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor (s.n.), marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani;.” Numai că în speță calculul termenului, în sensul relevat, se face de la data înscrierii reînnoirii mărcii, în condițiile art. 33 alin. (1) din lege, așa cum a și procedat instanța de apel – și în niciun caz de la data sesizării instanței, așa cum susține reclamanta-recurentă.

Potrivit art. 30 alin. (1) din lege, înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani, iar la cererea titularului, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea fiecărui termen de 10 ani, potrivit alin. (2). Același articol prevede la art. 3 că cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută înainte de expirarea duratei de protecție în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acestei durate, iar la alin. (4) că reînnoirea înregistrării mărcii operează începând cu ziua imediat următoare expirării duratei de protecție în curs. În condițiile în care se face referire la expirarea perioadei de protecție în curs, care este cea inițială de 10 ani, înseamnă că nu aceasta este vizată de art. 46 din lege, care permite formularea acțiunii în decădere “oricând în cursul duratei de protecție a mărcii”.

2.b. Analiza cauzei s-a făcut (în limitele care rezultă din motivare), astfel cum se și reține, în lipsa motivării apelului, în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că în cazul în care apelul nu se motivează, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. În aceste condiții, instanța era obligată să soluționeze cauza ținând cont de apărările invocate de ambele părți în fața primei instanțe.

În susținerea poziției procesuale, inclusiv prin concluziile scrise, reclamanta a făcut referire detaliată la cerințele “folosirii mărcii”, care se analizează în cadrul acțiunii ce face obiectul dosarului de față, cu trimitere detaliată la interpretările jurisprudențiale relevante ( și comunitară) – fără ca în motivarea soluției să se regăsească considerente care să confirme o completă analiză a cauzei, inclusiv în sensul prezentării argumentelor pentru care nu au fost primite anumite apărări ale părților - ceea ce denotă caracterul incomplet de cercetare a cauzei pe fond și permit aceleași concluzii ca cele menționate mai sus sub pct. 1. În consecință, în considerarea celor reținute sub pct. 1 și 2.b., cu aplicarea și a art. 312 alin. (1) și (5) C. proc.

civ., se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel – care va avea în vedere toate apărările formulate în cauză, inclusiv cele detaliate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC D.R. SRL împotriva deciziei nr. 36/A din data de 1 martie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013.